{O carte pe lună}: 3. Fericirea neobișnuită a oamenilor obișnuiți

Psihologia pozitivă este o ramură în plină ascensiune. Martin Seligman, promotorul ei a prins ideea  din zbor la propriu, în timp ce se afla în avion, într-o discuție cu vecinul de loc. Acest om, șef de întreprindere, aflând despre Seligman că este cercetător în psihologie, interesat la acea dată de sentimentul de neputință ca factor major al depresiei, îl întreabă simplu: ”Și v-ați gândit la reversul medaliei? Puteți prezice care subiecți nu renunță niciodată?” Acesta a fost un punct de cotitură în istoria psihologiei.
Cartea Fericirea neobișnuită a oamenilor obișnuiți, scrisă de Lucie Mandeville, a apărut la noi la editura Niculescu în anul 2017 în traducerea Ginei Belabed.
Lucie Mandeville este psiholog și profesor la departamentul de psihologie al Facultății de Litere și Științe Umaniste a Universității Sherbrooke din Canada, unde predă psihoterapia umanistă și pozitivă. Este considerată cea mai importantă specialistă în psihologia pozitivă din Québec.
Dintre cărțile de psihologie pozitivă care există pe piață la ora actuală, mi s-a părut cea mai complexă și mai completă și propune multe exerciții practice.
Autoarea propune un exercițiu simplu chiar din începutul cărții:

CUM SĂ FACI PE CINEVA FERICIT
„Să încercăm experimentul următor. Să ne interesăm de ceea ce merge bine în viața unui prieten, a unui apropiat, a unui vecin sau a unui client, să-l rugăm să ne povestească despre un eveniment fericit, să vorbească despre o întâmplare plăcută. Să-l ascultăm cu atenție. Să-i punem întrebări, pentru a-l face să ne ofere detalii. Să-i arătăm că spusele lui ne interesează. Să observăm cum interlocutorul nostru zâmbește atunci când vorbește despre lucrurile pozitive din viața lui. Se însuflețește. Dacă îl vom încuraja să continue, o va face cu mare satisfacție, cu entuziasm și... se va simți bine!
Relatarea unor întâmplări pozitive declanșează o reacție spontană de stare de bine. În viața de zi-cu-zi, acest lucru ne face fericiți. În cazul oamenilor care suferă, a vorbi despre ceea ce merge bine poate vindeca ceea ce merge rău. Are un efect terapeutic!”

Nu voi prezenta toată cartea, lăsându-vă să o faceți singuri.
Mai prezint doar un decalog al principiilor fericirii, descrise cu multe amănunte în ultimul capitol, din care eu voi reda doar câteva crâmpeie.

1. Să ne amintim de lucrurile bune din viața noastră: ”Suntem ceea ce untem din cauza a ceea ce ne amintim” (Robert Emmons) - povestea noastră este formată din bucurii și tragedii, dar mai ales din amintiri. O modalitate de a fi fericiți e să prețuim amintirile frumoase.
2. Să ne reeducăm creierul prin ecuația fericirii. Autoarea prezintă patru modalități, eu vă propun doar una din ele. Atunci când suntem copleșiți de sentimente neplăcute și când le observăm mai îndeaproape, ele pot dispărea, iar puterea lor se poate astfel risipi.
3. Să trăim din plin momentul prezent. A recunoaște un sentiment în momentul în care el apare și a-l lăsa să se manifeste necesită, la bază, capacitate de concentrare. Trebuie să ne focalizăm atenția tot timpul, pentru că ni se întâmplă să ne pierdem printre gândurile noastre. Autoarea prezintă modalitățile ei, dar noi, ca și creștini, învățăm să trăim clipa având permanent în minte Rugăciunea lui Iisus.
4. Să ne oprim pentru a exista cu adevărat. Când încetinim ritmul existenței, avem o mai bună privire de ansamblu. Avem de asemenea sentimentul că ea ne aparține.
5. Micile bucurii care vor crește mari. Fericirea este trecătoare. Pentru a ajunge la o mare fericire, avem nevoie de o anumită formă de perseverență care să transforme fiecare gest într-un mod de viață adaptat obiceiurilor noastre. Din nou, pentru noi, creștinii, necesitatea conectării atenției la Hristos în fiecare moment.
6. Să dăm dovadă de umilință. Fericirea nu este egoistă. Fericirea nu este posibilă fără umilință, această ”oroare a vremurilor moderne”, după cum o numește autoarea.
7. Să le dăm celoralți o mână de ajutor. Al șaptelea principiu constă în a contribui la binele celorlalți, dând o mână de ajutor unui prieten, telefonându-i mamei, spunându-i bun venit unui vecin nou, ajutând un coleg de serviciu. Nimic ieșit din comun
8. Să ne gândim la cei care suferă. A ne gândi cu bunăvoință la suferința celorlalți, cu rugăciune.
9. Să ne înconjurăm de oameni care ne fac bine. Să ne alegem anturajul! Să fim atenți la cine sunt cei cu care ne petrecem cel mai mult timp, poate avem ceva de schimbat. Să avem grijă de copiii noștri și să ne bucurăm de perzența lor atâta timp cât mai sunt încă alături de noi.
10. Să rămânem autentici. A alege să fim noi înșine, pur și simplu.

