Terapie pentru suflet la Infinit TV

Anul acesta a început cu o provocare de a găzdui o emisiune ”Terapie pentru suflet” la Infinit Tv.
O experiență interesantă, care mi-a lărgit un pic limitele, ducându-mă dincolo de o zonă a mea de confort. Mi-a plăcut provocarea, mi-au plăcut oamenii pe care i-am avut în studio ca invitați, mi-a plăcut să ”îi arăt” lumii.
Pentru că vorbeam despre blogul acesta ca jurnal, iată și câteva din emisiuni:

Arhim. Siluan Șandor ne-a explicat multe lucruri despre adicții: cum se instalează adicția, ce fel de tipuri de adicții există, ce presupune viața cu o persoană dependentă și cum poate fi aceasta din urmă ajutată.

Cătălina Costin - profesoară și președinte asociația ''Steluțe pe pământ'' Iași, care ne povestește cum e să împletești aceste activități în viața pe care o presupune a fi mamă de copil care are autism.

Victor Larie, care ne-a povestit cum a lăsat pentru un an de zile un loc de muncă foarte bun la o multinațională și care a plecat pe mare, ca voluntar al unui ONG.

Șapte reguli pentru o ceartă corectă și cinstită

A sosit acum timpul să-ţi spun „cele şapte reguli valabile pentru o ceartă corectă şi cinstită”.

sursa imagine

Aceasta reprezintă o convenţie nescrisă, de suflet, între mine şi soția mea, pe care ţi-o încredinţăm cu nădejdea că se va dovedi la fel de folositoare pe cât ne-a fost şi nouă în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

1. Înainte să răbufnească o ceartă, asiguraţi-vă amândoi câ momentul este cel mai potrivit.

2. Nu uitaţi că fiecare ceartă are ca scop final înţelegerea mai profundă a celuilalt.

3. Controlați-vă adesea armele pentru a vă asigura că nu sunt periculoase.

4. Străduiţi-vă să coborâţi, nu să ridicaţi tonul vocii voastre.

5. Nu vă certaţi niciodată în public şi nu faceţi cunoscute celorlalţi problemele voastre personale.

6. Să fim pregătiţi pentru reconciliere atunci când unul va spune „stop”.

7. Când mergeţi la culcare lăsaţi deoparte tema conflictului, până când veţi cădea de acord că este nevoie să o dezbateți mai pe larg.

Pentru doi oameni care se iubesc şi care nu încetează să se preocupe cu iubirea lor, căsnicia este un drum nesfârşit de frumuseţe.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, p. 53)

sursa articol

Cel mai puternic om

O altă viaţă de sfânt care m-a impresionat este cea a Sfâtului Hristofor. Viaţa lui a ajuns la noi prin două tradiţii, răsăriteană şi apuseană. Pentru că seamănă mult cu o legendă, o voi reda aici pe cea apuseană.

M-a impresionat ideea aceasta, de a sluji celui mai puternic; de felul meu am considerat întotdeauna că nu merită să slujeşti decât celui mai puternic, chiar dacă acesta se ascunde în cel mai neajutorat.

Conform tradiţiei apusene, pentru că era foarte puternic, toţi se temeau de el. Şi avea un capriciu; spunea că vrea să-l slujească pe cel mai puternic om din lume.

Odată, a trecut prin părţile sale un împărat. Avea putere şi oşti multe. Când l-a văzut Reprovos (acesta era primul lui nume, de barbar), a făcut ochii mari şi şi-a spus în sine: Acesta este cel mai puternic om din lume, voi intra în slujba lui. Astfel, a intrat în garda lui de corp. Unde era împăratul, acolo era şi el.

Într-o zi însă, trecând printr-o peşteră, pe împărat l-a cuprins frica. Tremura ca un copil mic. Reprovos îi zice:

- Ce ai, împărate? Eu sunt aici.

Ce se întâmplase?! În peşteră era un vrăjitor care făcea magie. Şi ceilalţi, care erau în gardă, au zis:

- Vezi? Vrăjitorul este mai puternic decât împăratul, dacă îl face şi pe el să tremure.
- A, a zis Reprovos, adică vrăjitorul are o putere mai mare decât împăratul?
- Desigur, îi zic. Satana guvernează lumea, ridică şi coboară pe împăraţi, este domnitorul lumii. Cine se închină la diavol, devine om mare.
- Ce zici, năucule! Şi eu până acum am avut impresia că împăratul este cel mai puternic.

