Cinci virtuți ale femeii creștine

,,Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Prețul ei întrece însuși mărgeanul" (Pildele lui Solomon 31, 10)

Foto: Oana Nekfur

Sunt numeroase femei credincioase și pline de virtuți descrise în Vechiul Testament, însă  o descriere exhaustivă a femeii cinstite, demne de laudă, găsim în Pildele lui Solomon, la capitolul 31. Despre acea femeie nu cunoaștem prea multe date; nu știm cine era, nu este menționat numele ei, dar știm cum era. Textul este o capodoperă și un reper foarte important pentru fiecare femeie creștină care își dorește să aibă o căsnicie binecuvântată și centrată pe Hristos.

10. Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul.

11. Într-însa se încrede inima soţului ei, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată.

12. Ea îi face bine şi nu rău în tot timpul vieţii sale:

13. Ea caută lână şi cânepă şi lucrează voios cu mâna sa.

14. Ea se aseamănă cu corabia unui neguţător care de departe aduce hrana ei.

15. Ea se scoală dis-de-dimineaţă şi împarte hrana în casa ei şi dă porunci slujnicelor.

16. Gândeşte să cumpere o ţarină şi o dobândeşte; din osteneala palmelor sale sădeşte vie.

17. Ea îşi încinge cu putere coapsele sale şi îşi întăreşte braţele sale.

18. Ea simte că bun e câştigul ei; sfeşnicul ei nu se stinge nici noaptea.

19. Ea pune mâna pe furcă şi cu degetele sale apucă fusul.

20. Ea întinde mâna spre cel sărman şi braţul ei spre cel necăjit.

21. N-are teamă pentru cei ai casei sale în vreme de iarnă, căci toţi din casă sunt îmbrăcaţi în haine stacojii.

22. Ea îşi face scoarţe; hainele ei sunt de vison şi de porfiră.

23. Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii, când stă la sfat cu bătrânii ţării.

24. Ea face cămăşi şi le vinde, şi brâie dă neguţătorilor.

25. Tărie şi farmec este haina ei şi ea râde zilei de mâine.

26. Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei.

27. Ea veghează la propăşirea casei sale şi pâine, fără să lucreze; ea nu mănâncă.

28. Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă:

29. "Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate!"

30. Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!

31. Să se bucure de rodul mâinilor sale, şi la porţile cetăţii hărnicia ei să fie dată ca pildă! 

(Pildele lui Solomon 31, 10-31)

I. Prima virtute menționată în text este faptul că ea e demnă de încredere, iar mai apoi scrie că ea ,,îi face bine, și nu rău, în tot timpul vieții sale". 

Pentru bărbatul creștin este foarte important ca soția să fie în primul rând de încredere; e vital să simtă că se poate încrede în femeia iubită oricând, în administrarea locuinței sau creșterea copiilor, că îi va putea fi confidentă și loială indiferent de situație. Trebuie să știe că soția lui nu va povesti secretele lui celorlalți, nu va râde de el în fața nimănui nici măcar în glumă și nu va face niciodată în mod intenționat ceva care să îl dezonoreze.

Mai pe scurt, să simtă că femeia pe care o iubește este de partea lui - chiar dacă restul lumii l-a abandonat, ea să fie alături de el. În cazul opus, chiar dacă toată lumea îl laudă, pentru el nu înseamnă nimic atâta timp cât soția nu îl apreciază și, mai ales, nu îi spune acest lucru. 

II. În următoarele versete se povestește despre cât de harnică este acea femeie - a doua virtute importantă a femeii creștine. 

Femeia din Pilde 31 nu doar că are grijă de gospodărie și se trezește dis-de-dimineață pentru asta, ci este și foarte inteligentă și descurcăreață - ,,Gândește să cumpere o țarină și o dobândește". Poate fi numită, în limbaj modern, și antreprenoare: ,,Ea face cămăși și le vinde, și brâie dă neguțătorilor".

