{Jurnal de recunoștință : ziua 52 / 90}

Deja sunt în ziua a 52-a de recunoștință.

 

Azi, mulțumesc pentru pentru faptul că am venit pe această lume. Și pentru că sunt creștină (deși, poate de multe ori, faptele mele nu mă arată astfel. Doamne, iartă-mă!)

Ziua de azi e prima din „zilele mele” - este ziua sfintei mucenițe Cristina, care a pătimit în timpul împăratului Decius (249-251).

În zilele noastre de creștini la peste 2000 de ani distanță de Mântuitorul Iisus Hristos, a cocheta cu neopăgânisme, a crede în horoscop pot părea lucruri superficiale, care nu afectează substanța creștină, ci dimpotrivă, putem considera semn de profunzime și finețe spirituală îmbrățișarea diverselor „manifestări ale divinității”.

În trecut însă - iată, în vremea lui Decius - lucrurile acestea se trăiau pe viață și pe moarte.

Este și cazul celor pomeniți azi împreună cu sfânta al cărei nume îl port.

Spre exemplu sf. Petru a fost ucis pentru că nu a vrut să aducă jertfă zeiței Afrodita. S-ar gândi un creștin din zilele noastre că un gest atât de simplu precum invocarea numelui unei zeițe păgâne e un act de apostazie? Pentru noi, acum, Afrodita e mai mult un simbol al frumuseții, un arhetip ancestral fără impact asupra credinței creștine. Iată însă că au fost vremuri când un creștin era în stare mai degrabă să moară decât să aprindă aromate în cinstea ei.

În acea perioadă, un alt creștin, Nicomahus, amenințat cu schingiuirea, a ales să se lepede de Hristos și a primit să aducă jertfă zeiței, dar a murit pe loc, în chinuri. Se spune că tânăra de 16 ani, Cristina, ar fi zis la vederea acestei morți:“O, Nicomahus, om blestemat și pierdut! În loc să înduri durerea pentru o oră, te-ai făcut vrednic de chinuri veșnice!” Cum era de așteptat, gărzile s-au sesizat că e creștină și au prins-o, împreună cu Dionisie, care era cu ea. Pavel și Andrei - soldații care primiseră ordin să îi păzească - de unde la început au vrut să o violeze pe tânără, în cele din urmă au fost convertiți datorită învățăturilor ei și au crezut în Hristos. S-a făcut astfel că cei trei bărbați au fost condamnați și uciși cu pietre, iar Cristina, aruncându-se peste ei, i s-a tăiat capul.
Azi e prilej pentru mine să-mi fac o cercetare cu privire la propria credință și la felul în care mă raportez la Hristos.

Zaheu și matematica paradoxală a mântuirii

Am simțit întotdeauna o atracție spre persoanele din Biblie care, într-un fel sau altul, au „furat” mântuirea. Nu li se cuvenea, după lege. Poate și unde nu mă văd eu prea vrednică și mă gândesc că nu aș putea s-o câștig „în luptă dreaptă” și rezonez cu proscrișii. Femeia bolnavă de 12 ani, care s-a atins de poala Mântuitorului pe ascuns. Femeia samarineancă, ce s-a adresat direct, cu îndrăzneală, lui Hristos: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” (In. 4, 15). Femeia adulteră, care a scăpat la picioarele Mântuitorului și nimeni nu a putut să ridice piatra asupra ei.

sursa imagine

Dar personajul cel mai fascinant mi se pare Zaheu vameșul, cel despre care s-a citit astăzi la Evanghelie. Atât ca lucrare a Mântuitorului asupra lui și a casei acestuia, cât și el, ca îndrăzneală.

Astăzi, la predică, părintele a insistat asupra unui aspect pe care nu l-am sesizat până acum, ca și nuanță:  Zaheu „a coborât degrabă (din sicomor) şi L-a primit, bucurându-se.” (Lc. 19, 6) Adică, la anunțul autoinvitației Mântuitorului, Zaheu s-a precipitat cu bucurie să-l primească. O reacție diferită de cea a lui Petru, spre exemplu, care I-a spus odată „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”

Nu avea oare Zaheu conștiința propriului păcat? Cu siguranță, o avea (de vreme ce îndată s-a și „spovedit”, mărturisind că dacă a nedreptățit pe cineva îi va restitui împătrit). Poate ce nu avea încă, era conștiința măreției lui Hristos (în fața căreia, Petru a fost copleșit). El voia să vadă Cine este Acela care a făcut acele minuni, dar cu bunul simț al celui care nu așteaptă nimic pentru el pentru că se știe nevrednic de ceva minunat. El a furat, a nedreptățit și cu siguranță nici prea evlavios nu era. Nici măcar ca vameșul din pericopa vameșului și a fariseului nu era, căci probabil nici nu gândea că ar putea fi miluit, să ceară milă. Era omul bogat, căruia nu-i lipsește nimic material, omul corupt, dar totuși care mai are o fărâmă de onestitate, aceea de a nu se afișa în față sau de a da din coate spre a se întâlni cu cineva de pe urma cui ar mai putea avea vreun beneficiu. Deși era evreu, știa totuși că nu are amestec cu Mântuitorul și stătea deoparte, căutând doar să-L vadă. Dar în momentul în care Acesta și-a făcut cunoscută intenția de a rămâne în casa lui, bucuria cinstei făcute a copleșit orice alt sentiment. Faptul de a fi fost până atunci în afara legii l-a făcut să sară grațios peste niște convenții. Nu s-a mai gândit la „vai, nu se poate!” „dar eu nu merit!” „cum să vii în casa mea?”. El a luat de bun ce a spus Mântuitorul și s-a conformat cu bucurie. Noi, cei de azi, i-am spune superficialitate „cum își permite să fie așa direct cu o somitate? Nu știe cu cine vorbește?”

