Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu

Cum să ne privim aproapele. Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu.

Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte:

„Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”

Cine îşi curăţeşte în felul acesta dragostea de iubirea de sine şi de împătimire dobândeşte în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înţelesul spuselor Domnului: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va câştiga (Mt. 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduinţa.

Dimpotrivă, cel ce crede că îşi va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să îşi împlinească poftele necurăţite, şi-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea. 

Mântuirea stă în lepădarea de sine

Supuneţi-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăţi nici pe sine însuşi, nu va îndreptăţi nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptăţirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie şi umilinţă. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptăţirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

Ce înseamnă: ca ­­să îmi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate. 

Aşa s-a rugat Sfântul David, şi aşa ne învaţă să ne rugăm: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate” (Ps. 140, 4).

A-ţi îndreptăţi răspunsurile cele din păcate înseamnă a te îndreptăţi pentru păcatele tale. Gândurile şi cuvintele prin care se arată această îndreptăţire sunt numite cuvinte de vicleşug. Cu viclenie se străduie păcătosul să se amăgească pe sine însuşi şi să îi amăgească pe oameni! Cu viclenie se străduie păcătosul să ascundă păcatul său de sine însuşi şi de oameni! Cu viclenie se străduie să pară drept înaintea sa şi înaintea oamenilor! Uneori, nevoia neapărată, folosul aproapelui, pe care păcatul nostru l-ar putea sminti, ne sileşte să ne îndreptăţim înaintea oamenilor, să ne ascundem păcatul faţă de ei. A te îndreptăţi faţă de tine însuţi, a te amăgi singur, a-ţi înăbuşi glasul conştiinţei este întotdeauna un lucru nelegiuit, întotdeauna nenorocit; împropriindu-se omului, cuvintele de vicleşug fac din el un fariseu încrâncenat, în stare de orice fărădelege. Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.

De pocăinţă fuge orice păcat 

De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.

Pentru început, hotărâţi, măcar cu mintea, să vă lepădaţi de dumneavoastră înşivă pentru Hristos, lipsiţi-vă mintea de samavolnicia pierzătoare, neghioabă, supuneţi-o poruncilor lui Hristos, supuneţi-o Evangheliei. Începutul lepădării de sine este în minte: după ce s-a supus lui Hristos, ea duce treptat la această fericită supunere şi inima, şi trupul.

Lepădarea de sine înspăimântă la o primă privire superficială – dar îndată ce omul se hotărăşte să şi-o însuşească, simte în suflet o neobişnuită uşurime şi libertate: uşurimea, libertatea sunt martorii adevărului.

(în: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“)

În ajutorul femeilor care se pocăiesc

Am găsit un mic îndrumător de cercetare a sufletului care poate ajuta să privim lucrurile un pic dintr-o altă perspectivă. Este de la sf. Ignatie Briancianinov. Adresează cele șapte păcate capitale și modalitățile de a lucra pentru a le depăși.

Lăcomia pântecelui - naște îmbuibarea, beția, nepăzirea și dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâmncărurilor alese și, la general vorbind, încălcarea înfrânării. Iubirea necuvenită și exagerată a trupului, a vieții și odihnei lui, din care se naște iubirea de sine, care la rândul ei duce la nepăzirea credinței față de Dumnezeu, față de Biserică, față de faptele bune, față de oameni. 

Lăcomia pântecelui poate fi biruită prin înfrânare. Înfrânarea de la mâncarea și băutura în exces, păzirea corectă a posturilor, înfrânarea trupului prin întrebuințarea cu măsură și mereu în aceeași cantitate a mâncării, ceea ce face ca toate patimile să slăbească, mai ales iubirea de sine, care este iubirea fără noimă și dobitocească a trupului, a acestei vieți și odihnei sale.

Duhul curviei și al poftei trupești naște pornirea spre adulter, senzațiile și dorințele desfrânate ale trupului și ale inimii. Primirea gândurilor necurate, întreținerea cu acestea, îndulcirea cu ele, încuviințarea lor, zăbovirea în ele. Închipuirile desfrânate și delăsarea. Nepăzirea simțurilor și, mai ales, a atingerilor care înlătură toate faptele bune. Limbajul vulgar și citirea cărților/vizionarea filmelor indecente. Păcate de desfrânare după fire: curvia și preacurvia. Păcate de desfrânare împotriva firii. 