 Spor la lectură!

Din intimitatea unei tabere pentru suflet

⃞⃞   Îmi place tare mult să țin grupuri. Îmi place pregătirea lor, starea aceea în care sunt în momentul în care mă gândesc la conținutul pe care îl voi propune. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea când aveam de scris săptămânal articole pentru ziarul Lumina sau siteul Doxologia, am început să folosesc pregătirea articolelor sau a paginilor pe care le coordonam ca momente de conectare la Dumnezeu, dar și la mine, la interiorul meu autentic. Deseori mă întrebam și Îl întrebam pe Dumnezeu ”dacă ar fi să mor azi, ce aș vrea și ce ai vrea, Doamne, să fi rămas în urma mea, ca și mesaj?” Și apoi mă apucam de căutat subiecte sau de scris. La fel se întâmplă și acum, când organizez grupuri. Fiecare întâlnire este un prilej de sondare interioară, doar că acum, contactul fiind direct cu anumite persoane, Îl rog pe Dumnezeu să dea cuvânt, informații, pentru fiecare dintre cei prezenți.   ⃞⃞

Tabăra ”Dimensiunile ființei” s-a desfășurat în spațiul mirific al Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.

Cele cinci perspective din care am privit ființa noastră – Trup material, Om aflat în relație cu mine însumi, cu ceilalți și cu Dumnezeu, Eu ca moștenitor al neamului în care m-am născut și Eu ca moștenitor al lui Hristos, trăind în lume împlinind Porunca iubirii - au provocat nenumărate întrebări și răspunsuri aplicate personal de către fiecare dintre participante.

Axa fizică: (Trupul meu, templul Duhului Sfânt)

Axa orizontală: (Eu-Tu-Ei)

Axa temporală: (În căutarea generațiilor pierdute)

Axa verticală: (Dintru adâncuri am strigat...)

Axa iubirii: (A trăi din inimă)

Iată câteva impresii și mărturisiri chiar de la participante:

”Tabăra ”Vară cu sens” a îmbinat în mod armonios și delicat lucrul personal, aspectele duhovnicești și relaxarea într-un ambient natural liniștit, în tihna mănăstirii Pângărați. Atitudinea de acceptare și de firesc, de stimulare a autenticității ne-a ajutat să fim noi înșine, să ne deschidem față de ceilalți și față de ceea ce este în noi înșine, fără teama de a fi judecați sau mustrați că nu corespundem modelului de ”a fi un bun creștin-ortodox”. Aceasta ne-a permis să recunoaștem cine suntem și să pornim din punctul în care ne aflăm, în a ne descoperi visul și chemarea. Am găsit răspunsul la multe întrebări și a apărut în mod simplu și clar care sunt următorii pași” 

*** 

 ”Am conștientizat multe lucruri, am învățat și mai multe lucruri. Am înțeles ce important este să fim în rânduială, am înțeles și accept să-mi exprim durerile și alte sentimente pe care multă vreme le-am reprimat.”

***

”Informații și activități foarte bine gândite, structurate, prezentate, lucrate. Bună dispoziție, sprijin reciproc, susținere emoțională/afectivă, ocazie e a înțelege profund cine suntem și cine suntem chemați să fim. M-am conectat cu mine, cu celelalte persoane din grup, cu natura, cu Dumnezeu. Mi-a plăcut cadrul duhovnicesc, faptul că am fost mereu în rugăciune, comuniune, chemarea lui Dumnezeu. Și mai ales, mi-am amintit că Dumnezeu mă ține în brațe în fiecare clipă.”