***

Îl lasă deci pe împărat, se duce în peştera vrăjitorului şi îi zice:

- Te voi sluji pe tine; eşti cel mai puternic.
- Foarte bine, îi răspunde vrăjitorul. Vino cu mine şi îşi voi arăta toate secretele.

Apoi, Reprovos l-a urmat.

Dar într-o zi, în timp ce treceau printr-un loc, îl vede pe vrăjitor că tremură, cade la pământ, se crispează şi face spume.

- Ce-ai păţit? îi zice.

Unul care se afla acolo îi răspunde:

- Aici este o biserică şi în curtea ei este o chilie, iar în chilie este un pustnic, care are cu el o cruce. Dacă diavolul vede crucea, cade şi se loveşte. De aceea, vrăjitorul se teme de crucea lui Hristos. Hristos guvernează lumea.
- Ce spui? - întreabă Reprovos. Hristos este mai puternic decât împăratul şi decât vrăjitorul?

***

Plecă de la vrăjitor şi se duse la pustnic. Îi făcu o metanie şi îi zice:

- Am venit să mă înveţi religia în care crezi.

Pustnicul s-a aşezat lângă el şi i-a vorbit despre Hristos.

- Lângă tine voi rămâne, zice Reprovos.
- Nu eşti tu de călugăr aici. Te vei boteza să devii creştin, iar apoi te voi trimite să-L slujeşti pe Hristos în societate.
- Şi ce voi face acolo unde voi merge?
- Vei posti.
- Nu pot să postesc. Eu nu mă satur nici cu patru pâini.
- Vei face metanii, vei face rugăciune, vei citi Evanghelia.
- Eu nu ştiu carte.

Atunci pustnicul i-a făcut un semn şi i-a spus:

- Vezi acel râu?
- Da, zice, de multe ori l-am trecut.
- Acolo, pe timp de iarnă, mulţi copilaşi şi bătrâni se îneacă. Aşadar, vei merge acolo şi pe toţi care nu pot să treacă îi vei pune pe umerii tăi şi îi vei trece tu.
- Asta e uşor pentru mine.
- Vei rămâne acolo trei ani şi îi vei ajuta pe cei care sunt în primejdie.

S-a dus la râu şi în toate zilele îşi făcea trupul punte şi îi trecea pe toţi.

Într-o zi, a văzut pe mal un copilaş.

- Ce vrei? îl întreabă.
- Poţi să mă treci dincolo?

Îl luă pe umeri. Dar cu cât străbătea râul, copilul se îngreuia mai mult! Ca şi cum avea o tonă pe el. A asudat şi a pătimit ca să treacă râul.

Atunci a auzit un glas, care-i zicea:

- Cel pe care-L ai pe umerii tăi nu este un copil mic; este Iisus Hristos, Care ţine asupra Sa întreaga lume...

Şi Copilaşul s-a făcut nevăzut.

De atunci, Reprovos şi-a schimbat numele, s-a numit Hristofor (adică purtător de Hristos). Deoarece a purtat, a ridicat pe umerii săi pe Hristos.
Aici se poate citi viaţa sfântului pomenit în fiecare an la 9 mai

Să te cunoşti pe tine însuţi?

Trăiesc cum am apucat. Cum mi s-a transmis, am primit şi duc mai departe. Reguli, transformate în paturi procustiene pe care le aplic şi celorlalţi. Îi privesc pe ceilalţi şi pe mine din perspectiva potrivirii la acestea, nu din perspectiva Persoanei.