Duhul curviei și al poftei trupești poate fi biruit prin înțelepciune. Înțelepciunea duce la ferirea de orice fel de faptă desfrânată. Păzirea de desfătarea prin vorbe și lecturi, de cuvinte pătimașe, cu două înțelesuri. Păzirea simțurilor, mai ales a văzului și auzului și mai ales a pipăitului. Modestie. Tăierea gândurilor și închipuirilor desfrânate. Tăcerea. Liniștirea. Slujirea celor bolnavi și invalizi. Adicerea aminte de moarte și iad. Începutul înțelepciunii - mintea ce nu se clatină la gândurile și dorințele pătimașe; desăvârșirea înțelepciunii - curăția, văzătoare de Dumnezeu.

Iubirea de argint sau avariția naște iubirea de bani și, în general, iubirea de bunuri mobile și imobile. Dorința de îmbogățire. Cugetarea la modalități de a te îmbogăți. Imaginarea bogăției. Teama de bătrânețe, de sărăcie neprevăzută, de boală, de a rămâne fără locuință. Zgârcenia. Iubirea de câștig. Necredința în Dumnezeu, neîncrederea în pronia divină. Dependența sau iubirea bolnăvicioasă de prisos, față de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în grijile acestei lumi. Plăcerea de a primi daruri. Însușirea bunurilor străine. Dorința de a obține profit. Împietrirea față de frații săraci și față de toți cei nevoiași. Hoția. Jefuirea.

Iubirea de argint poate fi biruită prin cumpătare. Cumpătarea duce la a te mulțumi doar cu cele necesare. Ura față de risipă și lux. Mila față de săraci. Iubirea sărăcia evanghelice. Nădăjduirea în Pronia Divină. Urmarea poruncilor lui Hristos. Liniștea, libertatea duhului și lipsa grijilor lumești, înmuierea inimii.

Mânia naște irascibilitatea, primirea gândurilor mânioase, imaginarea mâniei și a răzbunării, tulburarea inimii prin întărâtare, întunecarea minții de către ea: țipete necuviincioase, certuri, ocări, cuvinte crude și răutăcioase, lovire, împingere, ucidere. Ținerea de minte a răului, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea și jignirea aproapelui.

Mânia poate fi biruită prin blândețe. Blândețea duce la reținerea de la gândurile mânioase și de la tulburarea inimii prin întărâtare. Răbdarea. Urmarea lui Hristos. Pacea inimii. Liniștea minții. Tăria și curajul creștinesc. Neluarea aminte la jigniri. Bunătatea.

Întristarea naște deznădejdea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoieli în făgăduințele făcute lui Dumnezeu, nerecunoștința manifestată față de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, împuținarea sufletească, nerăbdarea, împietrirea, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, respingerea și încercarea de a renunța la a-ți duce crucea.

Întristarea poate fi biruită prin plânsul cel fericit. Plânsul cel fericit aduce simțirea căderii, proprie tuturor oamenilor și a propriei sărăcii sufletești. Tânguirea pentru ele. Plânsul minții. Frângerea dureroasă a inimii. Ușurarea conștiinței, mângâierea și bucuria harului. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. A mulțumi lui Dumnezeu în necazuri, a fi gata să le rabzi cu supunere, privind la mulțimea păcatelor tale. A fi gata să suferi. Curățirea minții. Ușurarea de patimi. Omorârea față de lume. Dorința de rugăciune, de însingurare, de ascultare, de smerenie, de mărturisirea păcatelor.

Trândăvia duce la lenevirea la toată fapta bună și, mai ales, la rugăciune. Amînarea săvârșirii rânduielilor bisericești și a celor de chilie. Renunțarea la rugăciunea neîncetată și la lecturile folositoare de suflet. Neatenția și graba la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Sărbătoririle. Somnul în exces, statul în pat și tot felul de desfătări.  Preumblarea din loc în loc. Desele ieșiri din chilie, plimbările și vizitele la prieteni. Grăirea în deșert. Glumele. Luarea în deșert a celor sfinte. Omiterea metaniilor și a celorlalte nevoințe trupești. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Lenea. Furarea minții. Pierderea fricii lui Dumnezeu. Împietrirea. Nesimțirea. Deznădăjduirea. 

