Despre pocăință

"Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adancă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut."  (pr. Alexandru Schmemann)

Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)

Cum ne spovedim?

Cum ne spovedim?

Recomandare carte:

 

Spicuiri din conferinţă

• nu înţelegem că prin spovedanie am primit putere de la Dumnezeu pentru a nu mai păcătui. O luăm de la capăt, nu lucrăm, nu folosim puterea primită
• vrem remedii împotriva păcatului, dar vrem şi păcatul (din cauza îndrăgostirii de păcat). Urâm roadele păcatului, consecinţele lui, dar iubim rădăcina lui. 
• Omul nu foloseşte harul pentru a se îndumnezei. 
• Harul ne ajută să spunem NU ispitei, nu să nu mai vină ispita
• Cheltuim multă energie sufletească pentru negarea problemei, dar harul mă anunţă când ceva e păcat.
• slujim omul sufletesc sau trupesc
• omul sufletesc ştie că e bine ce e plăcut şi îl satisface, iar organul ruşinii e căzut în sufletesc, nu e duhovnicesc. Am nevoie să fac ceea ce e drept, chiar dacă e neplăcut, pentru că aşa zice Dumnezeu.
• După cădere, liberul arbitru stă numai în a spune "Nu" ispitei. Să spun Doamne ajută-mă să nu fac ce-mi vine! Doamne, opreşte-mă, cu Harul Tău. Creierul care are valori primeşte mai târziu informaţia decât cel care caută supravieţuirea alergând după plăcere şi fugind de durere.
• Să depăşim omul sufletesc şi să-l descoperim pe cel duhovnicesc. Omul nou crede că Dumnezeu poate face cu mine această minune de a spune "nu" ispitei. Trebuie doar să cred că Dumnezeu dă Harul. E o moarte, dar e moartea omului sufletesc, care e însetat de durere, plăcere etc.
• omul sufletesc se războieşte - pentru că îi place, aşa "simte" şi îi place să simtă. El dansează cum îi cânţi: posteşte, se roagă, face mătănii - atunci când intri în lucrare - doar să nu-l omori. Dar îl prinzi în momentul în care te întrebi pentru ce? faci un lucru.
• vrem să fim cineva şi ne îngrozim că suntem un nimeni.
• din cauza treburilor, a TV-ului, omul nu se mai exteriorizează şi atunci îi spune necazurile duhovnicului. Dar asta îl trimite pe el în psihologic, pierzând legătura cu harul, iar pe mine "mă ajută" să ies din pocăinţă, pentru că mă justific. Întrebările care mă întorc la ea sunt "ce ai făcut tu?" "cum ai contribuit tu la acest necaz?" "Ce faci în acest necaz? (cum te raportezi la el)"
• avem nevoie să ne spunem necazurile, dar să le spunem prietenilor - ei ne mângâie, ne susţin sufleteşte, dar nu ne vindecă duhovniceşte (nu copiilor - îi încărcăm cu o povară pe care nu o pot duce - şi nu duhovnicului, la spovedanie - îl băgăm în lumesc). Ca să ne vindecăm, avem nevoie de pocăinţă, nu de taclale. Discuţia e potrivită doar la prima spovedanie, pentru a ne cunoaşte preotul, iar apoi, dacă ne întâlnim cu el în afara spovedaniei.. 
• Avem nevoie să facem lucruri, nu doar să vorbim. Să lucrăm, să aplicăm îndrumările pe care el ni le dă
• Nu avem nevoie să ne spunem planurile, dorinţele, pentru a fi încuviinţaţi.
• Plânsul de milă e un înlocuitor identic natural cu plânsul păcatului. Avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu - atunci când ne plângem de milă - să ne plângem păcatele. Furia, mânia, să fie folosite pentru respingerea păcatului nu pentru judecarea duhovnicului că nu ne înţelege. 
• Dacă mi s-a întâmplat un lucru rău, dacă supravieţuiesc lui (şi nu am murit atunci) e ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu acolo, El vrea să mă întâlnească acolo, cu Harul Lui. Să observăm că nu se insistă în Evanghelie pe copilăria pe care am avut-o, pe condiţiile în care am crescut, ci ni se cere să lucrăm, să depăşim ce ni s-a întâmplat, să transformăm ce am trăit în trambulină către Dumnezeu. Primesc harul ca să ajung la sfinţenie cu abuz, cu tot. Dar dacă voi alege să-mi petrec viaţa plângându-mi rănile şi dând vina pe ele, voi avea de ce plânge o veşnicie.

***

Intervenţie Marius Iordăchioaia

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...

