Îmi spunea cineva să scriu despre copii. Despre modul în care ar trebui să-i abordăm noi, ca şi părinţi responsabili, care vor, fireşte, tot ce-i mai bun pentru ei, vrem să le oferim cel mai bun start în viaţă, să le dăm aripi…
Pornind de la aceste premise, cred că sunt esenţiale două lucruri.
În primul rând, să ne vindecăm pe noi înşine. Cu toţii suntem bolnavi. Este necesar să ne angajăm în această vindecare. Nu să ajungem la capătul ei, că nu ştim noi ce e aceea om vindecat. Dar să ne hotărâm, să ne creăm această dispoziţie spre vindecare. Şi ne arată Dumnezeu apoi ce trebuie să facem pentru a ne vindeca, fiecare după neputinţele proprii.
În al doilea rând, o expresie de-a Maicii Siluana, pe care am descoperit-o – ba nu, încă o mai descopăr – să conştientizăm faptul că Noi nu suntem Dumnezeu. Nu suntem Dumnezeu nici când avem de întreţinut o casă, nici când încercăm să ajutăm pe cineva, nici când vrem să ne creştem propriul copil… Este teama aceasta a noastră de a nu ne creşte copiii cum trebuie, de a simţi ca pe un afront personal faptul că nu se prinde ‘nimic’ de ei. Ce bine ar fi dacă am reuşi să delimităm între necesitatea noastră de a avea copii reuşiţi (din punct de vedere social) şi libertatea copilului.
Copiii învaţă în permanenţă – noi învăţăm în permanenţă, omul este în mod firesc înclinat spre învăţare, spre cunoaştere – dar, la vârsta copilăriei, omul învaţă cel mai mult din imitarea părinţilor. Ce le vorbim copiilor, ce-i învăţăm (teoretic) şi cum ne comportăm (practic)? Sunt în contradicţie cele două sau se completează, se întăresc, una pe cealaltă?
Apoi, să avem în vedere că, deşi angajaţi în vindecarea proprie, deşi căutând să avem un comportament model, mai există o variabilă: copilul, cu toate ale lui. Dincolo de felul în care suntem noi, este felul în care el interpretează atitudinile noastre. Un copil poate interpreta ca grijă comportamentul părintelui de a-i spune întotdeauna ce să facă, de a-i impune sau interzice anumite lucruri (din grijă normală pentru securitatea lui, fireşte); alt copil poate interpreta, acelaşi comportament al părintelui, ca fiind dictatorial.
Eu cred că cea mai bună atitudine pentru un părinte este, şi în această direcţie, “să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” şi după aceea se vor adăuga toate. Si sa nu uitam care e 'ordinea' fireasca a prioritatilor, intr-o familie: mai intai il iubesc pe Dumnezeu - aceasta e chiar prima porunca, apoi pe sot - cu care sunt un trup (nu cu copilul), apoi pe copil. Daca nu este respectata aceasta ordine, oricare ar trece pe primul loc, intreaga familie se dezechilibreaza.
Tot ce am scris nu e nici nou, nici extraordinar. Si nici introducere a ceva ce ar trebui sa urmeze. Suntem prea diferiti, ca sa dau exemple particulare. Cine ma cunoaste si-mi cunoaste copiii sa stie ca eu exact asa incerc sa traiesc. Dar mai inainte de toate e infinita iubire a lui Dumnezeu fata de mine si fata de noi toti. Unde infinit inseamna chiar infinit. Doar sa credem asta.