Este o iuțime, o îndrăzneală pe care o admir enorm la oamenii declarați păcătoși sau prigonitori (cum au fost și tâlharul de pe cruce, Saul sau Maria Egipteanca și cum mai sunt mulți asemenea în Pateric). La momentul întoarcerii autentice la Hristos, ei nu mai trec printr-un moment 0. Nu o iau încetișor, cu pași mici, să se convertească. Ca în matematică, e pur și simplu o schimbare de semn, iar ce era -100, spre exemplu, deodată (prin Prezența Mântuitorului și deschiderea respectivului personaj) trece la +100. Cumva, de aceea se și spune că „cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Și, uneori, chiar lipsa acestei îndrăzneli e ceea ce ne desparte de Hristos. Matematica paradoxală a mântuirii.

Despre familie și nu numai...

Din septembrie 2016 până în septembrie 2017 am trăit un an în Spania unde, împreună cu soțul meu, pr. Constantin Sturzu, având binecuvântarea Preasfințitului Timotei, episcopul ortodox român al Spaniei și Portugaliei, am călătorit spre a le împărtăși românilor de acolo câte ceva din felul în care am văzut noi căsătoria și familia cu sens.

Seminariile pe care le-am ținut au depășit granițele Spaniei, ajungând de două ori și în Franța, la Paris, la Limours și la Montpelier, la invitația părinților de acolo.

Anul acesta, după ce în martie am călătorit din nou, în Italia de această dată, la câteva parohii românești de acolo - la Roma, Lodi, Forli și Torino. La Roma am avut o întâlnire cu preotesele din acea zonă, dar și cu credincioase din parohia la care am fost invitați.

În mai, ne-am întors la Paris, la invitația ÎPS Iosif, mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, la congresul MOREOM, unde, de asemenea, am avut un mic atelier despre familie.

De Bunavestire

”Să se veselească cerurile și să se bucure pământul!
Că Cel împreună-veșnic cu Tatăl
 și împreună fără de început,
și împreună pe scaun șezător,
îndurare și milă plină de iubire de oameni arătând,
după bunăvoința și sfatul părintesc
S-a coborât spre deșertare
și S-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit de Duhul.
O, minune!
Dumnezeu, printre oameni,
Cel neîncăput, în pântece;
Cel fără de ani, sub ani!
Și lucrul minunat este că și zămislirea a fost fără de sămânță,
și deșertarea de negrăit,
și taina cât de mare!
Căci Dumnezeu Se deșartă,
Se întrupează și Se zidește,
iar îngerul grăiește zămislirea Fecioarei:
Bucură-te, ceea ce ești plină de har!
Domnul este cu tine,
Cel ce are mare milă.” (din Stihirile Pavecerniței Mari a Praznicului Buneivestiri)

”Unde este venirea Imparatului si randuiala vine”

Cel Ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina,
pentru noi bine a voit a se face ca noi.
Si in repejunile Iordanului se imbraca astazi,
nu Lui insusi trebuindu-i aceasta spre curatire,
ci noua ntru sine randuindu-ne a doua nastere, o minune!
Fara de foc se fierbe
si zideste fara sfaramare
si mantuieste pe cei intru Dansul luminati,
Hristos Dumnezeu si Mantuitorul sufletelor noastre.
***
Astazi faptura se lumineaza.
Astazi toate se veselesc,
cele ceresti impreuna si cele pamantesti.
Ingerii si oamenii se amesteca;
ca unde este venirea Imparatului si randuiala vine.
Deci sa mergem toti la Ioran, sa vedem toti pe Ioan
cum boteaza crestetul cel nefacut de mana si fara de pacat.
Pentru aceasta apostolescul glas aducand, cu un glas sa strigam:
Aratatu-s-a Darul lui Dumnezeu cel mantuitor tuturor oamenilor,
luminand si dand credinciosilor mare mila.
(din slujba Litiei in ziua Botezului Domnului)

despre 3 luni de recunoștință aici

Omul propune, Domnul dispune

La multi ani din nou, tuturor
Iata ca a sosit vremea sa scriu si eu cateva randuri cu privire la planurile pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper sa le implinesc in anul care tocmai a inceput. Bineinteles, cu deschiderea pe care o am intotdeauna de a primi neprevazutul si gandul Domnului materializat in feluri pe care nu le pot planui eu.
Motto-ul anului ar fi pentru mine: APRECIERE. Pentru ca acest cuvant are multiple valente in varii perspective. Pe de o parte, aprecierea merge de manuta cu recunostinta si cu iubirea. Practic, este primul pas, intr-un fel premergator, pentru celelalte doua. Ca sa apreciezi presupune o minima cercetare si evaluare a situatiei, persoanei, momentului in care te afli. Ceea ce presupune, de asemenea, o anume stare de prezenta, de trezvie, precum si de deschidere fata de ceea ce e apreciabil ca placut lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, in urma aprecierii ca evaluare, s-ar putea sa observ ca o situatie nu merita investitie intrucat nu e in acord cu ceea ce imi cere Domnul in viata ca sa fiu cu El. Cu alte cuvinte, ma indeamna la onestitate. Am nevoie sa apreciez daca o activitate ma indeparteaza sau ma apropie de El. Daca in prezenta unei persoane am tendinta sa ma las purtata de obisnuinte mai vechi, care ma descentreaza, ori, dimpotriva, ma impinge mai aproape de El si sa vad daca mai vreau sa cultiv acea relatie. In ce priveste oamenii, APRECIEREA lor ma face, cum spunea cineva, sa ma bucur de implinirile lor de ca si cum ar fi ale mele. Si sa caut ceea ce este apreciabil in ei. Sa petrec timp de calitate cu ei, in iubire si respect.