La un moment dat, apare criza. Aşa nu se mai poate. Da, nu mai pot. Văd că lumea "nu mai e de ajuns". Că ce m-a învăţat ea, mă duce doar la a trăi o viaţă...
A cui viaţă o trăiesc oare?
A fost bine să ascult de mama şi de tata atâta vreme cât am fost copil; ce m-au învăţat ei a fost bun pentru supravieţuire, pentru a ajunge la momentul acum.
Dar de acum, am nevoie să văd cine sunt eu şi să trăiesc viaţa mea.
Sunt fiu al lui Dumnezeu, după promisiunea Lui (In. 1, 12; Gal. 3, 26; 1 In. 3, 1-2; Rom. 8, 16; ). Şi cum poate cineva care are mentalitate de sclav, de rob, să lucreze cele ale fiului? Cum poate cineva care nu ştie că e fiu să lucreze cele ale fiului?
Domnul îngăduie crizele din viaţa mea pentru că nu vrea să trăiesc pe de rost. Ceea ce m-au învăţat înaintaşii nu-mi dă viaţă, ci mă conservă şi mă pregăteşte pentru momentul la care îmi pot trăi viaţa la statura la care sunt chemat, momentul la care sunt gata să devin ceea ce sunt deja: "fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume" (Fil. 2, 15)
Nu pot fi eu, cea care sunt, trăind o viaţă în care "recit" cele ce am învăţat (şi cu cât recit mai bine, cu atât sunt mai "de succes"), ci descoperind şi lăsând să se manifeste ceea ce Domnul a pus în mine încă de la prima suflare, când eram doar o gămălie de ac. Fiind conştient că ce a pus în mine, a pus doar în mine. Nu-mi pot bate joc de unicitatea mea, încercând să ating sau să depăşesc performanţele cuiva, oricât de bun ar fi acesta.
Dar cine sunt eu? M-au învăţat orele de teatru, înot, matematică, desen? Acestea mă pot învăţa că sunt talentat la cutare şi cutare, dar nu-mi pot spune cine sunt şi nu-mi pot spune care e chemarea mea. Mă învaţă înţelepciunea lumii cine sunt? Nu. Doar viaţa pe care am trăit-o mă învaţă. Asumarea întregii vieţi pe care am avut-o, cu toate evenimentele ei, cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit, asumarea faptelor mele, bune sau rele, acceptarea tuturor trăsăturilor pe care le am, mă fac întreg şi abia când le primesc pe toate şi le pun în faţa lui Dumnezeu, pot începe să văd darul din ele şi pot începe să mă manifest ca dar al lui Dumnezeu făcut lumii prin mine.
Fiecare om de pe pământ este un dar al lui Dumnezeu făcut lumii. Ţine de fiecare dintre noi să vrem să trăim la statura asta.