Aceste versete mă duc cu gândul la româncele gospodine care își țeseau propriile haine și pe cele ale membrilor familiei, mergeau la piață să vândă brânza sau laptele pe care tot ele l-au muls, se trezeau în zori să dea drumul găinilor în curte și făceau mâncare pentru toți ai casei. Organizarea și hărnicia erau atribute inerente lor. Matinale și harnice, ele sunt cele care au crescut marii oameni de cultură ai României. De aici și vorba ,,Mâna care împinge leagănul conduce lumea" (W.R. Wallace).

În versetul 14 se mai spune despre acea soție că ,,Ea caută lână și cânepă și lucrează voios cu mâna sa". Autorul menționează acest lucru tocmai ca să vedem cât de importantă este atitudinea într-o gospodărie, pentru că soția este cea care dă tonul în casă. Când ea este tristă, posomorâtă, ursuză, și membrii familiei preiau din energia ei. În schimb când le face pe toate cu seninătate este ca o rază de soare pentru cămin. Nu este ușor să fii senină zilnic, însă e vital pentru toți - atât de importantă este o femeie.

III. Femeia din Pilde 31 are o virtute esențială, este și iubitoare: ,,Gura și-o deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei".

De multe ori ne este mult mai ușor să vorbim cald și plăcut cu cei din afara familiei, iar față de soț și copii nu mai avem aceeași atenție și delicatețe, cu gândul că ,,sunt din familie". Este la fel de important ca în familie să se trateze unii pe alții cu iubire și respect, pentru că majoritatea timpului aici o petrecem. Cel mai mare cadou pe care îl pot face părinții copiilor este să se iubească, iar asta să se reflecte în vorbire și purtare, iar cel mai mare cadou pe care îl poate face soția soțului este să facă din casă locul în care se va întoarce mereu cu drag la finalul zilei.

IV. Femeia cinstită nu este numai iubitoare, ci și milostivă (altruistă): ,,Ea întinde mâna spre cel sărman și brațul său spre cel necăjit". Cel sărman este omul sărac ce are nevoie de ajutor, dar cel necăjit poate fi oricine, chiar și soțul sau copiii. Ea nu rămâne indiferentă la suferința altora și ajută pe fiecare după puterea ei.

V. Virtutea care le încununează pe toate apare în versetul 30: ,,femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!"

De aici reiese și că Dumnezeu e cel care îi dă putere să le îndeplinească pe toate cele de mai sus, numai prin el poate ajunge să fie desăvârșită.

O astfel de femeie ajunge să fie lăudată în Scriptură pentru virtuțile ei, deoarece este de neprețuit: ,,Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Prețul ei întrece însuși mărgeanul". 

Maria

Înainte de a închide ușa anului 2021

Suntem deja 3 ianuarie 2022 dar nu vreau să trec la următoarele postări înainte de a face o survolare rapidă prin ce a însemnat 2021 pentru mine.

După cum notam la începutul anului, cuvântul propus a fost Entuziasm.Timpul, sau mai degrabă prioritățile, au făcut ca blogul acesta să fie lăsat mai lejer. Însă, clar, entuziasmul a fost foarte necesar pentru a face față tuturor provocărilor 😉

Am avut un an ușor și greu în același timp, dar peste toate, minunat!

Luna ianuarie a fost marcată de boala părinților mei, mai ales a tatălui, pe care am crezut că-l pierdem. A trecut cu greu de covid, dar a fost prilej pentru noi toți să „strângem rândurile!” și să ne bazăm mai mult unii pe alții, ca familie, să ne iubim mai mult, să ne prețuim mai mult. Trecând atât de aproape de moarte am înțeles că este extraordinar de importantă familia, că este un dar care poate fi oricând luat și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut trăi această apropiere și această bucurie a familiei.