***

”M-am bucurat de conștientizări, prin exerciții practice. Am fost surprinsă să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine, despre modul în care mă raportez la cei din jur, la mine, la Dumnezeu. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem, crezând că anumite lucruri erau clare pentru mine, când de fapt nu erau. Am schimbat perspectiva, unghiul din care vedeam lucrurile. M-am simțit în comuniune cu ceilați, confortabil, în siguranță. Am avut șansa să-mi dau voie să fiu creativă.”

***

”Am învățat să mă uit în urmă, către experiențele mai degrabă dureroase, cu înțelegere, cu demnitate și cu dorința de a învăța ceva din ele. Și cu credința că, fără ele, n-aș mai fi fost eu. Și am mai aflată că e ok să simt ce simt, că e ok să fiu eu, cea adevărată și că fricoșii și ipocriții se întâlnesc cel mai greu cu Dumnezeu.”

***

 ”De la primul joc primit m-am găsit deschisă și implicată, tabăra a lucrat viu în mine și a scos întrebări, îndoieli, reflecții, revelații, conștientizări și răspunsuri. Deși am mai gustat din cursuri, grupuri, tabere, de astă dată simpla punere în scenă, modelatul și faptul că m-am lăsat cuprinsă de ele m-au adus într-o formă mai vie a mea. De a mă înțelege, de a-i accepta pe cei care m-au crescut și înainte de orice, dorința de a ști cum să fac, ce să fac cu ce am descoperit, cu ce mă doare, să-L întreb mereu pe El ”Doamne, unde ești aici?”, ”Doamne, când am ieșit din rânduială?” ”Doamne, vino în frica asta!” Și faptul că dezvoltarea personală din punct de vedere ortodox este dobândirea asemănării cu Hristos, este gândul care mă întregește și mă ajută să rămân pe cale indiferent de patimile mele și de îndoielile care mă mai macină.”

Cum ne putem apropia de bucurie?

Aţi privit vreodată copiii şi părinţii lor într-un parc de joacă? Un băieţel ţipă când mama încearcă să-l desprindă de leagănul de care parcă s-a lipit. O fetiţă vrea să ia jucăria unui alt copilaş şi încearcă să facă asta cu orice chip, spre disperarea părinţilor. Un alt copil îi arată tatălui semnul pe care îl are la deget de la atâta supt, dar îi respinge iritat orice gest ce i-ar putea împiedica acest obicei. Aceşti copii pot fi interpretaţi ca nişte alintaţi sau pot fi luaţi ca prilejuri de întoarcere spre propria persoană. De câte ori nu ne vom fi surprins iritându-ne că s-a schimbat ceva în program şi nu am fost anunţaţi? Ori că a început să plouă când aveam şedinţă fotografică la nuntă? Sau că altcineva a fost admis în locul nostru la un interviu pentru angajare?

Cauzele suferinţei

Ce au în comun aceste experienţe? Suferinţa. Orice mişcare în sufletul nostru, de la stări discrete şi nedesluşite de iritare ori irascibilitate, la durere, de la supărare, furie, anxietate, tristeţe, la nefericire, toate acestea sunt grade ale suferinţei pe care le simţim probabil în fiecare zi. Dacă am privi la imaginea spaţiului de joacă propus mai sus, am putea observa principalele cauze ale suferinţei, care în linii mari sunt aceleaşi, la orice vârstă s-ar întâmpla.

Prima ar fi schimbarea. Suferim când circumstanţele se schimbă într-un fel pe care îl percepem ca fiind negativ, de la a părăsi locul de joacă la a pierde locul de muncă. A doua cauză a suferinţei ar fi dorinţa. Când dorim un lucru pe care nu-l avem şi nici nu-l putem procura prea uşor. Poate fi o jucărie, o promovare, un soţ/soţie ori altceva ce ne dorim. A treia cauză e obişnuinţa. Suferim atunci când, conştient sau inconştient, repetăm un comportament care nu ne ajută la nimic, dacă nu ne face chiar rău. A patra cauză a suferinţei este constituită de schimbările care se întâmplă în trup. Că sunt orele de somn (priviţi ce se întâmplă când un copil nu se odihneşte la prânz) ori cele de mâncare, ori alte schimbări naturale care se petrec în el, trupul nostru cu ale lui e prilej de suferinţă.