Gandul la APRECIERE imi aduce aminte sa pretuiesc ceea ce traiesc in moment si, implicit, sa fiu mai fericita. Pentru ca, tot asa, intelepciunea populara zice ca fericirea nu va veni la cei care nu apreciaza ceea ce au acum. APRECIEREA ma ajuta sa pretuiesc ceea ce sunt - fiu al lui Dumnezeu - si sa caut sa ma ridic la nivelul acestei chemari, sa nu ma cramponez de caderi si esecuri temporare.
APRECIEREA motiveaza si inspira, previne rigidizarea, moleseala, trairea pe pilot automat si rutinarea negativa. Fata de recunostinta, care uneori poate fi un cuvant ce se aplica la general, APRECIEREA solicita cu precadere particularizarea. Ea implica si recunoasterea, si recunostinta. Este nu doar un cuvant, ci un instrument vital alaturi de practicarea recunostintei. APRECIEREA ma ajuta sa lucrez poruncile, sa mi se poata spuna si mie: ”Bine, sluga buna si credincioasa... intra intru bucuria Domnului Tau” (Mt. 25, 21).

Ca si planuri pentru 2016: 

• sa continui cluburile pe care le desfasor in biserica, daca mai cheama Domnul, 
• sa ma ”adaptez” la faptul ca familia noastra va contine, cu ajutorul Domnului, incepand cu acest an, 4 persoane majore si o adolescenta ;) (cand au trecut anii, Doamne?), 
• sa calatoresc, sa petrec mai mult timp in natura 
• sa scriu 
• sa reactivez un blog abandonat de mult, pentru ca, de asemenea, reiau citirea Bibliei intr-un an si sa mai notez pe acolo cate ceva. 
• sa apreciez, sa multumesc, sa urmaresc bucuria si pe Cel care o da deplin, sa ascult, sa tac, sa slujesc 

despre 3 luni de recunoștință aici

Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

Despre Împărtăşanie

Vorbeam aici despre o carte minunată, scrisă în 1950 de Vlădica Antonie Mărturisitorul, "Calea Rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei".

Pentru că este spre duminică deja, postez testamentul lăsat de acest nevoitor ucenicii sale din ultimii 18 ani de viaţă, Schimonahia Antonia, cea pe care Vlădica a numit-o "tovarăşul pocăinţei mele"

