Din intimitatea unei tabere pentru suflet

⃞⃞   Îmi place tare mult să țin grupuri. Îmi place pregătirea lor, starea aceea în care sunt în momentul în care mă gândesc la conținutul pe care îl voi propune. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea când aveam de scris săptămânal articole pentru ziarul Lumina sau siteul Doxologia, am început să folosesc pregătirea articolelor sau a paginilor pe care le coordonam ca momente de conectare la Dumnezeu, dar și la mine, la interiorul meu autentic. Deseori mă întrebam și Îl întrebam pe Dumnezeu ”dacă ar fi să mor azi, ce aș vrea și ce ai vrea, Doamne, să fi rămas în urma mea, ca și mesaj?” Și apoi mă apucam de căutat subiecte sau de scris. La fel se întâmplă și acum, când organizez grupuri. Fiecare întâlnire este un prilej de sondare interioară, doar că acum, contactul fiind direct cu anumite persoane, Îl rog pe Dumnezeu să dea cuvânt, informații, pentru fiecare dintre cei prezenți.   ⃞⃞

Tabăra ”Dimensiunile ființei” s-a desfășurat în spațiul mirific al Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.

Cele cinci perspective din care am privit ființa noastră – Trup material, Om aflat în relație cu mine însumi, cu ceilalți și cu Dumnezeu, Eu ca moștenitor al neamului în care m-am născut și Eu ca moștenitor al lui Hristos, trăind în lume împlinind Porunca iubirii - au provocat nenumărate întrebări și răspunsuri aplicate personal de către fiecare dintre participante.

Axa fizică: (Trupul meu, templul Duhului Sfânt)

Axa orizontală: (Eu-Tu-Ei)

Axa temporală: (În căutarea generațiilor pierdute)

Axa verticală: (Dintru adâncuri am strigat...)

Axa iubirii: (A trăi din inimă)

Iată câteva impresii și mărturisiri chiar de la participante:

”Tabăra ”Vară cu sens” a îmbinat în mod armonios și delicat lucrul personal, aspectele duhovnicești și relaxarea într-un ambient natural liniștit, în tihna mănăstirii Pângărați. Atitudinea de acceptare și de firesc, de stimulare a autenticității ne-a ajutat să fim noi înșine, să ne deschidem față de ceilalți și față de ceea ce este în noi înșine, fără teama de a fi judecați sau mustrați că nu corespundem modelului de ”a fi un bun creștin-ortodox”. Aceasta ne-a permis să recunoaștem cine suntem și să pornim din punctul în care ne aflăm, în a ne descoperi visul și chemarea. Am găsit răspunsul la multe întrebări și a apărut în mod simplu și clar care sunt următorii pași” 

*** 

 ”Am conștientizat multe lucruri, am învățat și mai multe lucruri. Am înțeles ce important este să fim în rânduială, am înțeles și accept să-mi exprim durerile și alte sentimente pe care multă vreme le-am reprimat.”

***

”Informații și activități foarte bine gândite, structurate, prezentate, lucrate. Bună dispoziție, sprijin reciproc, susținere emoțională/afectivă, ocazie e a înțelege profund cine suntem și cine suntem chemați să fim. M-am conectat cu mine, cu celelalte persoane din grup, cu natura, cu Dumnezeu. Mi-a plăcut cadrul duhovnicesc, faptul că am fost mereu în rugăciune, comuniune, chemarea lui Dumnezeu. Și mai ales, mi-am amintit că Dumnezeu mă ține în brațe în fiecare clipă.”

***

”M-am bucurat de conștientizări, prin exerciții practice. Am fost surprinsă să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine, despre modul în care mă raportez la cei din jur, la mine, la Dumnezeu. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem, crezând că anumite lucruri erau clare pentru mine, când de fapt nu erau. Am schimbat perspectiva, unghiul din care vedeam lucrurile. M-am simțit în comuniune cu ceilați, confortabil, în siguranță. Am avut șansa să-mi dau voie să fiu creativă.”

