{Jurnal de recunoștință - Ziua 4/90}: comuniune

Mulțumesc pentru specialiștii din domeniul sănătății mintale cu inimi calde, bune, care se deschid spre ajutorarea aproapelui, specialiștii care au spus „da” la chemarea pe care am făcut-o să le fim alături celor care au nevoie
Mulțumesc pentru specialiștii informaticieni care ne facilitează acestea
Mulțumesc pentru Viktor Frankl și "Omul în căutarea sensului vieții" (și pentru Andreea, care mi-a adus aminte de această carte)

{Jurnal de recunoștință - Ziua 3/90}: simplu

Astăzi mulțumesc pentru comunitatea din care fac parte
Mulțumesc pentru fetele mele, pentru minunea care sunt
Mulțumesc pentru pastele cu sos 🍝🍝🍝

{Jurnal de recunoștință - Ziua 2/90}: Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalul si Fiului si Sfantului Duh

Am „auzit” pentru prima data ce inseamna sa multumim Domnului.

La Sfanta Liturghie, inainte de momentul sfintirii cinstitelor daruri, preotul spune:

”Sa multumim Domnului”,

iar strana (poporul) raspunde:

„Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimii Celei de o fiinta si nedespartita.”

Aceasta expresie este o prescurtare a rugaciunii pe care preotul o spune in altar la acel moment, o marturisire de credinta.

„Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne închina, in tot locul stapanirii Tale; 

caci Tu esti Dumnezeu negrait si necuprins cu gandul, nevazut, neajuns, pururea fiind si acelasi fiind: Tu si Unul-Nascut Fiul Tau si Duhul Tau cel Sfant. 

Tu din nefiinta la fiinta ne-ai adus pe noi, si cazand noi, iarasi ne-ai ridicat si nu Te-ai departat, toate facandu-le, pana ce ne-ai suit la cer si ne-ai daruit imparatia Ta ce va sa fie. 
Pentru toate acestea multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau si Duhului Tau celui Sfant, 
pentru toate pe care le stim si pe care nu le stim; 
pentru binefacerile Tale cele aratate si cele nearatate, ce ni s-au facut noua. 
Multumim Tie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mainile noastre, desi stau inaintea Ta mii de arhangheli si zeci de mii de ingeri, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand...”

In acest moment, recunoastem ca Dumnezeu este infinit, ca nu poate fi cuprins cu mintea noastra, ca datorita Lui suntem si in iconomia lui putem prinde franturi, ca ne-a daruit atatea, iar recunostinta noastra se exprima deplin in inchinare in fata maretiei Lui. Omul face aceasta in mod natural. Atunci cand primeste ajutor de la cineva, in mod natural cauta sa-si manifeste recunostinta si, cum avem si in expresia poporului nostru - „iti raman dator” - in acelasi timp se pune intr-o anume reverenta fata de cel care l-a ajutat. Cu atat mai mult lui Dumnezeu! Din nefericire, noi, ca umanitate, suntem intr-o stare de „mi se cuvine”. Iar umanismul contemporan, departe de a ne imputernici (vezi situatia actuala!) ne desparte tocmai de Sursa de putere si viata, care e Dumnezeu, dar ne desparte si de umanitatea noastra care are nevoie de o anume umilinta, smerenie, respect/reverenta in fata lui Dumnezeu.

Ma uitam cu tristete la rugaciunea pe care preotii au obligatia de a o citi (si noi o putem citi, de altfel) in aceasta perioada. Nu o voi reda in intregime, ci doar fraza care mi-a atras atentia: „Cel ce esti Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, daruieste insanatosire celor cuprinsi de boala, ridicandu-i grabnic din patul durerii, ca sa Te slaveasca pe Tine, Mantuitorul cel Milostiv, iar pe cei sanatosi ii ocroteste de orice boala.”
Tristetea mea este ca noi, chiar si in aceasta perioada, nu privim vindecarea ca pe darul lui Dumnezeu, ci ne intoarcem (daca o facem!!!) tot la om, ca vindecator. Adica nu ne uitam mai departe, in adancul, „in spatele” omului. Si nu intelegem ca avem ceva de schimbat la sufletul nostru (si nu ma refer aici la respectarea unui regim de viata mai sanatos). Ca noi, Omul, suntem bolnav, iar imbolnavirea unora este doar imbolnavirea organului mai slabit din Om.
In schimb, noi facem ce stim mai bine: dupa ce a trecut perioada socului care ne-a paralizat pe toti, acum am reintrat in obisnuintele noastre si ne manifestam ca si inainte: rautate unii impotriva altora, invinovatire unii pe altii in cel mai rau caz, iar in cel mai bun, triumfalisme cu privire la cat de buni suntem, ca ne ajutam, ca facem gesturi umanitare. Singuri, fara Dumnezeu! Aceeasi, sau poate mai mare indiferenta fata de Dumnezeu, pe care Il vedem, in cazul in care Il luam ca si realitate a credintei unora dintre bolnavi, ca pe o modalitate de coping, de gestionare a durerii si crizei. Ceva de genul, daca crezi ca te ajuta sa crezi in Dumnezeu, ok, crezi, roaga-te, fa ce ai de facut. Important e sa ai o stabilitate emotionala cat de cat, sa poti trece de aceasta perioada cu mintea intreaga.