Fiica cea mai mică a devenit majoră în februarie, 2021. Practic, acest moment a făcut trecerea într-o altă etapă a vieții și pentru noi. O etapă a maturizării depline, în care lucrurile cu adevărat importante s-au așezat în ierarhia lor. Un alt prilej de recunoștință și entuziasm.

Martie și aprilie au fost luni pline cu de toate: personal și profesional. Seminarii, pregătiri, susținere...

Pentru că a venit luna mai, cu evenimentul anului: nunta uneia dintre gemene. 

Iunie a venit cu tristețea datei de 8, în care maica Siluana a părăsit această lume. Încă nu am reușit să scriu ceva... Parcă tot nu se leagă. În perioada aceea (și încă acum!) am realizat faptul că nu eram pregătită să văd că pleacă... de parcă n-ar fi trebuit să plece niciodată! Și orice cuvânt aș scrie încă e prea mic pentru a descrie relația noastră, ce a însemnat ea pentru mine.

Dar, cum viața e mult mai cuprinzătoare, luna iunie a venit și cu absolvirea mezinei.

Luna iulie s-a lăsat cu nunta - partea a II-a, cu înscrierea la facultate a celei mici și cu ziua gemenelor.

 Pe plan profesional, împlinirea unui vis: deschiderea cabinetului de psiholog.

 

 

August a venit cu odihna bine-meritată, cu tabăra de dezvoltare personală de la Pângărați, realizată pentru a 5-a oară, al 5-lea an, dar și cu anunțul că... vom fi bunici!

 

Pentru ca luna septembrie să aducă... o nouă tabără, seria a doua a acestui an, tot la Pângărați, precum și pregătiri pentru zborul tuturor celor trei fete: cea mică, Ana, studentă într-un alt oraș, iar Teodora, cu o bursă Erasmus, în altă țară.

Octombrie este luna Sfintei Parascheva, iar la noi, în Iași, e prilej de evenimente. Care nu au reușit însă a estompa de tot senzația de gol care a rămas în casa noastră după plecarea tuturor fetelor.

 

Noiembrie a fost o lună liniștită, cu restructurări casnice mai ales, cu murături și curățenie de toamnă, dar și cu o călătorie neașteptată, însă foarte bine-venită!

Iar decembrie, luna sărbătorilor de iarnă, luna familiei reunite, luna bucuriilor mici și mari, a recunoștinței pentru anul.

Sunt recunoscătoare pentru toate cele trăite în 2021 personal și familial, profesional și spiritual. Părțile  la care am lăsat-o mai moale și îmi propun să recuperez în 2022 au fost cele de alimentație / antrenament fizic și studiile doctorale, pe care trebuie să le finalizez în acest an.

Căsătorie cu sens (3) - însoțirea în călătoria dragostei

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer.
   

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19, 5; Mar. 10, 7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr-o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19, 3-9; Mar. 10, 2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

 

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într-o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5, 25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3, 7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr-odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

 

 

Căsătorie cu sens (1):15 reguli pentru găsirea unui soț pe viață

Cineva spunea că mai mult ne pregătim pentru petrecerea de nuntă decât pentru căsnicia în sine. Există o anume superficialitate în angajarea pe calea căsătoriei. Mulți dintre cei care vor să facă acest pas o fac doar „din dragoste”, înțelegând prin acest lucru că „se simt iubiți”, se simt „totul” pentru celălalt, ori îl iubesc pe celălalt și vor să le fie „totul”. Ar merge până la capătul lumii pentru celălalt. Însă... „totul” se stinge la prima provocare! Aproape că a dispărut percepția căsătoriei ca lucrare, ci în fața piedicilor apare imediat abandonul. Scuza nepotrivirii de caracter. E adevărat că sunt și situații foarte grave, în care e indicată despărțirea. Dar de prea multe ori nu este vorba despre ele.