----------
Avem nevoie să întindem mâna Domnului, să ne scoată. Cu toţii trecem prin iad, dar avem nevoie să-l folosim ca loc de trecere spre rai, nu să rămânem acolo. Însă nimeni nu scapă de iad. Unii se spovedesc de frica iadului. Dar noi nu tb să fugim de iad, ci să căutăm raiul.
----

Să nu confundăm:

• complexul de inferioritate cu smerenia
• narcisismul cu spiritul de conducere
• suspiciunea cu prevederea
• instabilitatea emoţională cu religiozitatea

Să nu venim la spovedanie "ca să ne uşurăm", ci ca să ne folosim şi să ne mântuim. Uşurarea duhovnicească constă în râvna de a nu mai păcătui, curajul de a spune "nu" păcatului. Şi dacă vom mai cădea, nu vom mai deznădăjdui, ci vom şti că am fost neatenţi.Dumnezeu vrea să mă lepăd singur de păcat. Nu devenim liberi fără pocăinţă. Pocăinţa liberă vine şi când nu renunţ la păcat (păcatul meu înaintea mea este pururea). Pocăinţa adevărată aduce bucurie şi dacă nu poţi renunţa la păcat. În spatele deznădejdii se află ascuns microbul mândriei (cum am putut să fac asta?) Atunci când ne închipuim că n-ar fi trebuit să facem păcatele, să-i mulţumim Domnului că am făcut doar atât. Să spun despre mine că voi merge în iad este hulă pentru nivelul meu, dacă deznădăjduiesc. Am nevoie să învăţ mai întâi să nu deznădăjduiesc, nu să ţin mintea în iad. Să nu deznădăjduim! Asta e lucrarea noastră.

Ispite la spovedanie:
- ispita de a ne impresiona duhovnicul (ce veţi crede despre mine?) - cele mai mari bucurii le are pr când mărturisim un păcat pe care ne-a fost foarte greu să-l scoatem, să-l mărturisim
- ispita comparaţiei cu ceilalţi
- iscodirea cu privirea tulbură pocăinţa
- relaxarea te face sa te întinzi la vorbă


Cât durează spovedania autentică? Un minut.

Vorba multă:

- arată că nu am pocăinţă
- este moartea sufletului
- arată că ascund ceva
- arată că fug de ruşine

Pentru Sf. Împărtăşanie:

• nevoia cugetului zdrobit când ni se citeşte dezlegarea.
• ne putem împărtăşi dacă trăim în pocăinţă continuă (Doamne, păzeşte-mă să nu fac...) + Doamne, iartă-mă (dacă am făcut) + arătare permanentă
• Dacă am căzut în păcate uşoare, ne putem împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului. să nu ne oprim singuri! păcatele uşoare se şterg prin rugăciune şi ajunare
• pregătirea pt. Sf. Împărtăşanie - citirea canonului este o terapie

să iertăm toate, tuturor celor ce ne-au greşit (să facem metanie pentru acela în faţa icoanei şi să-i cerem iertare dacă nu e de faţă persoana). să nu judecăm, altfel cădem noi înşine în lucruri mai rele + să cerem iertare pentru ce am făcut noi aproapelui.

• să-L iubesc pe Dumnezeu: să cer iubire pentru El în inima mea

Cum ne raportăm la duhovnic?

În relaţia cu duhovnicul pot apărea anumite stări:

• ataşament bolnav
• ură
• cârtire
• familiaritate, prietenie 

niciuna dintre aceste atitudini nu este potrivită, dar se poate trece prin ea; e nevoie s-o mărturisim la spovedanie.

***
Marius Iordăchioaia:

• Sunt două tipuri de atitudini în faţa păcatului:

- cea în care omul fuge la Hristos
- cea în care omul fuge la el însuşi - idol
__________
Alergarea la Hristos este o lovitură dată idolului.

• Mulţi venim la biserică pentru a ne merge bine în viaţă. E un bine definit în mod lumesc. Dar prin împărtăşire, ne împărtăşim de taina jertfei lui Hristos. Deci, nu mai e problema mea dacă sunt dat afară de la serviciu.
• Devenim mai vrednici de iubire atunci când ne scoatem măştile
• Fără duhovnic, ieşi uşor în decor şi nu vom avea un creştinism după Hristos, ci după sine însuşi, după cutare, la care am citit ceva...
• Viaţa duhovnicească ne redă firescul inclusiv în relaţia cu duhovnicul. 
• Înşelarea e în funcţie de cum suntem, e foarte subtilă

***
Maica Siluana:
Descoperim însă că tot ce pierdem atunci când intrăm în viaţa duhovnicească sunt lucrurile de care eram ataşaţi sufleteşte

Duhovnicul e martorul iubirii lui Hristos pentru mine. E o iubire în care are loc toată lumea, nu mai ai nevoie să fii primul etc. Rugăciunea pentru duhovnic e foarte importantă. Se ajunge la o comunicare adevărată prin rugăciune.

La graniță...

Mă tot învârt în jurul începutului de an. Bilanţ pentru 2011, proiecte pentru 2012...

Nu pot face nici una, nici alta. Pentru că anul acesta a început să înceapă încă de la începutul a câtorva ani în urmă. Să transform momentul în bornă indicatoare? Doar aşa.

