În inima Domnului

Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

Precum submarinul este înconjurat de miliarde de picături de apă, dar nici măcar una nu poate pătrunde înăuntru, tot așa și inima în care prin harul lui Dumnezeu s-a sălășluit mintea este cu desăvârșire închisă oricărei energii străine. Aceasta este starea trezviei desăvârșite de care se învrednicesc cei ce cheamă neîncetat Numele cel sfânt al lui Iisus Hristos.

Neîncetata chemare a Numelui Domnului ne ajută să împlinim porunca de a-L iubi din toată inima noastră. Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 152)

Scandalul invidiei

În această săptămână vă propun să meditaţi asupra invidiei

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia.

Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au astfel de sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim de acel sentiment, observăm că se întâmplă ceva straniu: el vine după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente.  Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu? (mai mult...)

La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)