Despre judecata

Dintre judecatori, eu sunt cel mai aspru. Nu ma poate intrece nimeni. Eu sunt cea care stie "cel mai bine" cum ar trebui sa fie lucrurile.
In ultima vreme, a inceput sa ma doara chestia asta. Cum s-a intamplat? Am judecat pe cineva foarte, foarte apropiat. Cineva pe care iubeam mult. Eram suparata, revoltata pe ce "a zis" si "a facut" si pe felul cum "pune problema" si mai ales pe faptul ca, incercand sa-i atrag atentia, s-a intors asupra mea, ceea ce-mi intarea "dreptatea proprie".
Si... m-am dus la Doamne cu revolta asta. Si m-am vazut in fata lui Doamne, spunandu-i ca uite, cutare si cutare... si mi-a venit intrebarea: "bine, si acum ce sa fac, ca Eu va iubesc si pe tine, si pe tine". Si m-a prins o rusine, eram eu, cu persoana mea iubita, in fata Lui. Tradasem acea persoana. Cum s-o tarasc eu in fata Judecatorului? Doamne, chiar pe acea persoana? Cata vreme judecam pe x sau pe y, politia corupta, preotii curvari, doctorii care asteapta bani, profesorii incompetenti, vanzatoarele care nu stiu sa se poarte cu mine, chelnerul care ma face sa astept, cersetorul care nu vrea sa munceasca, tiganul care fura... toate astea nu ma dureau. De data asta, am simtit-o, efectiv, ca pe o tradare. Mi-a venit sa strig, "Doamne, iarta-ma ca am venit aici! Eu o iubesc pe persoana asta, cum sa-i faci ceva?!?! Cum sa-i faci, tocmai ei, cea mai iubita dintre persoane?"
Mi-am dat seama atunci ce inseamna de fapt judecata. Judecata nu e doar ca eu am dreptate ci si ca "celalalt ar trebui sa fie pedepsit". Nu e doar "eu fac aia, si aia, si aia", ci si "nu ca celalalt, care..."... uneori, mai e si forma perversa a lui: "eu as face daca as avea, dar nu am (stiinta, mila, dragoste, bani, putere etc.), dar celalalt care are (ca doar eu stiu, nu, toata viata lui, stiu ce si cum ar trebui sa faca), de ce nu face?" nu e doar "paiul din ochiul lui", ci si "barna din ochiul meu". Judecata ma face "cel bogat" caruia ii e greu sa intre in Imparatie, pentru ca "mai usor ii e camilei..." Atunci cand judec, eu sunt bogat, chiar cand sunt sarac. Sunt "bogat" in "ce ar trebui sa fie". Doamne, ajuta-ne sa ne vindem averile, sa-ti urmam Tie!
Judecata nu e doar a observa femeia adultera, ci si a "ridica piatra revoltei". Practic, intr-un fel, asta e diferenta esentiala dintre "a observa" ceva si "a judeca": "piatra revoltei".
Mai e si reversul, "a nu lua atitudine" fata de ceva, "ca sa nu judec". Dar sa vedem ce inseamna a lua atitudine. Cui foloseste aceasta atitudine? Uneori e pacat sa vad o nedreptate si sa stau cu mainile in san. Atitudinea mea indreapta acea nedreptate? Face ceva ca s-o repare?
Judecata e bazata pe o credinta. Pe credinta ca lucrurile ar trebui sa fie intr-un fel. Credinta aceea pot sa mi-o bazez si pe Biblie, pe cuvintele Mantuitorului. Dar la fel fac si arabii. In numele credintei poarta razboiul sfant. Asta e atitudinea pe care vreau s-o am? (e o extrema, fireste, dar exagerarile pot sa-mi atraga atentia asupra "micului razboi" in care tocmai m-am angajat, judecand). Razboiul sfant de care vorbesc poate fi si numai in mine, ne-expus. Si ajung din nou la mine, cu acea persoana iubita, in fata Domnului... "Doamne, uite ce a făcut!!!" Si-mi plange inima, de parca ar fi acum. Doamne, iarta-ma, pe mine iarta-ma ca am venit la Tine sa-Ti cer sa o judeci tocmai pe ea. Doamne, lucreaza in inima mea si invata-ma sa primesc folos din situatia asta si nu-i pune la socoteala atitudinea asta, chiar daca e "rea". Doamne, invata-ma sa primesc daca asta e voia Ta! Doamne, fa sa se opreasca la mine "raul" acesta. Doamne, vorbeste Tu in inima acelei persoane si spune-i gandul meu curat cu privire la situatia asta. Amin!

Crâmpeie de viaţă

În unele familii, cineva este alcoolic. În altele, cineva e workaholic. În alte familii, cineva este înşelat. În altele, copiii sunt cu probleme. În altele, boala pare că nu se mai termină. În altele, moartea ia pe neaşteptate...
Alegem noi oare "tipul" de necaz cu care ne confruntăm? Contează necazul cu care ne confruntăm? Ori felul în care-l abordăm? Câteodată îmi face impresia că primim un necaz cu gând că "e de ajuns". Şi totuşi, nu se termină şi vine altul. Şi iată că răsare o stare de împotrivire. Că pe acela parcă nu-l mai "vrem". Măcar în punctul acesta să nu fie! - am vrea să spunem.
Măcar acesta să nu fie!
Mă gândeam zilele acestea la jertfa Mântuitorului. El, ditamai Dumnezeul, să accepte să bea paharul acesta al trădării omului, să primească nu doar fără vină, dar absolut "fără interes" să-şi bată joc lumea de El. Câtă smerenie poţi avea să te laşi batjocorit ştiind foarte bine că nici măcar oamenii care vor urma nu vor înţelege mare lucru din fapta aceasta. Ce "nebunie" îţi trebuie să te laşi în mâna omului gata să te ucidă şi totuşi să spui că "bucuria asta n-o va lua nimeni"!?