DIN SCRISORILE ARIIIEPISCOPULUI ANTONIE
TESTAMENT PÂNĂ LA MOARTE ŞI DUPĂ MOARTE
„Pace ţie roaba lui Dumnezeu schimonahia Antonia, tovarăşa pocăinţei mele. Ascultă aceste ndemnuri ale Duhului lui Dumnezeu:
1.Să te călăuzească şi să-ţi ajute Îngerul tău Păzitor şi Îngerul cuvioşiei tale. Ei să te păzească în toate căile tale şi să te întoarcă în sihăstria ta în ziua în care le va porunci lor
Dumnezeu.
2.Ţine minte: prin harul Sfintei Împărtăşanii, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenţei noastre şi prin Duhul Sfânt‚ zideşte viaţa celui ce se împărtăşeşte, prefăcând-o într-un locaş duhovnicesc, într-un locaş viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în lumina necreată a Dumnezeirii Sale şi în ea să ne transfigureze în Slava Învierii Lui, în oameni cereşti ai veacului ce va să fie.
3. Ţine minte: focul ceresc al Trupului şi Sângelui Euharistiei lui Hristos, cuprinde întreaga fire a celui ce se împărtăşeşte şi îmbracă pe acesta în omorârea lui Iisus (2 Cor.4, 10). Astfel, trupul şi sufletul celui ce se împărtăşeşte devin moarte pentru păcat, iar duhul Botezului nostru începe să ardă cu adevărat de Duhul Sfânt care aduce toată nădejdea noastră jertfă lui Dumnezeu (Rom. 8‚ 10-13; 12). Un singur scop are Duhul Sfânt: acela de a restabili în noi chipul lui Dumnezeu şi de a ne îmbrăca în asemănarea lui Hristos (Gal.4,19; 2,20; 2Cor. 3,17-18). Un singur scop trebuie să avem în viaţă: să omorâm şi să dezrădăcinăm păcatul prin focul dumnezeieştii Împărtăşanii. Atingerea acestui scop ne este garantată de Însuşi Hrisos Care este întru noi şi Care este Biruitor, după făgăduinţa Sa (In.6, 53).
4.Ţine minte: dacă focul ceresc al dumnezeieştii Împărtăşanii va cuprinde toate păcatele noastre, neputinţele, nedesăvârşirile, istovirile, extenuările şi bolile care ne omoară şi ne strică pe noi, dar noi nu vom primi vindecare imediat, atunci acestea se întâmplă pentru faptul că toatele suferinţele pământeşti ne sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu în locul vămilor celor din văzduh şi pentru ca sufletele noastre să se cureţe aici ca, în momentul ieşirii, să se înalţe direct la lumina feţei lui Dumnezeu, în soborul celor răscumpăraţi de Hristos.
La această răbdare proniatoare ne cheamă poruncile lui Hristos: „Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”, „Cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”.
5.Vei fi tu oare învingătoare în asemenea condiţii de victorie sigură? Dacă învingi, atunci tu poţi totul în Hristos, Cel din tine care te întăreşte cu focul cel viu şi nematerialnic al Sfintei Împărtăşanii. Orice împărtăşire a ta este un har care se adaugă la harul din tine şi acesta înseamnă înmulţirea tăriei tale duhovniceşti.
6. Observă: tu eşti de neînvins pentru că eşti înarmată cu toate armele puterii lui Hristos şi în lupta cu diavolul ai putea să-i opui rezistenţă acestuia, luptând cu rugăciunea şi vărsând sudori de sânge, aşa precum El Însuşi a biruit în grădina Ghetsimani ( Lc. 22,44; Evr. 12, 1-4). Biruinţa îţi este asigurată deoarece E1 Însuşi conduce prin voinţa ta, adăpând-o pe ea cu antidotul Său (In. 16,33; Flp. 2,13). De acum înainte, aceasta este calea ta. Urmează-L pas cu pas, gândeşte cu mintea Lui, simte şi iubeşte cu mintea Lui, lucrează şi doreşte cu voia Lui.
7. În fiecare zi priveşte-te în oglinda poruncilor lui Hristos pentru a vedea clar neisprăvirile şi nedesăvârşirile tale. Şi văzându-le, ţi se aprindă râvna pentru Domnul Atotţiitorul şi să nu te linişteşti până nu vei cere de la Dumnezeu harul împlinirii. În asemenea cazuri, roagă-te şi nu-ţi pierde nădejdea (Lc. 18, 1). Pronia lui Dumnezeu veghează şi va săvârşi tot ce este mai bun pentru tine. Din Evanghelie ţi se va revărsa peste capul tău aplecat puterea cea de sus şi îţi va înarma nevoinţa spre victorie.
8. Ia aminte: prin insuflare dumnezeiască, ţi se însărcinează canonul de pocăinţă al Domnului şi al Maicii Sale, pentru ieşirea sufletului din trup şi cu cererea lacrimilor de pocăinţă, la fel şi celorlalţi, ca o îndatorire zilnică şi ca o ascultare faţă de stareţul tău.
Să-ţi fie acestea, pentru întreaga viaţă, neschimbate de nimeni după sfârşitu1 meu şi până la sfârşitul tău.
9. Cu aceasta îţi zic: Amin.
Harul Sf. Duh care a vorbit în acest testament al meu, să se reverse cu prisosinţă în orice inimă care a îndrăgit pocăinţa, pocăinţă pe care o doreşte Însuşi Dumnezeu.
A. E. Antonie.
De citit acestea în fiecare duminică. Dacă este posibil, pe mormântul meu să fie pusă doar o cruce din lemn de stejar.

Cel mai puternic om

O altă viaţă de sfânt care m-a impresionat este cea a Sfâtului Hristofor. Viaţa lui a ajuns la noi prin două tradiţii, răsăriteană şi apuseană. Pentru că seamănă mult cu o legendă, o voi reda aici pe cea apuseană.

M-a impresionat ideea aceasta, de a sluji celui mai puternic; de felul meu am considerat întotdeauna că nu merită să slujeşti decât celui mai puternic, chiar dacă acesta se ascunde în cel mai neajutorat.

Conform tradiţiei apusene, pentru că era foarte puternic, toţi se temeau de el. Şi avea un capriciu; spunea că vrea să-l slujească pe cel mai puternic om din lume.

Odată, a trecut prin părţile sale un împărat. Avea putere şi oşti multe. Când l-a văzut Reprovos (acesta era primul lui nume, de barbar), a făcut ochii mari şi şi-a spus în sine: Acesta este cel mai puternic om din lume, voi intra în slujba lui. Astfel, a intrat în garda lui de corp. Unde era împăratul, acolo era şi el.

Într-o zi însă, trecând printr-o peşteră, pe împărat l-a cuprins frica. Tremura ca un copil mic. Reprovos îi zice:

- Ce ai, împărate? Eu sunt aici.

Ce se întâmplase?! În peşteră era un vrăjitor care făcea magie. Şi ceilalţi, care erau în gardă, au zis:

- Vezi? Vrăjitorul este mai puternic decât împăratul, dacă îl face şi pe el să tremure.
- A, a zis Reprovos, adică vrăjitorul are o putere mai mare decât împăratul?
- Desigur, îi zic. Satana guvernează lumea, ridică şi coboară pe împăraţi, este domnitorul lumii. Cine se închină la diavol, devine om mare.
- Ce zici, năucule! Şi eu până acum am avut impresia că împăratul este cel mai puternic.

***

Îl lasă deci pe împărat, se duce în peştera vrăjitorului şi îi zice:

- Te voi sluji pe tine; eşti cel mai puternic.
- Foarte bine, îi răspunde vrăjitorul. Vino cu mine şi îşi voi arăta toate secretele.

Apoi, Reprovos l-a urmat.

Dar într-o zi, în timp ce treceau printr-un loc, îl vede pe vrăjitor că tremură, cade la pământ, se crispează şi face spume.

- Ce-ai păţit? îi zice.

