Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu

Cum să ne privim aproapele. Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu.

Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte:

„Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”

Cine îşi curăţeşte în felul acesta dragostea de iubirea de sine şi de împătimire dobândeşte în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înţelesul spuselor Domnului: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va câştiga (Mt. 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduinţa.

Dimpotrivă, cel ce crede că îşi va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să îşi împlinească poftele necurăţite, şi-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea. 

Mântuirea stă în lepădarea de sine

Supuneţi-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăţi nici pe sine însuşi, nu va îndreptăţi nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptăţirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie şi umilinţă. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptăţirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

Ce înseamnă: ca ­­să îmi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate. 

Aşa s-a rugat Sfântul David, şi aşa ne învaţă să ne rugăm: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate” (Ps. 140, 4).

A-ţi îndreptăţi răspunsurile cele din păcate înseamnă a te îndreptăţi pentru păcatele tale. Gândurile şi cuvintele prin care se arată această îndreptăţire sunt numite cuvinte de vicleşug. Cu viclenie se străduie păcătosul să se amăgească pe sine însuşi şi să îi amăgească pe oameni! Cu viclenie se străduie păcătosul să ascundă păcatul său de sine însuşi şi de oameni! Cu viclenie se străduie să pară drept înaintea sa şi înaintea oamenilor! Uneori, nevoia neapărată, folosul aproapelui, pe care păcatul nostru l-ar putea sminti, ne sileşte să ne îndreptăţim înaintea oamenilor, să ne ascundem păcatul faţă de ei. A te îndreptăţi faţă de tine însuţi, a te amăgi singur, a-ţi înăbuşi glasul conştiinţei este întotdeauna un lucru nelegiuit, întotdeauna nenorocit; împropriindu-se omului, cuvintele de vicleşug fac din el un fariseu încrâncenat, în stare de orice fărădelege. Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.

De pocăinţă fuge orice păcat 

De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.

Pentru început, hotărâţi, măcar cu mintea, să vă lepădaţi de dumneavoastră înşivă pentru Hristos, lipsiţi-vă mintea de samavolnicia pierzătoare, neghioabă, supuneţi-o poruncilor lui Hristos, supuneţi-o Evangheliei. Începutul lepădării de sine este în minte: după ce s-a supus lui Hristos, ea duce treptat la această fericită supunere şi inima, şi trupul.

Lepădarea de sine înspăimântă la o primă privire superficială – dar îndată ce omul se hotărăşte să şi-o însuşească, simte în suflet o neobişnuită uşurime şi libertate: uşurimea, libertatea sunt martorii adevărului.

(în: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“)

În ajutorul femeilor care se pocăiesc

Am găsit un mic îndrumător de cercetare a sufletului care poate ajuta să privim lucrurile un pic dintr-o altă perspectivă. Este de la sf. Ignatie Briancianinov. Adresează cele șapte păcate capitale și modalitățile de a lucra pentru a le depăși.

Lăcomia pântecelui - naște îmbuibarea, beția, nepăzirea și dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâmncărurilor alese și, la general vorbind, încălcarea înfrânării. Iubirea necuvenită și exagerată a trupului, a vieții și odihnei lui, din care se naște iubirea de sine, care la rândul ei duce la nepăzirea credinței față de Dumnezeu, față de Biserică, față de faptele bune, față de oameni. 

Lăcomia pântecelui poate fi biruită prin înfrânare. Înfrânarea de la mâncarea și băutura în exces, păzirea corectă a posturilor, înfrânarea trupului prin întrebuințarea cu măsură și mereu în aceeași cantitate a mâncării, ceea ce face ca toate patimile să slăbească, mai ales iubirea de sine, care este iubirea fără noimă și dobitocească a trupului, a acestei vieți și odihnei sale.

Duhul curviei și al poftei trupești naște pornirea spre adulter, senzațiile și dorințele desfrânate ale trupului și ale inimii. Primirea gândurilor necurate, întreținerea cu acestea, îndulcirea cu ele, încuviințarea lor, zăbovirea în ele. Închipuirile desfrânate și delăsarea. Nepăzirea simțurilor și, mai ales, a atingerilor care înlătură toate faptele bune. Limbajul vulgar și citirea cărților/vizionarea filmelor indecente. Păcate de desfrânare după fire: curvia și preacurvia. Păcate de desfrânare împotriva firii. 