Tristeţea, mânia şi frica fac parte dintre emoţiile primare şi toate sunt legate de suferinţă. Şi noi căutăm să fugim de suferinţă. Doar că de cele mai multe ori nu căutăm în direcţia cea bună şi ne afundăm şi mai tare în ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional“. Şi totuşi, a spune „nu suferi!“ e ca şi cum ai spune cuiva „nu transpira!“ când sunt 35 de grade afară. Cu toate acestea, există oameni care par că au prins secretul bucuriei. Însă, dacă i-aţi întreba pe aceştia, aţi vedea că ei au cel puţin tot atâtea motive de suferinţă ca şi ceilalţi oameni.

Când începem să acceptăm faptul că circumstanţele dureroase ale vieţii sunt inevitabile, suntem cu un pas mai aproape de bucurie. Începem să realizăm că aceasta - bucuria - nu rezidă din lipsa problemelor vieţii, ci din atitudinea pe care alegem să o avem în faţa lor. Putem evita acea reacţie a lui „de ce eu/mie?“ cu tot arsenalul distructiv de acuzare - vină - regret care o însoţeşte şi care nu ne eliberează de suferinţă, dimpotrivă, o întăreşte.

De asemenea, avem nevoie să acceptăm că nu există o ierarhie a suferinţei - ea este ceva foarte personal şi trăit în felul nostru unic, deşi, în acelaşi timp, este universală - şi de aceea nu are sens să o comparăm între unii şi alţii. De ce unul suferă (trăieşte evenimente grele) mai mult, iar altul mai puţin. Pentru că la orice grad s-ar întâmpla, acel moment unic şi personal este un prilej de reconectare cu Hristos din noi. Acolo este locul întâlnirii, întâlnire din care ţâşneşte şi bucuria şi primirea iubirii Lui.

Simţind locul suferinţei (şi observând-o, veţi vedea că într-adevăr este un loc, la nivelul pieptului, unde aceasta se simte) şi, conştientizând ceea ce simţim - durere, tristeţe, frică -, putem să-L chemăm pe Domnul în toate acestea. Putem să I le arătăm Lui, să le transforme cum ştie. Poate că nu putem schimba situaţia, dar putem alege ce să facem, împreună cu El, în acest nou context, pentru a merge mai departe. Schimbăm centrarea atenţiei de pe situaţia ca atare şi de pe noi, ca victime ale ei, pe Domnul!

Acest mod de a trata lucrurile are nevoie de practică, de exerciţiu, nu se întâmplă peste noapte. De aceea este nevoie de răbdare cu sine, atunci când vedem că iar ne-am afundat în suferinţă şi am uitat, dacă nu chiar L-am învinuit din nou pe Dumnezeu pentru suferinţa noastră. Şi un mare ajutor îl găsim în cititul Sfintei Scripturi, aşa cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi, adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că Bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.“ (mai mult...)

Viaţa, ca moarte

Una dintre dorinţele noastre de viaţă ca şi creştini e să fim mai buni. Atunci când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam ori, acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem mai buni un pic, de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.





Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la acea asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi - legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală, ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Lui“.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm de ca şi cum „de acum ştim“. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu“ şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac“ şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe El să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât înainte, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând, ştiind chiar că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru, pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Lui în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea, care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată e, atunci când nu lasă loc Duhului se transformă în zăbrele de aur.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti“. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel“, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii). Ca soţ/soţie suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire... (mai mult...)

Despre copii şi învăţarea iubirii

Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.

Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.“

Iubirea se învaţă în familie

Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de convieţuire. În cartea „Itâs Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic, putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească. Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc, copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi, ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu competitiv, unde succesul se măsoară în premii.

Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă. Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi „aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii. (mai mult...)

Despre fiii risipitori ai zilelor noastre

„Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“ (Fer. Augustin)

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor

Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă. (mai mult...)

Scandalul invidiei

În această săptămână vă propun să meditaţi asupra invidiei

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia.

Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au astfel de sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim de acel sentiment, observăm că se întâmplă ceva straniu: el vine după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente.  Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu? (mai mult...)

La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)