Am găsit câteva gânduri despre căsătorie ale Starețului Emilianos Simonopetritul extrase dintr-o predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, adică acum cincizeci de ani.

Photo by Boston Public Library on Unsplash

Îmi propun să împart articolul în mai multe episoade, cel de față fiind o listă de lucruri de evitat dacă vrei să găsești un soț/o soție pe viață. Iată ce spune părintele Emilianos:

1. Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. 

2. N-ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. 

3. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

4. Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n-a înţeles, dacă n-a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

5. De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. 

6. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. 

7. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.

8. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. 

9. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

10. Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări.  

11. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. 

12. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

13. Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. 

14. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. 

15. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2,14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”, adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n-ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta. (Căsătoria – Taina cea mare, Starețul Emilianos Simonopetritul)

 

Despre familie și nu numai...

Din septembrie 2016 până în septembrie 2017 am trăit un an în Spania unde, împreună cu soțul meu, pr. Constantin Sturzu, având binecuvântarea Preasfințitului Timotei, episcopul ortodox român al Spaniei și Portugaliei, am călătorit spre a le împărtăși românilor de acolo câte ceva din felul în care am văzut noi căsătoria și familia cu sens.

Seminariile pe care le-am ținut au depășit granițele Spaniei, ajungând de două ori și în Franța, la Paris, la Limours și la Montpelier, la invitația părinților de acolo.

Anul acesta, după ce în martie am călătorit din nou, în Italia de această dată, la câteva parohii românești de acolo - la Roma, Lodi, Forli și Torino. La Roma am avut o întâlnire cu preotesele din acea zonă, dar și cu credincioase din parohia la care am fost invitați.

În mai, ne-am întors la Paris, la invitația ÎPS Iosif, mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, la congresul MOREOM, unde, de asemenea, am avut un mic atelier despre familie.

Fiecare trebuie să aibă propria lui identitate înainte de a putea dezvolta o identitate comună cu un altul

Unul dintre semnele care arată că soții devin un trup este respectul lor pentru nevoia periodică a partenerului de a rămâne singur, cu sine însuși, pentru ritmul natural de apropiere și de depărtare a celuilalt în relația cu sine. O eroare periculoasă este credința redată în multe istorisiri romanțioase cum că împlinirea unirii în căsătorie se realizează doar când soții fac toate lucrurile împreună...
***
Dacă soții au nevoie, pentru conștientizarea valorii și chiar a identității proprii, de o dependență exagerată față de celălalt, atunci există o tovărășie impusă, un parteneriat de nevoie, forțat, care nu are nicio legătură cu iubirea autentică. În această situație ocazia de a citi sau a studia o carte sau de a intra în cămarea interioară pentru întâlnirea personală cu Dumnezeu numită rugăciune se pierde. în această relație există un element de legătură parazită care între altele dezvăluie teama de a fi părăsit. Este necesar de subliniat faptul că înțelesul rădăcinii cuvântului evreiesc mântuire ese ”am destul spațiu” sau ”am destul loc” sau ”am ieșit la liman larg”. Atunci când ne mântuim, conform semnificației Vechiului Testament, suntem personalități împlinite, complete, și atunci avem destul loc pentru a ne dezvolta propria personalitate, calitățile noastre adevărate...
***
Capacitatea unui individ de a realiza unirea cu altul, unire ziditoare și care susține decisiv dezvoltarea sa, depinde de cum se simte ca persoană. Fiecare trebuie să aibă propria lui identitate înainte de a putea dezvolta o identitate comună cu un altul. O relație autentică este relația dintre un ”eu” și un ”tu”. Unirea a doi oameni este întotdeauna particulară, specială. Odată cu unirea vine și comuniunea, care se împlinește între două persoane strâns legate, care, în timp, rămân distincte.
(Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas - Căsnicia, dificultăți și soluții, Editura Sophia, București, p. 204)

O soţie bună este acea soţie care organizează casa în aşa fel, încât soţul să vrea să se întoarcă acolo