Cineva exersează un studiu la pian. O cană de lut pe post de suport de creioane stă într-un echilibru fragil pe marginea unui dulap, cu "burta" în afară. Maşina de rufe îşi face treaba fără întrebare. Afară se aude sirena unei salvări. Cineva poate e salvat. Sau poate moare. Doamne miluieşte!
Sensul vieţii nu e fuga de necazuri. Nu e nici "fericirea" de a nu avea necazuri. E fiinţarea asta măruntă, de fiecare zi, în care fiecare clipă, aşa cum e ea, că e veselă, că e tristă, că e onestă, că e vicleană, că e curată, că e murdară... fiecare clipă e dată lui Doamne e trăită cu El. Şi la sfârşit, când tragi linie, viaţa nu mai e suma momentelor de fericire sau tristeţe, de extaz sau de părăsire, de "împlinire" sau de "ratare", ci e suma momentelor trăite cu El sau fără El.

"De bunăvoie şi nesilită de nimeni..."

În urmă cu mai mulți ani, am început călătoria vieţii alături de soţul meu. Eram hotărâtă să “las pe mama şi pe tata”, să las neamurile şi prietenii, cu tot ce mă vor fi învăţat aceştia despre “cum ar trebui” să fie o căsătorie ori un soţ, şi să pornesc la drum împreună cu el, înarmată cu dragoste necondiţionată, respect şi admiraţie. Aveam intenţia de a fi soţia perfectă, să-l ascult şi să-l iubesc aşa cum spune Domnul.

sursa

Anii au trecut, au apărut copii, greutăţi specifice, încetul cu încetul dragostea mea, la început necondiţionată, a devenit din ce în ce mai pretenţioasă iar soţul meu trebuia să se poarte cumva pentru “a merita” respectul şi dragostea. Nu intru în amănunte, dar toată lumea cunoaşte probabil din experienţa proprie ce “trebuie” să facă soţul pentru a fi respectat. Mi-am dat seama la un moment dat cât de importantă sunt eu şi atitudinea mea în liniştea cuplului nostru. Cât de uşor pot să-l trag în jos prin observaţiile pe care i le fac. Cu cât am înaintat în căsnicie, am observat că am început să fiu din ce în ce mai critică, “dorindu-i binele”, că "dacă nu eu, atunci cine să-i atragă atenţia că nu face bine într-o anumită situaţie"? Mi-am dat seama că am început să fiu mai puţin răbdătoare, “că doar şi eu sunt obosită”. Pe scurt, acea dragoste necondiţionată de la început a început să fie un dar pe care nu mai eram dispusă la a-l acorda atât de uşor.

Mi-a arătat Domnul că asta nu e calea cea bună. Că stă în puterea mea să aleg o viaţă frumoasă ori o viaţă plină de suferinţă şi reproşuri. Că necazurile sunt şi vor fi, dar atâta vreme cât nu le faci faţă "ca un trup" - real vorbind, suferinţa asociată lor creşte în medie geometrică.

Am început încetul cu încetul să-mi dau seama cât de important e să-mi aleg cuvintele, să-i asigur acasă un mediu încurajator, odihnitor, să fac efortul de a face asta, chiar şi atunci când oboseala, activităţile mele mi-ar spune că sunt îndreptăţită să mă port mai puţin atent.

Am început să mă rog în fiecare dimineaţă folosind cuvintele psalmistului: “pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (ps. 140, 3), rugându-L pe Domnul să mă ajute să-mi exprim opiniile diferite într-un mod în care să nu-l agreseze pe celălalt, să accept că putem avea opinii diferite.

Ca femeie, fiecare avem această putere imensă – şi nu e glumă – de a contribui esențial la înălțarea sau căderea soţului nostru prin respectul pe care-l avem faţă de el, prin încrederea pe care i-o arătăm. Respectul şi admiraţia sunt două instrumente foarte puternice pe care avem nevoie să le folosim cât mai des, şi în acelaşi timp sunt două daruri pe care le avem cel mai la îndemână.
Prin această atitudine, de fapt noi îl stimulăm pe soţul nostru să fie ceea ce l-a rânduit Domnul să fie iar în felul acesta ne aşezăm în chiar sensul pe care tot El l-a gătit pentru noi. “Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” (Efeseni 2, 10)

Fraţilor, se moare!

În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav.
Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul...
Acum, aud că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.
Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"...
Nu avem timp pentru a chibiţa cu privire la sfârşitul lumii.
Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut ca să ne putem măcar gândi la mântuire.
Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate.
Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?
***
Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă - de multe ori, ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.
Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam ... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba.
Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.
De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".
Este o parte de adevăr aici: ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.
Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!
Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie, să ne cerem iertare  (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă,  să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire, şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.
Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

"Doamne, nu pot, vino Tu!"