Duhul curviei și al poftei trupești poate fi biruit prin înțelepciune. Înțelepciunea duce la ferirea de orice fel de faptă desfrânată. Păzirea de desfătarea prin vorbe și lecturi, de cuvinte pătimașe, cu două înțelesuri. Păzirea simțurilor, mai ales a văzului și auzului și mai ales a pipăitului. Modestie. Tăierea gândurilor și închipuirilor desfrânate. Tăcerea. Liniștirea. Slujirea celor bolnavi și invalizi. Adicerea aminte de moarte și iad. Începutul înțelepciunii - mintea ce nu se clatină la gândurile și dorințele pătimașe; desăvârșirea înțelepciunii - curăția, văzătoare de Dumnezeu.

Iubirea de argint sau avariția naște iubirea de bani și, în general, iubirea de bunuri mobile și imobile. Dorința de îmbogățire. Cugetarea la modalități de a te îmbogăți. Imaginarea bogăției. Teama de bătrânețe, de sărăcie neprevăzută, de boală, de a rămâne fără locuință. Zgârcenia. Iubirea de câștig. Necredința în Dumnezeu, neîncrederea în pronia divină. Dependența sau iubirea bolnăvicioasă de prisos, față de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în grijile acestei lumi. Plăcerea de a primi daruri. Însușirea bunurilor străine. Dorința de a obține profit. Împietrirea față de frații săraci și față de toți cei nevoiași. Hoția. Jefuirea.

Iubirea de argint poate fi biruită prin cumpătare. Cumpătarea duce la a te mulțumi doar cu cele necesare. Ura față de risipă și lux. Mila față de săraci. Iubirea sărăcia evanghelice. Nădăjduirea în Pronia Divină. Urmarea poruncilor lui Hristos. Liniștea, libertatea duhului și lipsa grijilor lumești, înmuierea inimii.

Mânia naște irascibilitatea, primirea gândurilor mânioase, imaginarea mâniei și a răzbunării, tulburarea inimii prin întărâtare, întunecarea minții de către ea: țipete necuviincioase, certuri, ocări, cuvinte crude și răutăcioase, lovire, împingere, ucidere. Ținerea de minte a răului, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea și jignirea aproapelui.

Mânia poate fi biruită prin blândețe. Blândețea duce la reținerea de la gândurile mânioase și de la tulburarea inimii prin întărâtare. Răbdarea. Urmarea lui Hristos. Pacea inimii. Liniștea minții. Tăria și curajul creștinesc. Neluarea aminte la jigniri. Bunătatea.

Întristarea naște deznădejdea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoieli în făgăduințele făcute lui Dumnezeu, nerecunoștința manifestată față de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, împuținarea sufletească, nerăbdarea, împietrirea, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, respingerea și încercarea de a renunța la a-ți duce crucea.

Întristarea poate fi biruită prin plânsul cel fericit. Plânsul cel fericit aduce simțirea căderii, proprie tuturor oamenilor și a propriei sărăcii sufletești. Tânguirea pentru ele. Plânsul minții. Frângerea dureroasă a inimii. Ușurarea conștiinței, mângâierea și bucuria harului. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. A mulțumi lui Dumnezeu în necazuri, a fi gata să le rabzi cu supunere, privind la mulțimea păcatelor tale. A fi gata să suferi. Curățirea minții. Ușurarea de patimi. Omorârea față de lume. Dorința de rugăciune, de însingurare, de ascultare, de smerenie, de mărturisirea păcatelor.

Trândăvia duce la lenevirea la toată fapta bună și, mai ales, la rugăciune. Amînarea săvârșirii rânduielilor bisericești și a celor de chilie. Renunțarea la rugăciunea neîncetată și la lecturile folositoare de suflet. Neatenția și graba la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Sărbătoririle. Somnul în exces, statul în pat și tot felul de desfătări.  Preumblarea din loc în loc. Desele ieșiri din chilie, plimbările și vizitele la prieteni. Grăirea în deșert. Glumele. Luarea în deșert a celor sfinte. Omiterea metaniilor și a celorlalte nevoințe trupești. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Lenea. Furarea minții. Pierderea fricii lui Dumnezeu. Împietrirea. Nesimțirea. Deznădăjduirea. 

Trândăvia poate fi biruită prin trezvie. Trezvia duce la râvna pentru toată fapta bună. Săvârșirea grabnică a pravilei bisericești și de chilie. Luarea aminte la rugăciune. Atenția la toate faptele, cuvintele și gândurile tale. Neîncrederea în forțele proprii. Necontenita petrecere în rugăciune și în Cuvântul lui Dumnezeu. Evlavia. Luarea aminte statornică asupra propriei persoane. Păzirea de mult somn, de răsfăț, de grăirea în deșert, de glume și de cuvinte tăioase. Iubirea privegherilor de noapte, a metaniilor și a celorlalte nevoințe care aduc sufletului trezvie. Rara, după putință, ieșire din chilie. Pomenirea bunătăților celor veșnice, dorirea și așteptarea lor.