***

”Am învățat să mă uit în urmă, către experiențele mai degrabă dureroase, cu înțelegere, cu demnitate și cu dorința de a învăța ceva din ele. Și cu credința că, fără ele, n-aș mai fi fost eu. Și am mai aflată că e ok să simt ce simt, că e ok să fiu eu, cea adevărată și că fricoșii și ipocriții se întâlnesc cel mai greu cu Dumnezeu.”

***

 ”De la primul joc primit m-am găsit deschisă și implicată, tabăra a lucrat viu în mine și a scos întrebări, îndoieli, reflecții, revelații, conștientizări și răspunsuri. Deși am mai gustat din cursuri, grupuri, tabere, de astă dată simpla punere în scenă, modelatul și faptul că m-am lăsat cuprinsă de ele m-au adus într-o formă mai vie a mea. De a mă înțelege, de a-i accepta pe cei care m-au crescut și înainte de orice, dorința de a ști cum să fac, ce să fac cu ce am descoperit, cu ce mă doare, să-L întreb mereu pe El ”Doamne, unde ești aici?”, ”Doamne, când am ieșit din rânduială?” ”Doamne, vino în frica asta!” Și faptul că dezvoltarea personală din punct de vedere ortodox este dobândirea asemănării cu Hristos, este gândul care mă întregește și mă ajută să rămân pe cale indiferent de patimile mele și de îndoielile care mă mai macină.”

Jurnal de poveste

Afara e zapada pe anul asta. Mezina a iesit sa marcheze momentul facand un om de zapada. E zapada buna si vreme placuta.

Eu ma bucur de caldurica din casa. Imi beau cafeaua dintr-o cescuta de portelan, unica, mostenire de la bunica. Cred ca are peste 50 de ani, imi aduc aminte de serviciul acela inca din copilarie, cand bunica mea servea musafirii cu cafea folosind acele cescute si imi aduc aminte ca atunci cand l-am sesizat eu, copil fiind, era deja vechi. E atat de delicata cescuta asta care a mai ramas! Are marginuta aurie un pic stearsa de trecerea timpului si doua ciobituri care in mod normal m-ar face sa arunc un vas, dar care, in acest caz, sunt ca ridurile de pe chipul unei batrane respectabile. 

Un sunet din acela subtire, cum n-am mai auzit de mult. 

Un alt taram, un alt timp, ca in povestea cu portelanuri chinezesti (de care mi-am amintit instant, punand mana pe cescuta de la bunica. Atunci am invatat cuvantul "venerabil" si mi se parea atat de interesant! Era un ceainic batran de sute de ani, care se numea ”Venerabilul Ceai Ceai”). 

O carte care mi-a marcat copilaria, dar care nici nu mai stiu cum se numeste, nu-i stiu nici autorul (din pacate mai sunt asa carti pe care mi-ar placea sa le regasesc dar nu le mai stiu titlul si sunt ”pierdute” in memoria ascunsa a fiintei mele). Ajung la mine, cea de acum, doar anumite trairi asociate cu acele momente, iar referitor la aceasta poveste, senzatia de sobrietate, respect, impreuna cu delicatete, noblete, stralucire, discretie. Imi aduc aminte de personaje feminine delicate, ca niste batiste fine brodate, sunete razbatand ca un freamat soptit sau ca un clinchet de clopotel, lumina suava invaluind o gradina, parfum de trandafir si ceai verde. Stiu ca m-au impresionat la maximum ciobiturile si  desenele aproape sterse de pe vechile portelanuri invitate la acea mare sarbatoare de omagiere a ”Venerabilului Ceai Ceai”. Slava Tie, Doamne, pentru toate!

