Sf. Teofan Zăvorâtul

"Folosirea rugăciunilor sfinţilor ne îngăduie să trecem nu de la un cuvânt la altul, ci de la un sentiment la altul" (Sf. Teofan Zăvorâtul, citat de Mitrop. Antonie de Suroj)

Mi-aduc aminte de o scrisoare a Sfântului Teofan Zăvo­râtul, în care spune că ar trebui să asimi­lăm sentimentele şi gândurile conţinute în rugăciunile sfinţilor. 
Fiecare rugăciune a unui Sfânt ne vorbeşte despre felul în care şi-L reprezenta el pe Dumnezeu, ce legă­tură a avut cu El, în ce relaţie a fost cu Dumnezeu şi cu propria sa conştiinţă, ce loc i-a fost rânduit în sânul lumii create. Toate acestea pot fi însuşite de către ori­cine mulţumită rugăciunilor. Ele pot de­veni puţin câte puţin chiar rugăciunile tale. Numai că atunci când le pronunţi, trebuie să incluzi în ele propria-ţi trăire a întâlnirii tale cu Dumnezeu, conştientiza­rea propriei tale persoane şi a situaţiei tale din această lume creată.

Lucrurile se prezintă mai mult sau mai puţin în felul următor: împrumutând rugăciunile lor, ale sfinţilor, ne găsim în situaţia unui om care ascultă muzica unor mari compozitori. El îşi împropriază din această muzică ceea ce poate el primi, adică anumite corzi ale sufletului său încep să vibreze, reacţionînd la com­plexitatea unei muzici date. Pe măsură ce va asculta, sufletul lui se va rafina, se va sensibiliza, aşa încât va ajunge într-o bună zi să nu mai aibă nevoie de muzică, pentru că va putea trece de la sunet la tăcere sau pentru că va începe să vibreze la rezonanţa sunetelor pe care le-a ascul­tat cândva. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că folosirea rugăciunilor sfinţilor ne îngăduie să trecem nu de la un cuvânt la altul, ci de la un sentiment la altul. O singură privire aruncată asupra cuvin­telor este suficientă pentru a naşte în tine aceste sentimente şi a-ţi îngădui în conti­nuare să te adresezi lui Dumnezeu prin propriile-ţi cuvinte, dar sprijinindu-te pe aceste sentimente adânci, sincere, auten­tice, pe care Sfântul ţi le-a inspirat.

(material preluat de aici)

Faceţi totul în Numele Domnului Iisus Hristos

“Orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, faceţi în Numele Domnului Iisus, aducând prin El
mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl" (Coloseni 3:17). Aceasta este cel de al treilea mod în care dăm
dovada sălăşluirii tainice a noastră în Hristos: când facem totul în Numele lui Hristos.
Primul mod constă în citirea Sf. Scripturi şi asimilarea adevărurilor pe care ea le conţine şi
prin care gonim imaginaţiile necurate şi ne umplem de gânduri bune, interesându-ne de lucrurile
dumnezeieşti.
Al doilea mod este rugăciunea, prin care căpătăm obişnuinţa de a ne aminti constant de
Domnul şi de a umbla în prezenţa Lui. Aceste prime două metode ne păzesc atenţia şi sentimentele
absorbite în Dumnezeu.
Dar asta nu e totul. Omul nu e numai gândire şi simţire; mai înainte de toate omul este
acţiune. El e mereu în mişcare, în activitate. Totodată, fiecare acţiune implică atenţie şi sentiment.
Omul întreg este cucerit de activitatea lui. Ocupaţiile sale îl fac să coboare din cer pe pământ şi-l fac
să iasă din singurătatea în Dumnezeu pentru a intra în raporturi cu ceilalţi oameni. Fiindcă mai toate
activităţile noastre sunt vizibile, ele se desfăşoară în mijlocul creaturilor şi obiectelor sensibile
cad sub simţuri). Deci, dacă activităţile omului nu sunt astfel organizate încât să păstreze
singurătatea în Dumnezeu, primele două moduri de mai sus, rămân sterile şi nici măcar nu sunt
posibile a fi practicate aşa cum ar dori şi cum trebuie. Ocupaţiile ne distrag de la lectura Sf.
Scripturi şi de la rugăciune. De aceea ne învaţă Apostolul cum că trebuie ca toate activităţile noastre
să le săvârşim în Numele Domnului Hristos, învăţându-ne metoda sălăşluirii tainice a vieţii noastre
în Dumnezeu, căci obişnuindu-ne a face astfel, nu ne depărtăm niciodată de Dumnezeu, nici în
gândire, nici în sentimente şi, ca urmare, nici în făptuire. A face toate în Numele Domnului, asta
înseamnă a le face pentru slava Sa, cu plăcere şi dorinţă de a-i place Domnului, demonstrând că
înţelegem şi ne însuşim voinţa Sa, chiar în lucrurile cele mai de jos.
Această metodă este mai eficace decât primele două. Când aducem jertfă acţiunea noastră
prin consacrarea către Dumnezeu, atunci un anumit element divin ne pătrunde trupul şi puterile care
participă la lucru. Cu cât mai mare este numărul acestor acţiuni, cu atât mai mare e şi cel al
elementelor dumnezeieşti care pătrund omul. În final ele îl pătrund în întregime, astfel încât întreaga
fiinţă e scufundată în divin şi locuieşte în Dumnezeu. Puţin câte puţin, cum această orientare către
Dumnezeu devine o obişnuinţă, rugăciunea, cu grija pentru ceea ce este bine, se statorniceşte şi ea
mai puternic. Rugăciunea şi adoraţia impregnează lucrul care e făcut pentru slava lui Dumnezeu; şi
pentru că rămânem în divin, ca urmare acţiunile noastre sunt dotate din ce în ce mai mult cu forţă şi
eficacitate.
Sf. Ap. Pavel rezumă în două cuvinte toate acţiunile noastre: cuvinte şi fapte. De la sculare
până la culcare suntem angrenaţi pe rând sau deodată în ambele activităţi. A face totul în Numele
Domnului înseamnă a orienta întreaga noastră activitate spre slava Sa, singura modalitate de a-i fi
plăcut. De aceea să începi orice activitate prin rugăciune: să ceri la început binecuvântarea lui
Dumnezeu; în cursul lucrului să îi ceri ajutorul, iar la terminare să îi mulţumeşti că a binevoit să îţi
dea harul de a o săvârşi întru Numele Său.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii, p 81)