Trândăvia poate fi biruită prin trezvie. Trezvia duce la râvna pentru toată fapta bună. Săvârșirea grabnică a pravilei bisericești și de chilie. Luarea aminte la rugăciune. Atenția la toate faptele, cuvintele și gândurile tale. Neîncrederea în forțele proprii. Necontenita petrecere în rugăciune și în Cuvântul lui Dumnezeu. Evlavia. Luarea aminte statornică asupra propriei persoane. Păzirea de mult somn, de răsfăț, de grăirea în deșert, de glume și de cuvinte tăioase. Iubirea privegherilor de noapte, a metaniilor și a celorlalte nevoințe care aduc sufletului trezvie. Rara, după putință, ieșire din chilie. Pomenirea bunătăților celor veșnice, dorirea și așteptarea lor.

Slava deșartă naște căutarea slavei venite de la oameni. Lăudăroșenia. Dorirea și căutarea slavei acestei lumi. Iubirea de a avea haine frumoase, mașini, servitori și lucruri de prisos în chilie. Preocuparea pentru frumusețea propriei fețe, a vocii plăcute și a altor calități trupești. Interesul acordat științelor și artelor acestui veac pieritor, încercarea de a excela în acestea pentru a dobândi slava vremelnică, pămîntească. Rușinea de a mărturisi păcatele. Ascunderea înaintea oamenilor și a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Justificarea de sine. Împotrivirea. Îndreptățirea înaintea propriei conștiințe. Fățărnicia. Minciuna. Lingușirea. A face pe placul oamenilor. Invidia. Umilirea aproapelui. Nestatornicia felului de a fi. Prefăcătoria. Obiceiurile rele. 

Slava deșartă poate fi biruită prin smerenie. Smerenia naște frica lui Dumnezeu. Simțirea acestei frici la rugăciune. Teama care se naște în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezența și măreția lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simțire și să se prefacă în nimic. Conștientizarea aprofundată a nimicniciei tale. Schimbarea felului de a-i privi pe ceilalți oameni, când aceștia, fără niciun fel de silință, i se par celui ce se smerește ca și cum l-ar întrece în toate privințele. Vădirea unei simplități sufletești care vine dintr-o credință vie. Ura față de lauda pe care ți-o aduc oamenii. Învinuire permanentă și prihănire de sine. Dreptatea și purtarea fără ocolișuri. Despătimirea. Moartea față de toate. Cunoașterea tainelor ascunse în crucea lui Hristos. Dorința de a te răstigni lumii și patimilor, năzuința către această răstignire. Lepădarea și uitarea obiceiurilor și cuvintelor amăgitoare, prefăcut smerite, după împrejurare, sau obiceiul de a te preface. Primirea nebuniei evanghelice. Lepădarea înțelepciunii pământești ca pe una ce nu folosește la nimic înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc. 16, 15). Renunțarea la a ne îndreptăți prin cuvinte. Tăcerea înaintea celor care te necăjesc, învățată din Evanghelie. Lepădarea de toate filosofările proprii și primirea înțelegerii evanghelice. Surparea a tot cugetul ce se ridică împotriva înțelegerii lui Hristos. Smerita cugetare sau dujovniceasca judecare. AScultarea conștientă față de Biserică.

Mândria naște disprețuirea aproapelui. Părerea că ești mai presus de ceilalți. Obrăznicia. Întunecarea minții și a inimii. Țintuirea lor de cele pământești. Hula. Necredjnța. Rațiunea înșelată. Nesupunerea față de Legea lui Dumnezeu și față de Biserică. Urmarea propriei voi trupești. Citirea cărților eretice, imorale și inutile. Nesupunerea față de autorități. Cruda luare în derâdere. Părăsirea smereniei și a tăcerii care ne apropie de Hristos. Pierderea simplității. Dispariția iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Filosofia mincinoasă. Erezia. Ateismul. Ignoranța. Moartea sufletului. 