Lucrând cu soții, mămici sau nu, observ o tot mai accentuată îndepărtare a acestora de propria gospodărie. Alegerea mea de viață a fost să-mi petrec cât mai mult timp acasă, împletind cu mai mult sau mai puțin succes îndatoririle legate de serviciu, familie și casă. E clar, am făcut-o dintr-o anume convingere pe care mi-a plăcut să o îmbrățișez (cred că luând viața de la capăt aș face aceeași alegere de a lucra de acasă). 
Sunt femei care consideră esențial pentru viața lor și a familiei să lucreze în afara casei, dar pentru că în mediul creștin tradițional se pune mare accent pe faptul ca femeia să fie ”ama de casa” (mi-a plăcut tare cum sună în spaniolă - traducerea din capul meu e ”sufletul casei”), unele dintre ele sunt încercate de mai mult sau mai puțină vinovăție. M-am bucurat să găsesc acest cuvânt al părintelui Maxim, pe care îl redau spre întărirea celor care își pun această problemă:

Femeia din ziua de azi este de multe ori o mai puțin bună gospodină. În acest caz, ar trebui ca ea să se străduiască să fie o bună gospodină ori să cheme o menajeră, ocupându-se de carieră în continuare?

Cred că datoria femeii este să vrea ca în casă să fie căldură sufletească, pentru ca acolo să se vadă într-adevăr Biserica mică, iar nu un grajd. Dar cum poţi face acest lucru? Fie prin sudoarea frunţii tale, făcând curat, spălând geamurile şi vasele, fie prin intermediul unui loc de muncă ce îţi va permite să cumperi maşină de spălat vase şi de două ori pe săptămână să chemi în ajutor o menajeră, dându-i şi ei posibilitatea să câştige ceva pentru familie. Dar toate acestea ţin de fiecare caz în parte.

Până la urmă, nimeni nu presupune că Sfânta martiră împărăteasă Alexandra i-ar fi spălat şosetele ţarului Nicolae sau că ar fi spălat vasele. Aşa că nu trebuie să cataloghezi femeia drept bună sau rea gospodină doar după implicarea ei personală în gospodărie. O soţie bună este acea soţie care organizează casa în aşa fel, încât soţul să vrea să se întoarcă acolo. Dar cum anume să fie acea casă depinde deja de fiecare în parte. Casa poate avea păianjeni pe la colţuri, iar în rest toate să fie bune sau poate fi o casă în care totul străluceşte de curăţenie, iar soţul, cu un caracter de nordic, venind de la serviciu şi încălţând papucii, să se simtă foarte bine.

Nu are importanţă cum este exact casa, important este ca acolo să se dea dovadă de iubire creştină, pentru ca femeia să vrea să facă astfel, încât soţul să se bucure cu sufletul și ea să se veselească de bucuria lui. Dacă există un astfel de sentiment în casă, atunci formele gospodăririi feminine sunt, cu siguranţă, pe planul al doilea.

(Pr. Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Trad. din lb. rusă Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 78-79)

De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor

”Am auzit pe unii care petrec in lume cu nepasare, zicand: Cum putem noi, cei ce vietuim impreuna cu sotiile (sau cu sotii) noastre, sa petrecem viata calugareasca? Acestora le-am raspuns:

Toate lucrurile bune pe care le puteti face, faceti-le:

nu defaimati pe nimeni,

nu va inaltati fata de nimeni,

nu urati pe nimeni,

nu va despartiti de adunarile de la slujbele din biserica,

patimiti impreuna cu cei lipsiti,

nu pricinuiti nimanui sminteala;

de aceea ce este al altuia sa nu va apropiati;

indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre.

De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor”. (Sf. Ioan Scararul, Scara, EIBMBOR, Bucuresti, 1992, p 56/ 37)

despre 3 luni de recunoștință aici

Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu

Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut "predici" și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."