Recent, cineva mi-a spus: "mi-ar plăcea să nu fiu atât de..." şi urma o etichetă. Mă gândeam câte eforturi depunem noi, oamenii normali, să devenim "mai normali", conformi cu o imagine pe care ne-am creat-o despre cum ne-ar plăcea să fim, niciodată deschişi la ceea ce suntem "chemaţi" să fim. Credem că dacă ne cosmetizăm, dacă tăiem în carne vie, înlăturând "ce e urât", ce e "rău" în noi, ba mai punem şi deprinderi şi obişnuinţe frumoase, suntem "creştinii" care trebuie să fim.
De cele mai multe ori, lucrurile care nu ne plac la noi sunt tocmai cele pe care nu le vom putea schimba de fapt niciodată, confundând această neputinţă cu smerenia.
M-am gândit la Sfinţii Apostoli, cei mai apropiaţi de Mântuitorul.
Sfinţii Ioan şi Iacov, "fiii Tunetului" - superiori, mândri, cerându-I Domnului să-i pună unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi Ioan şi-a sprijinit capul pe pieptul Mântuitorului, pentru ca apoi să fie singurul ucenic aflat la picioarele Lui, când Acesta se afla pe cruce.
Sfântul Petru, infatuat, impulsiv, ofensat la ideea că Îl va trăda pe Domnul. Şi chiar o va face!
Şi totuşi, această impulsivitate l-a făcut să sară din corabie, şi să meargă pe mare.
Apoi, m-am gândit la tâlharul "cel bun", de pe cruce. Câte nu o fi făcut el în viaţa lui, că după cum el însuşi recunoscuse, nu a ajuns degeaba acolo. Şi totuşi, Mântuitorul i-a spus "astăzi vei fi cu Mine în rai"
Avem iluzia că "dacă am fi mai..." am plăcea celor din jur, ne-am plăcea poate nouă înşine, i-am fi plăcuţi lui Dumnezeu şi am "merita" chiar cumva să "intrăm în rai". "Smerenia" nu ne va lăsa niciodată să pronunţăm asta, că "merităm" să intrăm în rai, dar şi noi, acolo, am făcut tot ce-am putut ca să fim mai... (buni, cuminţi, oneşti etc.) Dacă suntem mai atenţi la nuanţă, ne gândim că n-am făcut totuşi tot ce-am putut, dar, oricât, măcar ne-am abţinut cât de cât de la rău şi măcar pentru asta...
Dacă am şti cât pierdem încercând să fim ceva ce nu suntem, în loc de a ne aduce în faţa Domnului exact aşa cum suntem, cu ceea ce urâm mai mult la noi!
Încercăm din răsputeri "să fim mai..." frumoşi, buni, deştepţi, bogaţi, iubiţi, iubitori, însă uităm un lucru mărunt, dar esenţial: să fim
Să nu încercăm să curăţăm noi, ci să-L chemăm pe El să ne spele! Şi să nu-l chemăm să ne cureţe doar în locurile în care şi noi suntem în stare, cât de cât să le aranjăm "căci, Doamne, uite, m-am abţinut de la a înjura" "sau uite, Doamne, m-am purtat amabil cu colegul de serviciu, chiar dacă e un mârlan" ci acolo unde e atâta mizerie încât şi nouă ne e frică, ori ruşine să ne uităm! În acele locuri să-L chemăm şi să spunem "Doamne, nu pot, vino Tu!"