Slava deșartă naște căutarea slavei venite de la oameni. Lăudăroșenia. Dorirea și căutarea slavei acestei lumi. Iubirea de a avea haine frumoase, mașini, servitori și lucruri de prisos în chilie. Preocuparea pentru frumusețea propriei fețe, a vocii plăcute și a altor calități trupești. Interesul acordat științelor și artelor acestui veac pieritor, încercarea de a excela în acestea pentru a dobândi slava vremelnică, pămîntească. Rușinea de a mărturisi păcatele. Ascunderea înaintea oamenilor și a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Justificarea de sine. Împotrivirea. Îndreptățirea înaintea propriei conștiințe. Fățărnicia. Minciuna. Lingușirea. A face pe placul oamenilor. Invidia. Umilirea aproapelui. Nestatornicia felului de a fi. Prefăcătoria. Obiceiurile rele. 

Slava deșartă poate fi biruită prin smerenie. Smerenia naște frica lui Dumnezeu. Simțirea acestei frici la rugăciune. Teama care se naște în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezența și măreția lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simțire și să se prefacă în nimic. Conștientizarea aprofundată a nimicniciei tale. Schimbarea felului de a-i privi pe ceilalți oameni, când aceștia, fără niciun fel de silință, i se par celui ce se smerește ca și cum l-ar întrece în toate privințele. Vădirea unei simplități sufletești care vine dintr-o credință vie. Ura față de lauda pe care ți-o aduc oamenii. Învinuire permanentă și prihănire de sine. Dreptatea și purtarea fără ocolișuri. Despătimirea. Moartea față de toate. Cunoașterea tainelor ascunse în crucea lui Hristos. Dorința de a te răstigni lumii și patimilor, năzuința către această răstignire. Lepădarea și uitarea obiceiurilor și cuvintelor amăgitoare, prefăcut smerite, după împrejurare, sau obiceiul de a te preface. Primirea nebuniei evanghelice. Lepădarea înțelepciunii pământești ca pe una ce nu folosește la nimic înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc. 16, 15). Renunțarea la a ne îndreptăți prin cuvinte. Tăcerea înaintea celor care te necăjesc, învățată din Evanghelie. Lepădarea de toate filosofările proprii și primirea înțelegerii evanghelice. Surparea a tot cugetul ce se ridică împotriva înțelegerii lui Hristos. Smerita cugetare sau dujovniceasca judecare. AScultarea conștientă față de Biserică.

Mândria naște disprețuirea aproapelui. Părerea că ești mai presus de ceilalți. Obrăznicia. Întunecarea minții și a inimii. Țintuirea lor de cele pământești. Hula. Necredjnța. Rațiunea înșelată. Nesupunerea față de Legea lui Dumnezeu și față de Biserică. Urmarea propriei voi trupești. Citirea cărților eretice, imorale și inutile. Nesupunerea față de autorități. Cruda luare în derâdere. Părăsirea smereniei și a tăcerii care ne apropie de Hristos. Pierderea simplității. Dispariția iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Filosofia mincinoasă. Erezia. Ateismul. Ignoranța. Moartea sufletului. 

Mândria poate fi biruită prin iubire. Iubirea aduce preschimbarea fricii de Dumnezeu, în vremea rugăciunii, în dragoste de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, dovedită prin respingerea constantă a oricărui gând și simțământ păcătos. Negrăita, desfătata răpire a întregului om de către dragostea pentru Domnul Iisus Hristos și pentru Sfânta Treime. Vederea în aproapele a chipului lui Dumnezeu și al lui Hristos. Cinstirea oricărui aproape mai mult decît pe sine și evlavioasa lui cinstire în Domnul, lucruri care se nasc din această vedere duhovnicească. Dragostea frățească, curată pentru aproapele, către toți deopotrivă, nepătimașă, plină de bucurie fierbinte, atât față de prieteni, cât și față de dușmani. Răpirea în rugăciune și iubire a minții, a inimii și a întregului trup. Negrăita îndulcire a trupului de bucuria cea duhovnicească. Beția duhovnicească. Mângâierea duhovnicească însoțită de slăbirea mădularelor trupești. Nelucrarea simțurilor trupești în vremea rugăciunii. Iznăvirea de muțenie a limbii inimii. Curmarea rugăciunii pricinuită de îndulcirea duhovnicească. Tăcerea minții/ Luminarea minții și a inimii. Puterea născută prin rugăciune, care biruie păcatul. Pacea lui Hristos. Înlăturarea tuturor patimilor. Înghițirea tuturor cugetărilor de către mintea lui Hristos, care toate le covârșește. Teologhisirea. Cunoașterea ființelor netrupești. Neputința gândurilor păcătoase, care nu pot să se întipărească în minte, Dulceața și îmbelșugata mângâiere în necazuri. Vederea cugetelor omenești. Adâncul smereniei și cea mai umilă părere despre sine... Sfârșitul este fără sfârșit!