Unul care se afla acolo îi răspunde:

- Aici este o biserică şi în curtea ei este o chilie, iar în chilie este un pustnic, care are cu el o cruce. Dacă diavolul vede crucea, cade şi se loveşte. De aceea, vrăjitorul se teme de crucea lui Hristos. Hristos guvernează lumea.
- Ce spui? - întreabă Reprovos. Hristos este mai puternic decât împăratul şi decât vrăjitorul?

***

Plecă de la vrăjitor şi se duse la pustnic. Îi făcu o metanie şi îi zice:

- Am venit să mă înveţi religia în care crezi.

Pustnicul s-a aşezat lângă el şi i-a vorbit despre Hristos.

- Lângă tine voi rămâne, zice Reprovos.
- Nu eşti tu de călugăr aici. Te vei boteza să devii creştin, iar apoi te voi trimite să-L slujeşti pe Hristos în societate.
- Şi ce voi face acolo unde voi merge?
- Vei posti.
- Nu pot să postesc. Eu nu mă satur nici cu patru pâini.
- Vei face metanii, vei face rugăciune, vei citi Evanghelia.
- Eu nu ştiu carte.

Atunci pustnicul i-a făcut un semn şi i-a spus:

- Vezi acel râu?
- Da, zice, de multe ori l-am trecut.
- Acolo, pe timp de iarnă, mulţi copilaşi şi bătrâni se îneacă. Aşadar, vei merge acolo şi pe toţi care nu pot să treacă îi vei pune pe umerii tăi şi îi vei trece tu.
- Asta e uşor pentru mine.
- Vei rămâne acolo trei ani şi îi vei ajuta pe cei care sunt în primejdie.

S-a dus la râu şi în toate zilele îşi făcea trupul punte şi îi trecea pe toţi.

Într-o zi, a văzut pe mal un copilaş.

- Ce vrei? îl întreabă.
- Poţi să mă treci dincolo?

Îl luă pe umeri. Dar cu cât străbătea râul, copilul se îngreuia mai mult! Ca şi cum avea o tonă pe el. A asudat şi a pătimit ca să treacă râul.

Atunci a auzit un glas, care-i zicea:

- Cel pe care-L ai pe umerii tăi nu este un copil mic; este Iisus Hristos, Care ţine asupra Sa întreaga lume...

Şi Copilaşul s-a făcut nevăzut.

De atunci, Reprovos şi-a schimbat numele, s-a numit Hristofor (adică purtător de Hristos). Deoarece a purtat, a ridicat pe umerii săi pe Hristos.
Aici se poate citi viaţa sfântului pomenit în fiecare an la 9 mai

Despre împlinirea nevoilor

"Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi mărturisi ţie, Israele: De Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului.

Deschide gura şi o voi umple pe ea.

Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor."

(Ps. 80, 7-13)

***

Regăsim aici porunca I din decalog.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine".

Aş vrea să mă opresc acum asupra nevoilor fundamentale pe care le avem şi pe care Domnul ni le împlineşte.

Prima dintre acestea ar fi aceea că avem nevoie de Dumnezeu. Că suntem fiinţe nu doar trupeşti, ci şi spirituale, duhovniceşti, iar duhul nostru are nevoie "ca de aer" de Duhul Lui.

Domnul ne cunoaşte această nevoie, El ne-a făcut şi a şi sădit-o în noi, şi e gata s-o împlinească. Singurii care n-o cunoaştem suntem noi, oamenii, şi căutăm să ne umplem "plămânii duhovniceşti" cu diferite substanţe în loc de Duh, cu alte duhuri în loc de Duhul Sfânt.

Dar să revin la citatul din psalm.

Domnul îmi arată aici care e nevoia mea fundamentală şi cum se împlineşte aceasta.

"Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin".

caz în care, "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"

Un exemplu minor, legat de nevoi şi de copilărie: copilul are nevoie să fie alimentat. Eşti pe stradă sau în supermarket pe la ora mesei ori la un moment la care n-a mâncat suficient la şcoală sau la grădi şi-i e foame. Şi începe: "vreau o ciocolată!" Şi plânge până ce părintele iubitor, îi cumpără ciocolata. Părintele din cazul acesta nu face diferenţa dintre nevoia copilului, de a fi alimentat, şi o confundă cu dorinţa lui, de a mânca o ciocolată. Rezultatul? Un asemenea comportament, repetat până ce devine obişnuinţă, va "produce" un copil irascibil, care nu-şi cunoaşte nevoile, care nu învaţă să şi le împlinească. Mi-e foame - mănânc ciocolată. Mi-e sete - beau suc (vin, bere ulterior). Un părinte care vrea să-şi înveţe copilul să trăiască viu, responsabil, asumat, va încerca să se adreseze nevoii copilului. Copilul are nevoie de energie, pe care mâncarea o satisface în mod real, iar dulcele doar o amăgeşte. Bineînţeles, după ce i-a satisfăcut nevoia, îi poate da şi ciocolată.

În accepţiunea obişnuită, noi înţelegem că nu avem voie să ne închinăm la dumnezei străini, la fel cum un copil poate înţelege că nu are voie să mănânce ciocolată.

Ori, ideea nu e că nu e voie, ci că  nu avem nevoie. Că nu de "ciocolată" avem noi nevoie, ci de "energie". Ciocolata devine astfel cireaşa de pe tort, o bucurie în plus, după ce m-am adus la împlinirea a ce sunt eu într-un anumit moment. S-ar putea să descopăr chiar, după ce voi fi mâncat, că nici nu vreau ciocolată de fapt, ci aş prefera o bomboană.