Mândria poate fi biruită prin iubire. Iubirea aduce preschimbarea fricii de Dumnezeu, în vremea rugăciunii, în dragoste de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, dovedită prin respingerea constantă a oricărui gând și simțământ păcătos. Negrăita, desfătata răpire a întregului om de către dragostea pentru Domnul Iisus Hristos și pentru Sfânta Treime. Vederea în aproapele a chipului lui Dumnezeu și al lui Hristos. Cinstirea oricărui aproape mai mult decît pe sine și evlavioasa lui cinstire în Domnul, lucruri care se nasc din această vedere duhovnicească. Dragostea frățească, curată pentru aproapele, către toți deopotrivă, nepătimașă, plină de bucurie fierbinte, atât față de prieteni, cât și față de dușmani. Răpirea în rugăciune și iubire a minții, a inimii și a întregului trup. Negrăita îndulcire a trupului de bucuria cea duhovnicească. Beția duhovnicească. Mângâierea duhovnicească însoțită de slăbirea mădularelor trupești. Nelucrarea simțurilor trupești în vremea rugăciunii. Iznăvirea de muțenie a limbii inimii. Curmarea rugăciunii pricinuită de îndulcirea duhovnicească. Tăcerea minții/ Luminarea minții și a inimii. Puterea născută prin rugăciune, care biruie păcatul. Pacea lui Hristos. Înlăturarea tuturor patimilor. Înghițirea tuturor cugetărilor de către mintea lui Hristos, care toate le covârșește. Teologhisirea. Cunoașterea ființelor netrupești. Neputința gândurilor păcătoase, care nu pot să se întipărească în minte, Dulceața și îmbelșugata mângâiere în necazuri. Vederea cugetelor omenești. Adâncul smereniei și cea mai umilă părere despre sine... Sfârșitul este fără sfârșit!

***

Cercetând marea mea rană, privind la moartea mea, mă umplu de întristare amară! Nu-mi dau seama: ce să fac? Voi urma pilda vechiului Adam, care, văzându-și goliciunea, s-a grăbit să se ascundă de Dumnezeu? Voi începe, asemenea, lui, să mă dezvinovățesc, adăugând altă vină peste vina păcatului? În zadar este să mă ascund de Cel ce le vede pe toate! În zadar mă dezvinovățesc înaintea Celui Care întotdeauna va birui când va judeca (Ps. 50,6)!

Deci, mă voi îmbrăca nu cu frunze de smochin, ci cu lacrimi de pocăință: în loc de justificare, voi aduce mărturisire sinceră. Îmbrăcat în pocăință și lacrimi, mă voi înfățișa înaintea Dumnezeului meu? Dar oare va fi în rai? De acolo am fost alungat și heruvimul care stă la intrare nu mă va lăsa să intru! Prin însăși greutatea trupului meu, sunt țintuit de pământ, temnița mea!

Urmaș păcătos al lui Adam, îmbărbătează-te! A strălucit lumina asupra temniței tale: Dumnezeu s-a pogorât în țara îndepărtată a izgonirii tale, ca să te ridice iarăși în patria de sus, pe care ai pierdut-o. Ai vrut să cunoști binele și răul: El îți lasă această cunoaștere. Ai vrut să te faci ca Dumnezeu și, prin aceasta, te-ai făcut asemenea diavolului la suflet, asemenea dobitoacelor și fiarelor la trup: Dumnezeu, unindu-te cu El, te face dumnezeu după har. El îți iartă păcatele. Și nu numai atât! El smulge rădăcina răului din sufletul tău, însăși boala păcatului, otrava strecurată în suflet de diavol și îți dăruiește leac pentru toată calea vieții tale pământești, ca să te vindeci de păcat, ori de câte ori te-ai îmbolnăvi de el din pricina neputinței tale. Această doctorie este mărturisirea păcatelor. Vrei să te dezbraci de vechiul Adam, tu, care prin Botez ești, deja, îmbrăcat în adam cel nou însă, prin păcatele tale, ai reușit să învii în tine căderea și moartea, să înăbuși viața, să o faci pe jumătate moartă? Tu cel robită păcatului, tras către el de puterea obiceiului, vrei să recapeți slobozenia și îndreptarea? Cufundă-te în smerenie! Biruiește rușinea născută din slava deșartă, care te învață să te prefaci, cu fățărnicie și viclenie, că ești drept, ca astfel să păstrezi, să întărești în tine moartea sufletească. Leapădă păcatul, declară război păcatului, mărturisindu-l sincer. Acest tratament trebuie să meargă înaintea tuturor celorlalte; fără el, leacul rugăciunii, al lacrimilor, postului și toate celelalte mijloace nu vor fi de ajuns, nu te vor mulțumi, nu vor avea temeinicie. Mergi, trufașule, la părintele tău duhovnicesc: la picioarele lui vei afla milostivirea Părintelui Ceresc! Numai și numai mărturisirea sinceră și deasă poate slobozi pe om de obiceiurile păcătoase, să facă pocăința roditoare, iar îndreptarea temeinică și adevărată.