Sufletul meu este indurerat pentru noi, pentru lipsa noastra de intelegere, pentru neputinta mea de a ma intoarce la El. Iar in aceasta durere, jertfa laudei mele, motivele de multumire pentru ziua de azi le iau din rugaciunea de mai sus:

Multumesc, Doamne, pentru viata, pentru ca m-ai adus pe lume
Multumesc pentru grija Ta fata de mine si de noi toti
Multumesc pentru bucuria Prezentei Tale
Multumesc pentru toate cele pe care le stiu si pe care nu le stiu, aratate si nearatate
Multumesc pentru Sfanta Liturghie

{Jurnal de recunoștință - Ziua 1/90}: Jertfa laudei

În această perioadă de stat acasă, de pandemie și de constrângeri poate fi mai greu cu recunoștința. Dar, cu atât mai mult, aceste momente sunt o invitație la a face „jertfa laudei”.
De aceea, începând de azi redeschid „Luna recunoștinței” pentru trei luni.
Am mai făcut acest proces, chiar pe blogul acesta, în 2015 aici și mai multe despre recunoștință aici
Pe scurt, invitația e să ne gândim zilnic, timp de trei luni, la trei motive pentru care suntem recunoscători în ziua respectivă (și să notăm în jurnal; poate fi și online, dacă vreți să călătoriți cu mine).

Ca tehnică, folosim din nou foaia de hârtie care să ne aducă aminte de perioada de desfășurare a exercițiului (ca să vedeți culmea statorniciei, eu încă mai am acea bucată plastifiată, pe care o voi refolosi!). Perioada propusă acum e 28 martie 2020 - 28 iunie 2020. În fiecare seară sau dimineață vom nota în jurnal trei motive de recunoștință pentru ziua care a trecut sau ziua care începe.

Bineînțeles, din nou, m-aș bucura să știu că sunteți și alții care călătoriți cu mine pe drumul acesta al recunoștinței.

Pentru ziua 1 de recunoștință, în primul rând mulțumesc pentru soțul meu: astăzi se împlinesc 23 de ani de când ne-am cunoscut. Mulți, puțini? O viață! O viață pentru care mulțumesc!
Apoi, mulțumesc pentru oamenii frumoși pe care îi cunosc, pe care am avut bucuria să-i întâlnesc.
Și mulțumesc pentru slujba de azi-noapte de la Sihăstria Putnei - minunată!

Voi pentru ce mulțumiți?

Sf Isaac Sirul: „Rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri”

Photo by Sami Takarautio on Unsplash

Nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaşte mărimea Acestuia. Şi iarăşi, cînd va vedea mulţimea meşteşugirilor lui şi paza şi înfrînarea sa, şi acoperămîntul şi îngrădirea sufletului său, prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine şi n-a dobîndit-o şi vede că inima lui nu are linişte din partea fricii şi tremuratului, va înţelege şi va cunoaşte că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă şi o războieşte înăuntru, că-i lipseşte cineva. Şi de aceea inima se mustră pe sine, neputîndu-se sălăşlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mîntuieşte. Iar cînd cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cît le înmulţeşte pe acestea, cu atît se smereşte mai mult în inima sa. Căci nimeni, rugîndu-se şi cerînd, nu poate să nu se smerească. Iar «inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19). Deci pînă nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima. Iar cînd omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar cînd omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutîndu-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi  înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mîntuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperămînt în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune. Şi de aceea se desfătează de acum în rugăciunea credinţei.
Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămîne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a gurii. Şi cînd le cunoaşte acestea astfel, dobîndeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multă veselie, chipul rugăciunii lui se schimbă în glas de mulţumire. Acesta este înţelesul cuvîntului spus de cel ce a rînduit fiecăruia dintre lucruri chipul lui, că «rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri»” (Sf. Isaac Sirul)

„Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine.”

Astăzi este începătura mântuirii noastre
și arătarea tainei celei din veac:
Fiul lui Dumnezeu Fiu al Fecioarei Se face
și Gavriil darul îl binevestește.
Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul
Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:
„Bucură-te, cea plină de har,
Domnul este cu tine.” (Troparul Bunei Vestiri)














Azi am participat la Sfânta Liturghie alături de frații mei din biserica Nașterea Maicii Domnului -Talpalari. Am fost mulți, biserica a fost plină În Duh, pentru că fizic am stat fiecare unde ne era locul. Și am simțit încă o dată că Dumnezeu nu Se oprește la marginea zidurilor. Noi să credem că El este cu noi.