E un loc comun ideea aceasta, a dumnezeilor zilelor noastre, care pornesc de la propria persoană, la diferite împliniri pe diverse planuri, la persoane pe care le admirăm foarte mult şi vrem să le fim asemenea. Ce găsim în fragment atenţionare e să nu uităm de nevoile noastre şi pe acelea să le împlinim, nu să umblăm fascinaţi după dorinţe pe care poate nici nu le-am mai avea dacă ne-am împlini nevoia. Aici găsim tot îndemnul de a "căuta mai întâi Împărăţia", şi tot nu credem că a fi în Împărăţie ar fi "cel mai tare" lucru care ni s-ar putea întâmpla, tot cu ochii şi cu inima după "celelalte", care, oricum, "vi se vor adăuga vouă". Nu ne cunoaştem pe noi, nu-L cunoaştem pe Domnul şi nici nu căutăm să ne cunoaştem măcar pe noi, căci acolo cu siguranţă am da de Domnul.

Ce mi se pare minunat, provocator şi "de gândit" e că Domnul ne lasă "să umblăm după dorinţele inimilor noastre şi să mergem după cugetele noastre". Noi nu suntem preşcolarii care am vrea să spunem că suntem şi Domnul nu e un părinte care interzice ciocolata, ca să nu ne facem rău. Practic, vedem chiar cum e posibil să se întâmple răul în lume. Simplu: suntem liberi.

Vedem aici că nu ni se adresează mai adresează ca unor neştiutori, ci ştiutori. Nu ne mai spune "să nu...", ci "de Mă vei asculta". Noi ştim că El e ceea ce avem nevoie, dar dacă nu vrem să-L primim pe El, ne îngăduie să hălăduim până ce ne săturăm şi obosim, până ce ne apucă indigestia. Suportăm consecinţe, ne revoltăm, ne supărăm, dar... avem voie. Iar când, obosiţi şi resemnaţi, acceptăm că nu de noi, ci de El avem nevoie, ne întoarcem precum fiul risipitor şi-L găsim aşa cum era de la început, cu braţele deschise spre îmbrăţişare.

Ascultarea de Domnul prin împlinirea poruncilor (De Mă vei asculta pe Mine...) ar fi scurtătura, intrarea directă în Împărăţie, dar dacă noi ne încăpăţânăm să inventăm roata, suntem liberi s-o facem.
***
Legat de "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"
Noi credem că ne cunoaştem asupritorii şi vrăjmaşii şi "ştim noi" cum să luptăm cu ei, uitând că nici pe noi înşine nu ne cunoaştem. Ne-am învăţat să luptăm atât cu vrăjmaşii interiori, patimile, dependenţele, cât şi cu cei exteriori. "Am patima mâniei" şi lupt cu ea. "Vecinul dă muzica la maximum" şi lupt cu el. Cât mai avem mândria asta, tot mai umblăm prin lume, cum am zis mai sus. Când ne vom plictisi, vom putea să ne întoarcem la Domnul şi El ne va aduce odihna aşa cum ştie şi cum ne cunoaşte.

pentru 2011

La mulţi ani în Bucurie tuturor! Un an frumos să aveţi!
2010 s-a încheiat într-o formă maximă. Am iubit fiecare clipă din anul care a trecut, deşi multe i-au fost încercările, multe lecţiile şi am avut momente în care îmi venea să fug. Am învăţat să iubesc lecţiile pe care le-am primit, să nu-mi mai fie frică de ce se ascunde în spatele lor. Da, am învăţat că e vorba de mine, de părţi din mine de care-mi era frică aşa, ca de nişte umbre în noapte. Fiind întoarsă de la ele (din cauza fricii), primeau consistenţă, dar privindu-le în lumina Domnului, le-am putut vedea aşa cum sunt: mai "bune" sau mai "rele", dar toate părţi ale mele şi toate cu folosul lor. Da, în lumina lui Dumnezeu, cu El de mână. Singură n-aş fi putut, n-aş fi avut destulă lumină să le luminez, să le scot din întuneric.
***
Sărbătorile au fost cu pace, în familie. Anul acesta, Anul Nou a venit tot în biserică, dar acum a fost şi Sfânta Liturghie, cu bucuria Împărtăşirii. Ce frumos să vezi atâţia oameni în biserică, alegând să-şi înceapă anul mulţumind Domnului!
***
M-am uitat la rândurile pe care le scriam în anii trecuţi, la început de ianuarie.
Despre anul care vine. Acum, dacă nu m-aş fi uitat în urmă, nu m-aş fi gândit să scriu despre "cum văd noul an".
Cum văd anul 2011? Ca pe un an al responsabilităţii. Nu că abia la vârsta asta m-a apucat responsabilitatea aşa cum e ea înţeleasă în mod curent, ci o responsabilitate care-i scoate pe cei din jur din rolul de "determinanţi" ai fericirii mele. Ce am învăţat la sfârşitul anului care s-a încheiat a fost că eu sunt singura responsabilă de ceea ce mi se întâmplă, nu ca formă (aici e şi libertatea fiecăruia dintre cei cu care vin în contact de a trăi aşa cum înţeleg ei) ci ca raportare şi ca atitudine. Eu sunt singura responsabilă de a mă bucura de viaţa pe care o am, indiferent cum e ea.
Anul acesta îmi propun să fiu bucuroasă. Atât.

"Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul..."

"Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri,

curăţire eşti, Hristoase, nouă, 
celor ce cântăm acum Ţie cântare cu priveghere,

ca unui făcător de bine;

să vii dăruindu-ne şi cărare lesnicioasă,

pe care umblând, vom afla laudă."

"Dorul dobândindu-şi şi învrednicindu-se de venirea lui Hristos,

poporul cel bineplăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi,

să-i dai, preacurată Fecioară,

şi harul naşterii celei de a doua, cel de viaţă făcător,

ca să se închine strălucirii tale."

"Betleemul a deschis Edenul,veniţi să vedem; 

aflat-am desfătare tainică înlăuntrul peşterii;veniţi să privim cele din rai.

Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare;

acolo s-a aflat puţ nesăpat,din care David mai înainte a dorit să bea;

acolo, Fecioara, născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David.

Pentru aceasta, la Betleem să mergem, unde s-a născut prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci."

(cântări din slujbele zilei Naşterii Domnului)

Să te cunoşti pe tine însuţi?

Trăiesc cum am apucat. Cum mi s-a transmis, am primit şi duc mai departe. Reguli, transformate în paturi procustiene pe care le aplic şi celorlalţi. Îi privesc pe ceilalţi şi pe mine din perspectiva potrivirii la acestea, nu din perspectiva Persoanei.

La un moment dat, apare criza. Aşa nu se mai poate. Da, nu mai pot. Văd că lumea "nu mai e de ajuns". Că ce m-a învăţat ea, mă duce doar la a trăi o viaţă...
A cui viaţă o trăiesc oare?
A fost bine să ascult de mama şi de tata atâta vreme cât am fost copil; ce m-au învăţat ei a fost bun pentru supravieţuire, pentru a ajunge la momentul acum.
Dar de acum, am nevoie să văd cine sunt eu şi să trăiesc viaţa mea.
Sunt fiu al lui Dumnezeu, după promisiunea Lui (In. 1, 12; Gal. 3, 26; 1 In. 3, 1-2; Rom. 8, 16; ). Şi cum poate cineva care are mentalitate de sclav, de rob, să lucreze cele ale fiului? Cum poate cineva care nu ştie că e fiu să lucreze cele ale fiului?
Domnul îngăduie crizele din viaţa mea pentru că nu vrea să trăiesc pe de rost. Ceea ce m-au învăţat înaintaşii nu-mi dă viaţă, ci mă conservă şi mă pregăteşte pentru momentul la care îmi pot trăi viaţa la statura la care sunt chemat, momentul la care sunt gata să devin ceea ce sunt deja: "fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume" (Fil. 2, 15)
Nu pot fi eu, cea care sunt, trăind o viaţă în care "recit" cele ce am învăţat (şi cu cât recit mai bine, cu atât sunt mai "de succes"), ci descoperind şi lăsând să se manifeste ceea ce Domnul a pus în mine încă de la prima suflare, când eram doar o gămălie de ac. Fiind conştient că ce a pus în mine, a pus doar în mine. Nu-mi pot bate joc de unicitatea mea, încercând să ating sau să depăşesc performanţele cuiva, oricât de bun ar fi acesta.
Dar cine sunt eu? M-au învăţat orele de teatru, înot, matematică, desen? Acestea mă pot învăţa că sunt talentat la cutare şi cutare, dar nu-mi pot spune cine sunt şi nu-mi pot spune care e chemarea mea. Mă învaţă înţelepciunea lumii cine sunt? Nu. Doar viaţa pe care am trăit-o mă învaţă. Asumarea întregii vieţi pe care am avut-o, cu toate evenimentele ei, cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit, asumarea faptelor mele, bune sau rele, acceptarea tuturor trăsăturilor pe care le am, mă fac întreg şi abia când le primesc pe toate şi le pun în faţa lui Dumnezeu, pot începe să văd darul din ele şi pot începe să mă manifest ca dar al lui Dumnezeu făcut lumii prin mine.
Fiecare om de pe pământ este un dar al lui Dumnezeu făcut lumii. Ţine de fiecare dintre noi să vrem să trăim la statura asta.

Crâmpeie de viaţă

În unele familii, cineva este alcoolic. În altele, cineva e workaholic. În alte familii, cineva este înşelat. În altele, copiii sunt cu probleme. În altele, boala pare că nu se mai termină. În altele, moartea ia pe neaşteptate...
Alegem noi oare "tipul" de necaz cu care ne confruntăm? Contează necazul cu care ne confruntăm? Ori felul în care-l abordăm? Câteodată îmi face impresia că primim un necaz cu gând că "e de ajuns". Şi totuşi, nu se termină şi vine altul. Şi iată că răsare o stare de împotrivire. Că pe acela parcă nu-l mai "vrem". Măcar în punctul acesta să nu fie! - am vrea să spunem.
Măcar acesta să nu fie!
Mă gândeam zilele acestea la jertfa Mântuitorului. El, ditamai Dumnezeul, să accepte să bea paharul acesta al trădării omului, să primească nu doar fără vină, dar absolut "fără interes" să-şi bată joc lumea de El. Câtă smerenie poţi avea să te laşi batjocorit ştiind foarte bine că nici măcar oamenii care vor urma nu vor înţelege mare lucru din fapta aceasta. Ce "nebunie" îţi trebuie să te laşi în mâna omului gata să te ucidă şi totuşi să spui că "bucuria asta n-o va lua nimeni"!?