***

Cercetând marea mea rană, privind la moartea mea, mă umplu de întristare amară! Nu-mi dau seama: ce să fac? Voi urma pilda vechiului Adam, care, văzându-și goliciunea, s-a grăbit să se ascundă de Dumnezeu? Voi începe, asemenea, lui, să mă dezvinovățesc, adăugând altă vină peste vina păcatului? În zadar este să mă ascund de Cel ce le vede pe toate! În zadar mă dezvinovățesc înaintea Celui Care întotdeauna va birui când va judeca (Ps. 50,6)!

Deci, mă voi îmbrăca nu cu frunze de smochin, ci cu lacrimi de pocăință: în loc de justificare, voi aduce mărturisire sinceră. Îmbrăcat în pocăință și lacrimi, mă voi înfățișa înaintea Dumnezeului meu? Dar oare va fi în rai? De acolo am fost alungat și heruvimul care stă la intrare nu mă va lăsa să intru! Prin însăși greutatea trupului meu, sunt țintuit de pământ, temnița mea!

Urmaș păcătos al lui Adam, îmbărbătează-te! A strălucit lumina asupra temniței tale: Dumnezeu s-a pogorât în țara îndepărtată a izgonirii tale, ca să te ridice iarăși în patria de sus, pe care ai pierdut-o. Ai vrut să cunoști binele și răul: El îți lasă această cunoaștere. Ai vrut să te faci ca Dumnezeu și, prin aceasta, te-ai făcut asemenea diavolului la suflet, asemenea dobitoacelor și fiarelor la trup: Dumnezeu, unindu-te cu El, te face dumnezeu după har. El îți iartă păcatele. Și nu numai atât! El smulge rădăcina răului din sufletul tău, însăși boala păcatului, otrava strecurată în suflet de diavol și îți dăruiește leac pentru toată calea vieții tale pământești, ca să te vindeci de păcat, ori de câte ori te-ai îmbolnăvi de el din pricina neputinței tale. Această doctorie este mărturisirea păcatelor. Vrei să te dezbraci de vechiul Adam, tu, care prin Botez ești, deja, îmbrăcat în adam cel nou însă, prin păcatele tale, ai reușit să învii în tine căderea și moartea, să înăbuși viața, să o faci pe jumătate moartă? Tu cel robită păcatului, tras către el de puterea obiceiului, vrei să recapeți slobozenia și îndreptarea? Cufundă-te în smerenie! Biruiește rușinea născută din slava deșartă, care te învață să te prefaci, cu fățărnicie și viclenie, că ești drept, ca astfel să păstrezi, să întărești în tine moartea sufletească. Leapădă păcatul, declară război păcatului, mărturisindu-l sincer. Acest tratament trebuie să meargă înaintea tuturor celorlalte; fără el, leacul rugăciunii, al lacrimilor, postului și toate celelalte mijloace nu vor fi de ajuns, nu te vor mulțumi, nu vor avea temeinicie. Mergi, trufașule, la părintele tău duhovnicesc: la picioarele lui vei afla milostivirea Părintelui Ceresc! Numai și numai mărturisirea sinceră și deasă poate slobozi pe om de obiceiurile păcătoase, să facă pocăința roditoare, iar îndreptarea temeinică și adevărată.

Într-o scurtă clipă de străpungere - dintr-acelea în care ochii minții se deschid spre cunoașterea de sine, dintr-acelea care vin atât de rar am scris aceasta, spre mustrare de sine, spre îndemn, spre aducere aminte, spre povățuire. Iar tu, care cu credință și iubire pentr Hristos citești aceste rânduri, și poate, vei afla în ele ceva care să-ți fie de folos, suspină din inimă și spune o rugăciune pentru sufletul care a pătimit din cauza valurilor păcatelor, care adeseori a văzut înaintea sa înec și pieire și a aflat odihnă într-un singur liman: mărturisirea păcatelor. (Sf. Ignatie Briancianinov, În ajutorul celor ce se pocăiesc)