Un gând la vreme de tulburare

În Filocalia 2 ne întâlnim cu Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. al VII-lea). Se pune de multe ori accentul pe faptul că a murit ca simplu monah (fără a fi preot adică), ceea ce poate duce cu gândul, dacă nu știm mai multe despre el, la simplitate intelectuală: Cum, un simplu monah, a știut să se lupte pentru afirmarea dreptei credințe?!?! (era în perioada ereziei monotelite, care afirma că Hristos are o singură lucrare și voință). E bine de știut însă că Sf. Maxim a fost nobil, cu educație aleasă, având în tinerețe funcția de prim-secretar la curtea împăratului. Intrând în monahism, era bun prieten al patriarhului Sofronie al Ierusalimului și al papei Martin de la Roma (erau în perioada dinaintea schismei de la 1054), iar lupta împotriva monotelismului au dus-o împreună la început, până la moartea patriarhului Sofronie, după care au rămas sf. Maxim și papa Martin (alături de alți preoți și monahi). După mai multe condamnări și exilări, sfântului Maxim i se tăia limba și mâna dreaptă, pentru a nu mai mărturisi dreapta credință (de aici și supranumele de Mărturisitorul). Pr. Stăniloae spune că „se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o speculație teoretică”.
Filocalia 2 începe cu scrierea Sfântului Maxim „Cuvânt ascetic prin întrebări și răspunsuri Fratele-Bătrânul”. Începe cu un cuvânt dătător de nădejde. Un cuvânt pentru noi, creștinii ispitiți acum, în vreme de pandemie, de a ne supăra pe cei „inconștienți”, care au propagat virusul, sau pe cei care vor „să ne închidă bisericile”, într-un scenariu de control al maselor, uitând că la cârma oricărui posibil atentat la integritatea noastră este vrăjmașul urâtor de oameni.

„Fratele a întrebat pe bătrân zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului? [...]
Și a răspuns bătrânul: Omul, fiind făcut la început de Dumnezeu și așezat fiind în Rai, a călcat porunca și prin aceasta a căzut în stricăciunea morții. Pe urmă [...] a stăruit totuși să sporească în rău, find dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viață. Din această pricină Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu [...] ne-a arătat chipul unei viețuiri de formă dumnezeiască.”

[...]Acesta a fost scopul Domnului, ca e de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturarii și fariseii puși la lucru de către el. Astfel, prin faptul că s-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui. Iar sf. Ap. Pavel arată cu fapta felul războirii, zicând: « Eu deci așa alerg și nu orbește. Așa mă lupt, nu bătând văzduhul, ci strunesc și supun trupul meu ». (1 Cor. 9, 20-27) Astfel luptă îpotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputința trupului său.” (p. 33)

„El (sf. Pavel) ne arată prin fapte și chipul biruinței împotriva dracilor care luptă ca să aducă pe credincioși la ură, și de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca ispitiți fiind prin aceștia, să-i urască și să calce porunca iubirii. Zice așa Apostolul: « Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți, noi răbdăm; huliți, noi mângâiem; ca niște lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi. » (1 Cor. 4, 12-14) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea și prigonirea lui, ca să-l miște la ura celui ce-l ocărăște, îl hulește și-l prigonește, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau și mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea și să se unească cu bunul Dumnezeu [...] Dacă și tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubești pe cei ce te urăsc. ” (p. 34)
***
„[...] Dacă te vei îngriji mereu de cele spuse mai înainte, vei putea să nu fii neștiutor. Iar de vei înțelege, îți vei da seama că, precum tu ești ispitit, la fel și fratele tău se ispitește și vei ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându-te să urăști pe cel ispitit, îi vei sta împotrivă, nesupunându-te uneltirii lui.” (p. 35)

sursa imagine: http://art-dali.com/1940_71.html

___________________________

Deși este vorba despre sf. Maxim Mărturisitorul, aleg să ilustrez postarea cu reprezentarea lui Dalí a luptei sf. Antonie cu ispitele (despre asta am scris aici), deoarece cred că e foarte sugestivă și ne poate ajuta să ne venim în fire. În cazul nostru, imaginile bolii, sărăciei, lipsei de libertate se îndreaptă amenințătoare spre noi. Și îmi vine în minte cuvântul sfântului, la vremea marilor ispite: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”.

Astfel, și noi, să nu ne lăsăm înfricoșați de incertitudinea lui „ce va fi”, uitând că lucrarea noastră este să ne lipim mintea, inima și sufletul de Dumnezeu. Să înțelegem că această pandemie este o altă ispită prin care vrăjmașul caută să ne depărteze de El și nu neapărat prin suspendarea slujbelor, cât mai ales prin faptul că ne acaparează mintea.

Și avem nevoie să fim atenți că uneori putem crede că oamenii sunt cei împotriva cărora avem de luptat. Ca să nu ne simțim vinovați, depersonalizăm lupta, numindu-i „guvernul”, „conducătorii lumii”, „marile puteri” (care vor să ne manevreze în diverse feluri) sau, mai nou, „inconștienții”. Scăpăm în felul acesta din vedere că ne lăsăm copleșiți de ura împotriva aproapelui (care rămâne seamănul nostru, chiar dacă e ascuns într-un mare con de umbră incertă într-o țară îndepărtată). Ajungem să ne lăsăm polarizați să luptăm împotriva lui cu armele lumii acesteia, făcându-ne astfel împlinitori ai intenției diavolului - singurul vrăjmaș al acestei lumi - deși intențiile noastre sunt cele mai bune și curate.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta! Amin.