Cineva exersează un studiu la pian. O cană de lut pe post de suport de creioane stă într-un echilibru fragil pe marginea unui dulap, cu "burta" în afară. Maşina de rufe îşi face treaba fără întrebare. Afară se aude sirena unei salvări. Cineva poate e salvat. Sau poate moare. Doamne miluieşte!
Sensul vieţii nu e fuga de necazuri. Nu e nici "fericirea" de a nu avea necazuri. E fiinţarea asta măruntă, de fiecare zi, în care fiecare clipă, aşa cum e ea, că e veselă, că e tristă, că e onestă, că e vicleană, că e curată, că e murdară... fiecare clipă e dată lui Doamne e trăită cu El. Şi la sfârşit, când tragi linie, viaţa nu mai e suma momentelor de fericire sau tristeţe, de extaz sau de părăsire, de "împlinire" sau de "ratare", ci e suma momentelor trăite cu El sau fără El.

Din tabără...

Am fost şi eu invitată ca moderator al unei grupe de tineri din cele 18 formate în tabăra de la Nemţişor în perioada 29-30 iulie, despre care vorbeşte şi Serafim aici şi Simona aici.
21 de tineri frumoşi, deschişi la suflet încântaţi şi înfriguraţi nevoie mare de experienţa nopţilor la cort, de întâlnirea cu alţi aproximativ 380, de bucuria comuniunii.
În prima seară am vizionat filmul "Freedom Writers", un film bazat pe o situaţie reală, din care puteţi prinde câteva momente aici şi pe care vi-l recomand cu toată căldura.

A doua zi, după Sfânta Liturghie în aer liber oficiată de ÎPS Teofan şi ÎPS Serafim, am mers să lucrăm în grupul de 20, mai precis să răspundem la câteva întrebări asupra cărora vă invit să meditaţi:

1. Ce înseamnă pentru mine eşec?
2. Ce înseamnă pentru mine reuşită?
3. Ce i-aş cere lui Dumnezeu să-mi dea ca să am o viaţă reuşită?

Mi-am găsit un loc frumos, la marginea unui lac, unde s-au împărţit pe grupe de câte 5 şi pornit la discuţii.
M-am bucurat să-i văd atât de entuziaşti în oferirea unor răspunsuri la aceste întrebări, să-i văd expunându-şi şi susţinându-şi opiniile, să provoace ei întrebări şi să le răspundă. Discuţiile s-au concretizat în realizarea a două desene, în unul fiind reprezentată reuşita în viaţă, iar în celălalt eşecul.

După-amiază am prezentat fiecare din cele 18 echipe ideile proprii de reuşită şi eşec, prin desen, minipiese de teatru, cântece, poezii, activitate moderată de maica Siluana Vlad, care a şi subliniat câteva idei cu privire la reuşită şi eşec.
În prezentarea sa, maica Siluana s-a bazat de asemenea pe un desen care arăta cam aşa:

Pe scurt, ideea ar fi că, atâta vreme cât ne postăm doar pe axa lui "a avea", oricâte reuşite am avea, tot am putea ajunge la nefericire (cunoaşteţi astfel de oameni?)
Pentru a ieşi din nefericire, avem nevoie să dăm sens la tot ce facem, la tot ceea ce avem, la tot ceea ce ni se întâmplă, să trăim adică pe axa lui "a fi".
Căutând sensul (care sigur există, în orice situaţie, oricât de nefericită ar fi), începem să nu ne mai raportăm la experienţa aceea în sine ca finală, ci o legăm de Dumnezeu şi de devenirea noastră întru "a fi".

Seara s-a încheiat cu focul de tabără ce a urmat conferinţei şi întrebărilor la care a răspuns pr Constantin Necula, invitat special al acestei tabere.
A fost cel mai mare foc de tabără pe care l-am văzut în viaţa mea şi m-am bucurat ascultându-i pe participanţi cântând în jurul focului, privind la steluţele de la foc ce zburau în sus de parcă ar fi fost vii şi bucuroase, ca şi noi, discutând cu oameni dragi, ori pur şi simplu tăcând.

A treia zi s-au desfăşurat din nou activităţi pe grupe, în care s-a încercat schiţarea unui mic proiect de acţiune pe care ar putea s-o organizeze ei înşişi în parohiile din care fac parte.
M-am bucurat mult de această experienţă şi sper s-o repet şi în anul care vine, cu ajutorul Domnului.

Hristos S-a înălţat!

(sursa imaginii)

Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul

a scris legea cea de Dumnezeu insuflată

că scuturând tina de pe ochiul minţii

vede pe Cel ce este

şi se învaţă cunoştinţa Duhului

cinstind cu dumnezeieştile cântări.

(Catavasie la Înălţarea Domnului)

"Să se veselească făptura şi să salte firea..."

"Taina cea din veac se descoperă astăzi
şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului se face,
ca părtaş fiind la ceea ce este mai rău,
să mă împărtăşească pe mine din ceea ce este mai bun.
Amăgit a fost odinioară Adam
şi dorind să fie Dumnezeu, nu a fost.
Iar Dumnezeu se face om,
ca pe Adam să-l facă Dumnezeu.
Să se veselească făptura şi să salte firea,
că arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei
şi-i aduce veste de bucurie, împotriva întristării.
Cel ce Te-ai întrupat din milostivirea milei,
Dumnezeul nostru, slavă Ţie!" (Mineiul lunii martie)



"Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătare tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!" (Tropar la Bunavestire)
"Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană!" (Condacul 1)