Într-o scurtă clipă de străpungere - dintr-acelea în care ochii minții se deschid spre cunoașterea de sine, dintr-acelea care vin atât de rar am scris aceasta, spre mustrare de sine, spre îndemn, spre aducere aminte, spre povățuire. Iar tu, care cu credință și iubire pentr Hristos citești aceste rânduri, și poate, vei afla în ele ceva care să-ți fie de folos, suspină din inimă și spune o rugăciune pentru sufletul care a pătimit din cauza valurilor păcatelor, care adeseori a văzut înaintea sa înec și pieire și a aflat odihnă într-un singur liman: mărturisirea păcatelor. (Sf. Ignatie Briancianinov, În ajutorul celor ce se pocăiesc)

 

Despre Maica Siluana Vlad, cu dragoste

Astăzi e o zi în care ne amintim mai mult de Maica Siluana Vlad. În 8 iunie, 2021, a trecut la Domnul. Sunt atât de recunoscătoare că am putut să mă bucur de câțiva ani din viață în preajma ei, să învăț de la ea, ca mentor, să mă "despart" de ea, atunci când am "crescut", pentru a merge pe drumul meu. Dumnezeu m-a binecuvântat pe cale trimițându-mi călăuză oameni extraordinari. Maica Siluana, Maica mea, Amma mea, cum îi spuneam de multe ori, a fost acolo să mă iubească, să mă îndrume, să mă certe sau "să-mi tragă preșul de sub picioare" când mi se părea că îmi iau avânt. M-am bucurat de "albastrul ei", pe care nu de puține ori mi l-a împărtășit, din "viul" ei, cu care m-a atras de la început. M-am bucurat să îi simt delicatețea, fragilitatea și iubirea profundă. M-am bucurat să îi văd puterea, fermitatea și severitatea care venea din integritate și permanenta legătură cu Dumnezeu. M-am bucurat să mă întâlnesc cu ea în Duh, cum spunea uneori și știu că prezența ei e acum parte și din ADN-ul meu, așa cum e parte din al multor altora. Mulțumesc, Doamne, mulțumesc, Maica mea! Domnul să te aibă în Bucuria Lui.

Și iată o conferință în care să o vedem, să ne bucurăm de acest "viu" peren, în care ne putem întâlni încă.

Cinci virtuți ale femeii creștine

,,Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Prețul ei întrece însuși mărgeanul" (Pildele lui Solomon 31, 10)

Foto: Oana Nekfur

Sunt numeroase femei credincioase și pline de virtuți descrise în Vechiul Testament, însă  o descriere exhaustivă a femeii cinstite, demne de laudă, găsim în Pildele lui Solomon, la capitolul 31. Despre acea femeie nu cunoaștem prea multe date; nu știm cine era, nu este menționat numele ei, dar știm cum era. Textul este o capodoperă și un reper foarte important pentru fiecare femeie creștină care își dorește să aibă o căsnicie binecuvântată și centrată pe Hristos.

10. Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul.

11. Într-însa se încrede inima soţului ei, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată.

12. Ea îi face bine şi nu rău în tot timpul vieţii sale:

13. Ea caută lână şi cânepă şi lucrează voios cu mâna sa.

14. Ea se aseamănă cu corabia unui neguţător care de departe aduce hrana ei.

15. Ea se scoală dis-de-dimineaţă şi împarte hrana în casa ei şi dă porunci slujnicelor.

16. Gândeşte să cumpere o ţarină şi o dobândeşte; din osteneala palmelor sale sădeşte vie.

17. Ea îşi încinge cu putere coapsele sale şi îşi întăreşte braţele sale.

18. Ea simte că bun e câştigul ei; sfeşnicul ei nu se stinge nici noaptea.

19. Ea pune mâna pe furcă şi cu degetele sale apucă fusul.

20. Ea întinde mâna spre cel sărman şi braţul ei spre cel necăjit.

21. N-are teamă pentru cei ai casei sale în vreme de iarnă, căci toţi din casă sunt îmbrăcaţi în haine stacojii.

22. Ea îşi face scoarţe; hainele ei sunt de vison şi de porfiră.

23. Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii, când stă la sfat cu bătrânii ţării.