În perioada sărbătorilor am avut vreme de vizionat mai multe filme împreună cu toată familia. Unul dintre ele a fost 

L-am vizionat împreună cu adolescentele mele. Există un moment în filmul acesta în care băiatul îi arată fetei cum poate fi în două locuri în acelaşi timp, ducând-o la graniţa dintre state. 

Cam aşa e şi cu sfârşitul/începutul meu de an. Deşi ar putea fi delimitat cu o linie a slujbei din noaptea de Revelion, el nu întrerupe nimic, în acelaşi timp cu aceea că nu începe nimic deosebit faţă de orice început pe care-l pune fiecare clipă. Abordarea pe verticală a vieţii face ca trecutul, odată încheiat prin trăirea fiecărei clipe, să nu mai condiţioneze viitorul în felul în care o face atunci când trăiesc "ca de obicei". Pentru că trăind fiecare moment la timpul său, eu răspund la ceea ce se întâmplă în prezent şi nu mai reacţionez, aşa cum eram învăţată. Şi Cel care face această înnoire a vieţii mele este chiar Hristos, la Care mă raportez şi cu Care trăiesc fiecare clipă şi Care, după cum ştim, este infinit.

Trăind cu Hristos, viaţa mea a ieşit de sub tirania trecutului şi a viitorului şi a plonjat chiar în profunzimea de dincolo de timp a clipei, care este nouă, pentru că El e Cel care le face pe toate noi: 

"dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi." (II Cor 5, 17)

Aceasta este invitaţia pe care v-o fac şi vouă pentru anul acesta, prin cuvintele apostolului:

"Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Cor 5, 18-20)

sursă imagine

Şi cum puteţi să vă împăcaţi? Urmând metoda "clasică": Spovedania şi Împărtăşania!

Şi, de asemenea, să nu uităm, IERTAREA. Fără iertare, rămânem prizonierii timpului, pendulând între un trecut mai mult sau mai puţin plăcut (în care noi sau alţii sau chiar Dumnezeu ne-am "provocat ceva") şi un viitor care nu e încă, dar pe care ne proiectăm în van speranţele unei vieţi mai bune, printr-un prezent care pare fără scăpare. Un instrument extraordinar e Seminarul Iertării, pe care îl recomand tuturor.

Domnul să ne ajute pe toţi să ieşim din această proiecţie mincinoasă, pentru a trăi viaţa cea adevărată în Hristos, Domnul nostru. Amin.

Despre sfinţi şi sfinţenie+din minunile Sfintei Parascheva

Serile Talpalari din 4 oct 2011 (întâlnirea integrală):

Din minunile Sfintei Parascheva, prezentate de protos. Valerian Radu de la Catedrala mitropolitană din Iaşi.

adcb

Din întrebările şi subiectele acestei seri:
Ce să facem când nu avem credinţă?
Când vor fi canonizaţi sfinţii închisorilor comuniste?
Ce să fac dacă am început o facultate iar inima îmi spune să merg la altă facultate acum?
Despre duhovnici, ucenici, cum îmi aleg duhovnicul potrivit pentru mine?
Cum ne spovedim?
Despre lupta gândurilor
Despre Rugăciunea lui Iisus, despre prezenţa lui Hristos în noi.



adcb

Cuvântul Maicii Siluana, despre minuni, sfinţi şi sfinţenie, rostit la întâlnirea din 4 octombrie:


Din cuvântul Maicii:

Cea mai mare minune e să crezi...
Când omul se întreabă ce sens are viaţa... este foarte aproape să trăiască minuni...
O altă minune este minunea rugăciunii...
Omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu care e mintea poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim.
Ce-i oferi tu lui Dumnezeu ca El să ţi se ofere ţie? Loc.

adcb


Moderator, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu

Duminica Crucii

Pr Constantin Sturzu - Predica Duminica Crucii, duminica a 3-a din Post

Asculta mai multe audio soundtrack 

Cuvinte din chilie

Pomeniti des de spovedanie, de marturisire... Spuneti-ne, va rugam, ce rol are spovedania intr-o familie? Mai stiu tinerii casatoriti de astazi sa mearga la biserica si sa se spovedeasca?

Spovedania are un rol foarte important. Sa stii fratia ta ca, intr-o familie, numai pe masura ce se vor marturisi la biserica, la duhovnic, toti ai casei, vor avea pace in caminul lor. Iar de nu se vor marturisi, ori de nu o vor face des, sa stie aceia ca multe cazne vor avea.
***
Dar cum sa ne alegem duhovnicul?
Pai... sunt mai multe criterii. In primul rand, prin rugaciune puternica, trebuie sa-l rogi pe Duhul Sfant sa-ti curete inima si sa-ti descopere care este duhovnicul potrivit.
Apoi, avand inima curata, sa te indrepti catre un duhovnic asemenea. (Parintele Proclu Nicau, Pustnicul din Muntii Neamtului)