Una din primele întrebări pe care le adresez persoanelor care vin la grupurile pe care le organizez și pe care te invit să ți-o pui și tu acum este aceasta: „De ce m-am căsătorit?”
Închide ochii, respiră un pic, adu-ți aminte de acea perioadă mai înainte de a trece mai departe.
Gata?
La prima vedere, poate părea o întrebare prea ușoară. Primesc răspunsuri variate: „Pentru că ne iubeam”, „Ca să ne mântuim împreună”, „Îmi venise vremea”, „Ne-am văzut, ne-am plăcut, ne-am dorit o viață împreună”.
Unora le apare un zâmbet larg pe chip, la amintirea acelor momente. Alții privesc cu un soi de superioritate nostalgico-dezamăgită: „Nu știam ce înseamnă, eram naiv(-ă)”
Ca și creștini, teoretic știm, ne căsătorim ca
să ne mântuim împreună.
Dar ce înseamnă asta? Chiar dacă am citit multe cărți în teorie (laice sau teologice),
practic, aflăm abia după ce s-a uscat cerneala de pe certificatul de la starea civilă.
Ne căsătorim de cele mai multe ori cu o
imagine. Imaginea pe care o aveam despre tine, care se potrivește cu imaginea pe care o am despre mine și cu imaginea despre cum aș vrea să fie căsătoria mea. Și, ajunși acasă după nuntă, vedem că imaginea are viață proprie, voință proprie și ne trezim la o realitate:
Cine este acesta (aceasta) cu care m-am căsătorit?
Iar imaginea despre cum aș vrea să fie căsătoria mea începe să aibă nevoie de ajustări.
În ce constau aceste ajustări?
În primul rând, dacă în prima perioadă a căsătoriei nici nu mă gândesc prea mult la asta (dacă am un partener care încă vrea să îmi facă pe plac și mă ține pe norișorul roz), mai devreme sau mai târziu ajung la momentul la care să-mi dau seama că
a fi căsătorit implică o lucrare, că viața pe care
o doresc nu se întâmplă de la sine, în virtutea inerției.
În ce privește viața personală sau profesională, îmi propun diverse obiective.
În ce privește
viața de om căsătorit, mi-am propus asemenea obiective? Mai mult decât atât, s-ar putea ca eu, ca
partener, să-mi propun: să fiu mai disponibil/-ă, să fiu atentă cu soțul/soția, să îi fac felul de mâncare preferat, să îi aduc o floare.
Dar pentru
căsătoria noastră, ne-am propus vreun scop?
Căsătoria e
o entitate care îi cuprinde pe cei doi soți, ea nu e doar suma lor. Ea
se naște la cununie,
crește și
trăiește atâta vreme cât cei doi sunt împreună și
moare la un moment dat, la moarte sau la divorț. În funcție de cum e
îngrijită, ea oferă satisfacții sau dimpotrivă, oferă frustrări, griji, necazuri. Am scris că nu e suma celor doi soți. Unul dintre motivele pentru care avem
căsnicii mediocre este și acesta, că în mariaj ne gândim la binele personal (sau al celuilalt), dar nu avem perspectiva acestei triade.
Eu + Tu + Căsătoria și credem că dacă
Eu e bine,
Tu e bine, și
Căsătoria va fi bine, ceea ce nu e obligatoriu adevărat. Iată motivul pentru care avem nevoie să ne îngrijim de ea și așa cum ne propunem obiective personale, să ne propunem și obiective de
întreținere și
înfrumusețare a căsniciei. Pentru că, în lumea de azi, a „lucrurilor de unică folosință”, și căsătoria a ajuns astfel. Și atunci când nu ne mai place, avem tendința de a o abandona.
Deci,
Cum vă îngrijiți căsnicia?
Mă opresc aici, pentru moment. Dacă vreți să completați sau să puneți întrebări, vă aștept cu drag, la comentarii, până ce voi intra să scriu și continuarea.
____________________________________
Photo by
Artsy Vibes on
Unsplash
"Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adancă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut." (pr. Alexandru Schmemann)
