12 atitudini sfințitoare pentru o soție

De când e blogul acesta tot am postat articole despre viața de om căsătorit, căi de dobândire și de păstrare a armoniei în cuplu și mai ales despre femeia căsătorită.
Pentru astăzi vă propun să meditați asupra a 12 atitudini dezirabile ale unei soții. Deși toate aceste atitudini se manifestă unitar, dar și adecvat diferitelor momente, atunci când există, totuși, cu ajutorul Domnului, de dragul organizării voi încerca o abordare lunară a fiecăreia, că tot suntem la început de an.

Deci, o soție vrednică...

1. Este cumpătată,
curată, gospodină,
bună, plecată soțului său (supusă), ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. (Tit 2, 5)
2. Își iubește soțul (Tit 2, 4)
3. Este de încredere (Pilde 31, 11)
4. Îl încurajează și îl sprijină (Pilde 14, 1)
5. Este iubita lui (I Cor 7, 2-5)
6. Îl ajută la cizelare (Pilde 27, 17)

7. Este alături de el și nu împotriva lui în provocările vieții (Ecclesiastul 4, 12)
8. Își respectă soțul (Efeseni 5, 33)
9. Îi poartă sarcinile (Galateni 6, 2)
10. Se preocupă mai ales de propriile păcate și nu de ale soțului (Matei 7, 5)
11. Este recunoscătoare, nu cârtitoare (Filipeni 2, 14)
12. Își iartă soțul (Matei 18, 22)

Cred și am mai spus-o că a fi soție bună e o calitate la care se ajunge lucrând zi de zi, la orice vârstă. Este o provocare pe care avem nevoie să ne-o asumăm zilnic. Este vorba de a avea o atitudine orientată spre excelență și în acest ”domeniu”. Astfel încât, lucrând cu harul înnoitor primit la taina Cununiei să avem o căsnicie spre slava Lui și spre bucuria noastră.

Vă doresc seninătate în Domnul!

La graniță...

Mă tot învârt în jurul începutului de an. Bilanţ pentru 2011, proiecte pentru 2012...

Nu pot face nici una, nici alta. Pentru că anul acesta a început să înceapă încă de la începutul a câtorva ani în urmă. Să transform momentul în bornă indicatoare? Doar aşa.

În perioada sărbătorilor am avut vreme de vizionat mai multe filme împreună cu toată familia. Unul dintre ele a fost 

L-am vizionat împreună cu adolescentele mele. Există un moment în filmul acesta în care băiatul îi arată fetei cum poate fi în două locuri în acelaşi timp, ducând-o la graniţa dintre state. 

Cam aşa e şi cu sfârşitul/începutul meu de an. Deşi ar putea fi delimitat cu o linie a slujbei din noaptea de Revelion, el nu întrerupe nimic, în acelaşi timp cu aceea că nu începe nimic deosebit faţă de orice început pe care-l pune fiecare clipă. Abordarea pe verticală a vieţii face ca trecutul, odată încheiat prin trăirea fiecărei clipe, să nu mai condiţioneze viitorul în felul în care o face atunci când trăiesc "ca de obicei". Pentru că trăind fiecare moment la timpul său, eu răspund la ceea ce se întâmplă în prezent şi nu mai reacţionez, aşa cum eram învăţată. Şi Cel care face această înnoire a vieţii mele este chiar Hristos, la Care mă raportez şi cu Care trăiesc fiecare clipă şi Care, după cum ştim, este infinit.

Trăind cu Hristos, viaţa mea a ieşit de sub tirania trecutului şi a viitorului şi a plonjat chiar în profunzimea de dincolo de timp a clipei, care este nouă, pentru că El e Cel care le face pe toate noi: 

"dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi." (II Cor 5, 17)

Aceasta este invitaţia pe care v-o fac şi vouă pentru anul acesta, prin cuvintele apostolului:

"Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Cor 5, 18-20)

sursă imagine

Şi cum puteţi să vă împăcaţi? Urmând metoda "clasică": Spovedania şi Împărtăşania!

Şi, de asemenea, să nu uităm, IERTAREA. Fără iertare, rămânem prizonierii timpului, pendulând între un trecut mai mult sau mai puţin plăcut (în care noi sau alţii sau chiar Dumnezeu ne-am "provocat ceva") şi un viitor care nu e încă, dar pe care ne proiectăm în van speranţele unei vieţi mai bune, printr-un prezent care pare fără scăpare. Un instrument extraordinar e Seminarul Iertării, pe care îl recomand tuturor.

Domnul să ne ajute pe toţi să ieşim din această proiecţie mincinoasă, pentru a trăi viaţa cea adevărată în Hristos, Domnul nostru. Amin.

Despre rugaciune

"Inainte de a ne ruga... e de neaparata trebuinta sa depunem pe Crucea lui Hristos tot ceea ce nu merge in noi si in jurul nostru: grijile, problemele, poverile noastre, de orice fel ar fi ele: 'Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi' (Matei 12,28), altfel e imposibil sa ne rugam pentru ca grija e primul nostru vrajmas; ea ne poate cuceri cu totul constiinta facand-o impermeabila la Dumnezeu; grijile acestei lumi sunt 'spinii' care 'inabusa' rugaciunea si o fac 'neroditoare' (Matei 13, 22).
Ce paradox: sa vrei sa te rogi Tatalui Celui Preamilostiv fara sa ai incredere in El si agatandu-te in continuare de problemele tale! Dar ceea ce inchide cel mai mult inima omului este lipsa iertarii. E in zadar chiar si sa incepem rugaciunea daca n-am iertat toate 'din toata inima noastra'[...]
E nevoie sa-i iertam pe toti, de aproape si de departe, care ne-au ranit de-a lungul intregii noastre vieti, constient sau inconstient, indiferent de importanta faptelor de care ne plangem. " (Alphonse si Rachel Goettmann, "Rugaciunea lui Iisus, rugaciunea inimii", traducere Maica Siluana Vlad)