Femeia Crestina: duminică, septembrie 16, 2012

duminică, 16 septembrie 2012

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Despre luarea Crucii şi urmarea lui Hristos

Serile Talpalari din 11 septembrie 2012

Spicuiri din conferinţă

Dacă omenirea încă mai suferă e pentru că nu ne îndurăm să-I dăm păcatul.
Păcatul e o boală şi în această condiţie de boală, nevoile firii funcţionează ca păcat şi orice facem, chiar şi faptele bune, sunt păcat.
Dacă respect legile firii voi fi judecat după legile firii.
Atunci când păcătuim şi nu mai simţim, e pentru că ne-am îngroşat sufleteşte şi credem că nu ne doare.
Harul face ca tu să fii preţios ca persoană, nu ca somatic, ca cineva care îmi prestează un serviciu, îmi împlineşte o nevoie. În păcat dispărem ca persoană. Celălalt devine obiect de satisfacţie.
Primul aspect al crucii omului e răstignirea patimii, a acelei porniri de a ne apăra de moarte, de a supravieţui. Crucea e moarte şi înviere, durere şi bucurie în acelaşi timp.
Ce putem face pentru un om care e afară? E să-l agăţăm prin ce "are" - bucurie sau durere. Problema nu e că ne doare, ci unde ne ducem cu durerea. Mântuitorul lucrează acolo unde suntem noi. El vine şi transformă acest acum în veşnicie.
Ruşinea produce o mişcare a sufletului care se numeşte ascundere.

Dinamica ascunderii trece mai întâi prin negare - neg că am făcut un păcat;
apoi, uitare - în timp, am uitat că am făcut păcatul;
după aceea urmează acuzarea - încep să-i acuz pe ceilalţi de păcatul respectiv
în cele din urmă, se ajunge la proiecţie - proiectez pe ceilalţi păcatul ascuns.

Perseverarea într-un acelaşi păcat, deşi mi-e ruşine, este pentru ca să-mi aduc aminte şi să lucrez la vindecarea acelei zone.
Când ajungem la ruşine suntem deja fiinţe spirituale. Ruşinea e legată de "a fi". Ea îmi spune că mă doare când văd că nu sunt cel care sunt chemat să fiu.
Ruşinea are la un capăt mândria, iar la celălalt capăt bucuria. Vindecarea se face exact în acel loc în care mi-a fost ruşine, în care am păcătuit.