24. Ea face cămăşi şi le vinde, şi brâie dă neguţătorilor.

25. Tărie şi farmec este haina ei şi ea râde zilei de mâine.

26. Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei.

27. Ea veghează la propăşirea casei sale şi pâine, fără să lucreze; ea nu mănâncă.

28. Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă:

29. "Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate!"

30. Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!

31. Să se bucure de rodul mâinilor sale, şi la porţile cetăţii hărnicia ei să fie dată ca pildă! 

(Pildele lui Solomon 31, 10-31)

I. Prima virtute menționată în text este faptul că ea e demnă de încredere, iar mai apoi scrie că ea ,,îi face bine, și nu rău, în tot timpul vieții sale". 

Pentru bărbatul creștin este foarte important ca soția să fie în primul rând de încredere; e vital să simtă că se poate încrede în femeia iubită oricând, în administrarea locuinței sau creșterea copiilor, că îi va putea fi confidentă și loială indiferent de situație. Trebuie să știe că soția lui nu va povesti secretele lui celorlalți, nu va râde de el în fața nimănui nici măcar în glumă și nu va face niciodată în mod intenționat ceva care să îl dezonoreze.

Mai pe scurt, să simtă că femeia pe care o iubește este de partea lui - chiar dacă restul lumii l-a abandonat, ea să fie alături de el. În cazul opus, chiar dacă toată lumea îl laudă, pentru el nu înseamnă nimic atâta timp cât soția nu îl apreciază și, mai ales, nu îi spune acest lucru. 

II. În următoarele versete se povestește despre cât de harnică este acea femeie - a doua virtute importantă a femeii creștine. 

Femeia din Pilde 31 nu doar că are grijă de gospodărie și se trezește dis-de-dimineață pentru asta, ci este și foarte inteligentă și descurcăreață - ,,Gândește să cumpere o țarină și o dobândește". Poate fi numită, în limbaj modern, și antreprenoare: ,,Ea face cămăși și le vinde, și brâie dă neguțătorilor".

Aceste versete mă duc cu gândul la româncele gospodine care își țeseau propriile haine și pe cele ale membrilor familiei, mergeau la piață să vândă brânza sau laptele pe care tot ele l-au muls, se trezeau în zori să dea drumul găinilor în curte și făceau mâncare pentru toți ai casei. Organizarea și hărnicia erau atribute inerente lor. Matinale și harnice, ele sunt cele care au crescut marii oameni de cultură ai României. De aici și vorba ,,Mâna care împinge leagănul conduce lumea" (W.R. Wallace).

În versetul 14 se mai spune despre acea soție că ,,Ea caută lână și cânepă și lucrează voios cu mâna sa". Autorul menționează acest lucru tocmai ca să vedem cât de importantă este atitudinea într-o gospodărie, pentru că soția este cea care dă tonul în casă. Când ea este tristă, posomorâtă, ursuză, și membrii familiei preiau din energia ei. În schimb când le face pe toate cu seninătate este ca o rază de soare pentru cămin. Nu este ușor să fii senină zilnic, însă e vital pentru toți - atât de importantă este o femeie.

III. Femeia din Pilde 31 are o virtute esențială, este și iubitoare: ,,Gura și-o deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei".

De multe ori ne este mult mai ușor să vorbim cald și plăcut cu cei din afara familiei, iar față de soț și copii nu mai avem aceeași atenție și delicatețe, cu gândul că ,,sunt din familie". Este la fel de important ca în familie să se trateze unii pe alții cu iubire și respect, pentru că majoritatea timpului aici o petrecem. Cel mai mare cadou pe care îl pot face părinții copiilor este să se iubească, iar asta să se reflecte în vorbire și purtare, iar cel mai mare cadou pe care îl poate face soția soțului este să facă din casă locul în care se va întoarce mereu cu drag la finalul zilei.

IV. Femeia cinstită nu este numai iubitoare, ci și milostivă (altruistă): ,,Ea întinde mâna spre cel sărman și brațul său spre cel necăjit". Cel sărman este omul sărac ce are nevoie de ajutor, dar cel necăjit poate fi oricine, chiar și soțul sau copiii. Ea nu rămâne indiferentă la suferința altora și ajută pe fiecare după puterea ei.