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunoștinței

Iată că am ajuns un nou noiembrie. Uneori nici nu știm cât de binecuvântați suntem că trăim, că vedem cerul, că ne putem bucura de schimbarea anotimpurilor. E nevoie să auzi de un bolnav de cancer în stadiul IV la vârstă foarte tânără, de o tragedie ca cea de la Colectiv... Doamne, iartă-ne lipsa de simțire și de recunoștință pentru fiecare gură de aer pe care o putem inspira și expira, pentru sănătatea celulelor noastre și felul în care, neștiut, își lucrează partea lor, încât să ne putem bucura de un trup sănătos.
Sunt câțiva ani deja de când am făcut un experiment care spunea că, mulțumind în fiecare zi, timp de trei luni, viața va deveni extraordinară.
Când am început atunci experimentul (era tot un început de noiembrie și făcusem eu un calcul clar, ca la începutul lui februarie al anului următor să fac o mică retrospectivă a lunilor trecute, pentru a observa dacă într-adevăr, viața mea s-a schimbat) mărturisesc că aveam un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. Pentru că viața mea, prin mila Domnului, era deja extraordinară. Și mă gândeam că ce ar putea fi mai mult decât atât? Pot da mărturie însă că este așa. Că, întotdeauna poate fi mai mult decât ce ni se pare fericire. Și că, în Domnul, fiecare clipă devine binecuvântare pe care putem învăța să o primim.
Mi-am făcut atunci un mic bilețel de atenționare, pe care am scris perioada, și pe care l-am așezat pe birou, să-mi aduc aminte în fiecare zi. După ce s-au încheiat cele trei luni, eram uimită de schimbare. Vorba aceea:

Așa încât am postat bucățica aceea de hârtie plastifiată la loc de onoare, la locul meu de rugăciune, să-mi aduc aminte mereu să mulțumesc pentru fiecare zi. Și recunoștința a trecut de la stadiul de experiment, la mod de viață.

Și un gând pe care l-am găsit și vreau să vi-l împărtășesc, pentru că l-am primit într-un moment greu:

”Putem privi lucrurile din perspectivă dublă: dinspre trecut - și atunci pare un sfârșit - sau dinspre viitor - și atunci pare un început.” (M. Siluana)

M-aș bucura să călătorim împreună pe calea recunoștinței și să-mi împărtășiți din experiența voastră, eventual cu linkuri la propriile postări.

Bucurie!

Cu drag,

Joia mămicilor: Atenția și grija, un tip de relație între frați

Încă din luna iunie a anului trecut joia dimineață am o întâlnire specială: ”Clubul mămicilor”.
Mămici de prunci mai mari sau mai mici ne adunăm în biserică să împărtășim bucurii și dureri, griji, îndoieli sau speranțe cu privire la creșterea copiilor și la familie, pornind de la situațiile și momentele de viață prin care trecem.
Pe lângă subiectele concrete și personale pe care le discutăm, întâlnirile de joi propun și niște teme de gândire, scurte întrebări.
Și pentru că au această ritmicitate săptămânală, m-am gândit să le postez și pe blog, iar dacă vă inspiră, vă urez bun venit în clubul nostru! M-aș bucura să-mi împărtășiți și mie gândurile voastre.

Versetul zilei:

“Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” (Ps. 89, 14)

• Ce imi spune acest verset?
• Cum imi indrept inima spre intelepciune?
• Ce inseamna sa-mi socotesc bine zilele mele?

Situația de azi:

"Ca parinte, desi imi iubesc si vreau sa-mi mangai copiii, incerc sa dau un pas inapoi in asa fel incat ei sa se poata mangaia unii pe altii. Acest lucru le permite sa aiba o relatie a da/a primi in asa fel incat sa-si dezvolte o apropiere pe viata."
***
Calvin de 4 ani o loveste din greseala pe sora lui, Maya, de 6 luni, intr-un moment de exuberanta. Carla, mamica lor, isi infraneaza impulsul de a se repezi sa linisteasca bebelusul care plangea. In loc de asta, ii spune lui Calvin sa incerce impacarea surorii mai mici. Cateva momente mai tarziu, Maya ii zambea fratiorului ei.
In aceasta experienta, Carla l-a orientat pe Calvin sa se observe si ca persoana atenta, compasiva, nu doar ca generator de probleme. Iar Maya a putut sa-si perceapa fratele ca pe o persoana atenta si grijulie.

• M-am gandit vreodata la o asemenea abordare? Am aplicat-o? Ce parere am despre ea?
• Daca e o perspectiva noua, cum o percep? 

Vă doresc o zi senina