La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)