V. Virtutea care le încununează pe toate apare în versetul 30: ,,femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!"

De aici reiese și că Dumnezeu e cel care îi dă putere să le îndeplinească pe toate cele de mai sus, numai prin el poate ajunge să fie desăvârșită.

O astfel de femeie ajunge să fie lăudată în Scriptură pentru virtuțile ei, deoarece este de neprețuit: ,,Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Prețul ei întrece însuși mărgeanul". 

Maria

Noi începuturi

Cu bucurie anunț că „Femeia Creștină” va avea un nou autor: fiica mea, Maria. Femeie creștină, soție și mamă de bebeluș. Îi cedez cu drag blogul, pentru a-i fi jurnal de călătorie în ale feminității, căsniciei și mămiciei, așa cum mi-a fost și mie. Sper că va împărtăși cu același drag din experiența ei de viață, din lecturi și informații pe care le va aduna în această etapă a vieții.

Probabil că voi mai scrie și eu din postura propriei mele etape de femeie „de o anumită vârstă”, ca mamă de copii adulți, soacră și bunică 😃, pentru ca blogul să cuprindă viața în dinamica ei extinsă. Momentan însă pot spune că sunt mândră să predau ștafeta.

Cristina

Cuvântul anului 2022

Anul 2021 a fost plin de evenimente în familia noastră, an în care am intrat într-o altă etapă a vieții, cea numită a cuibului gol. În 2008, când începeam acest blog, fetele cele mari împlineau 10 ani, iar cea mică, 5. Nu-mi puneam problema cât va rezista blogul și nu-mi puneam problema că va fi o vreme când vor pleca de acasă, creându-și viața lor. Aveam și eu un blog de mamă care vrea să împărtășească din ceea ce mai află și ea despre unele și altele și din ceea ce trăiește. Aveam prietene mămici bloggerițe, cum e Irina. Pe vremea aceea nu exista Facebook sau alte rețele sociale așa cum le știm acum. Mai erau forumuri pentru mămici, cum e desprecopii și, intrând acolo, te simțeai în comunitate. Era o comunitate virtuală. Treisprezece ani mai târziu, iată-mă la sfârșitul carierei de mămică. Da, voi fi bunică în scurt timp, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mamă de copii adulți. Soacră.  Alte roluri, alte provocări 😇

Dar să revin la cuvântul anului, pentru 2022.

Anul acesta am zis să iau un cuvânt la care să nu mă gândesc neapărat, ci mai degrabă să-mi găsesc un verset călăuzitor. Am deschis Biblia și privirea s-a oprit pe versetul 1 de la 1 Corinteni 14: „Căutați dragostea; râvniți cele duhovnicești...” 

Așa încât, cuvântul anului 2022 este dragoste

 

Dragostea la care fac referire este agape, charity, iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, dragostea ca virtute, iubire altruistă. Este un cuvânt provocare, o chemare, o lucrare. 

Este un cuvânt mare, pe care acum îmi dau seama că l-am mai primit odată, ca și cadou de Crăciun de la ginere și fiică chiar la sfârșitul lui 2021.

Deci, se pare, e o treabă serioasă!

Nu știu încă ce va însemna pentru mine personal, pentru 2022, această chemare, în ce fel se va concretiza. Dar, cu siguranță, așa cum am primit cuvântul, voi primi și oportunitățile de a-l aplica.

Înainte de a închide ușa anului 2021

Suntem deja 3 ianuarie 2022 dar nu vreau să trec la următoarele postări înainte de a face o survolare rapidă prin ce a însemnat 2021 pentru mine.

După cum notam la începutul anului, cuvântul propus a fost Entuziasm.Timpul, sau mai degrabă prioritățile, au făcut ca blogul acesta să fie lăsat mai lejer. Însă, clar, entuziasmul a fost foarte necesar pentru a face față tuturor provocărilor 😉

Am avut un an ușor și greu în același timp, dar peste toate, minunat!

Luna ianuarie a fost marcată de boala părinților mei, mai ales a tatălui, pe care am crezut că-l pierdem. A trecut cu greu de covid, dar a fost prilej pentru noi toți să „strângem rândurile!” și să ne bazăm mai mult unii pe alții, ca familie, să ne iubim mai mult, să ne prețuim mai mult. Trecând atât de aproape de moarte am înțeles că este extraordinar de importantă familia, că este un dar care poate fi oricând luat și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut trăi această apropiere și această bucurie a familiei.

Fiica cea mai mică a devenit majoră în februarie, 2021. Practic, acest moment a făcut trecerea într-o altă etapă a vieții și pentru noi. O etapă a maturizării depline, în care lucrurile cu adevărat importante s-au așezat în ierarhia lor. Un alt prilej de recunoștință și entuziasm.

Martie și aprilie au fost luni pline cu de toate: personal și profesional. Seminarii, pregătiri, susținere...

Pentru că a venit luna mai, cu evenimentul anului: nunta uneia dintre gemene. 

Iunie a venit cu tristețea datei de 8, în care maica Siluana a părăsit această lume. Încă nu am reușit să scriu ceva... Parcă tot nu se leagă. În perioada aceea (și încă acum!) am realizat faptul că nu eram pregătită să văd că pleacă... de parcă n-ar fi trebuit să plece niciodată! Și orice cuvânt aș scrie încă e prea mic pentru a descrie relația noastră, ce a însemnat ea pentru mine.

Dar, cum viața e mult mai cuprinzătoare, luna iunie a venit și cu absolvirea mezinei.

Luna iulie s-a lăsat cu nunta - partea a II-a, cu înscrierea la facultate a celei mici și cu ziua gemenelor.

 Pe plan profesional, împlinirea unui vis: deschiderea cabinetului de psiholog.

 

 

August a venit cu odihna bine-meritată, cu tabăra de dezvoltare personală de la Pângărați, realizată pentru a 5-a oară, al 5-lea an, dar și cu anunțul că... vom fi bunici!

 

Pentru ca luna septembrie să aducă... o nouă tabără, seria a doua a acestui an, tot la Pângărați, precum și pregătiri pentru zborul tuturor celor trei fete: cea mică, Ana, studentă într-un alt oraș, iar Teodora, cu o bursă Erasmus, în altă țară.

Octombrie este luna Sfintei Parascheva, iar la noi, în Iași, e prilej de evenimente. Care nu au reușit însă a estompa de tot senzația de gol care a rămas în casa noastră după plecarea tuturor fetelor.

 

Noiembrie a fost o lună liniștită, cu restructurări casnice mai ales, cu murături și curățenie de toamnă, dar și cu o călătorie neașteptată, însă foarte bine-venită!

Iar decembrie, luna sărbătorilor de iarnă, luna familiei reunite, luna bucuriilor mici și mari, a recunoștinței pentru anul.

Sunt recunoscătoare pentru toate cele trăite în 2021 personal și familial, profesional și spiritual. Părțile  la care am lăsat-o mai moale și îmi propun să recuperez în 2022 au fost cele de alimentație / antrenament fizic și studiile doctorale, pe care trebuie să le finalizez în acest an.

Căsătorie cu sens (4): „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer. 

În al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine.

În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche care are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sunt o teofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într-adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

 

Photo by Cassidy Rowell on Unsplash

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4, 1) şi s-a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sunt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. 

Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. 

Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.

În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3, 13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sunt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v-a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos.

Sâmbătă binecuvântată

 

 

 

 

Căsătorie cu sens (3) - însoțirea în călătoria dragostei

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer.
   

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19, 5; Mar. 10, 7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr-o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19, 3-9; Mar. 10, 2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

 

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într-o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5, 25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3, 7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr-odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

 

 

Căsătorie cu sens (2): O însoțire pe calea durerii

Spuneam aici că voi reda în serial predica starețului Emilianos Simonopetritul „Căsătoria - Taina cea mare”.

Următoarele trei articole se referă la trei dintre scopurile principale ale căsătoriei, după cum le menționează părintele amintit:

1. Primul, despre care veți citi astăzi, este însoțirea pe calea durerii.
2. Al doilea scop al căsătoriei este însoțirea în călătoria dragostei.
3. Al treilea rost al căsătoriei este însoțirea în calea către cer.
   

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare”, adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: 

Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. 

 

Photo by Lennon Cheng on Unsplash

 

O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n-a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s-a măritat fecioara, nu a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.” (1 Cor. 7, 27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N-ai suferit? Atunci n-ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2, 18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că suntem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s-o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s-o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8, 26).