Sfânta Parascheva

Anghelos, Trei Ierarhi, Iaşi - Sf. Parascheva- Stihirile Laudelor
Asculta mai multe audio Muzica

Anghelos - Trei Ierarhi Iaşi - Sedealna Dupa Polieleu Sf. Parascheva
Asculta mai multe audio Muzica
Azi-noapte mi-a ajutat Sfânta şi am fost la Priveghere şi la Sf. Liturghie.
Deoarece plouase, organizatorii se gândiseră că şi slujba de azi se va ţine în catedrala mare, aşa încât au mutat Sf. Liturghie de la miezul nopţii în catedrala veche.
Când am intrat acolo, plin de pelerini. În străni, pe jos, cu pături, pe bagaje, plin, plin de pelerini care se odihneau. Nu aveai pe unde să faci un pas.
Părintele Valerian i-a rugat să se ridice, să-şi strângă lucrurile, pentru că va fi slujbă. Dar să fie totul cu linişte şi pace, ca să nu o supere pe Sfânta.
Aşa ceva nu am mai văzut. Nici nu se auzeau în timp ce se aranjau. Bineînţeles, biserica era plină până la refuz.
La sfârşit mulţi oameni la împărtăşit. Sentimentul meu de "an nou" a continuat. Sfânta m-a copleşit anul acesta cu daruri.
Azi totuşi Sf. Liturghie s-a ţinut afară. Înaltul Teofan a zis că e mai bine să fim cu toţii împreună, pentru jertfa pelerinilor. Iar afară, frig, frig.
Îmi pare rău că nu am poze.

de tinut cont...

Am gasit la Natalia acest articol si sunt subscriu 100%;

Despre cinstea cuvenită episcopilor şi despre sminteli

fragmente dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi

„…să ne temem a ridica mâna asupra unşilor Domnului. "Nu ridicaţi mâna asupra unşilor mei şi împotriva proorocilor mei nu vicleniţi!", zice Domnul prin gura lui David. Dumnezeu i-a ales. Oare Dumnezeu nu poate să le dea într-o noapte aşa o boală ca să nu se mai scoale nimeni a doua zi? Oare noi suntem cei care trebuie să-i judecăm? Dacă Dumnezeu îi lasă, oare noi suntem mai mari? Numai dacă ne va întreba cineva, să spunem: "Eu aşa cred", să mărturisim credinţa dreaptă, nu cum spun ei, ca să nu fie sminteală în Biserică, dar, pe cât se poate, să nu-i atingem pe episcopi. Cred că a venit vremea când va trebui să tăcem despre multe lucruri, chiar şi despre apucăturile eretice ale unor episcopi, numai ca să nu pierdem Biserica.

Aşa văd eu că a mers Biserica şi aceasta cred că este duhul smereniei şi al păcii, mai ales la vremea noastră, când toate sunt aşa de încurcate. Să nu facem sminteli şi să nu îndemnăm la răzvrătire, că şi aşa sunt răzvrătiţi. Acum e vremea răzvrătirii, când toţi îşi fac adunări, cluburi, mişcări şi pun moda lor în Biserică: "Că aşa, că aşa"? Nu trebuie să facem asta. Ai auzit o sminteală, ia şi o dezminte: "Nu-i aşa, frate!". Chiar dacă ai văzut tu cu ochii tăi, să nu o povesteşti, să nu o crezi. Dracul poate să arate multe lucruri care nu sunt. Binele trebuie să-l credem, dar răul - ce motive avem? Nici nu ne trebuie. Să ne rugăm! Să biruim răul cu binele - iaca pacea lui Hristos. Hristos a tăcut. Cine era mai sfânt, mai curat? Cine era arhiereu adevărat? Şi vine un arhiereu din legea cea veche, lucrul mâinilor Lui, şi-L loveşte peste obraz. Cum zice la un tropar: "Mâna cea de lut, pe care Tu ai zidit-o, Te loveşte azi peste obraz". Şi Dumnezeu a toate - tace. Arhiereul cel adevărat! Oare noi nu vom tăcea? Să nu încercăm să fim mai sfinţi decât Sfântul Sfinţilor, că noi de la Dânsul am luat sfinţenie, nu de la noi. Altminteri o să pierdem Biserica. Şi Pavel când a mustrat din neştiinţă pe un arhiereu de lege veche, numindu-l "perete văruit", îndată şi-a cerut iertare, aducând cuvintele Scripturii, că " pe mai marii poporului tău să nu-i vorbeşti de rău".

Să ne temem de sminteli. A judeca pe ierarhi în faţa poporului este cea mai mare sminteală. Aşa au apărut sectele. De unde credeţi că s-au pornit protestanţii şi toată nebuneala? S-au judecat cu mai-marii lor, " că nu mai sunt chiar aşa sfinţi preoţii ăştia, ce noi nu suntem sfinţi? Hai să facem noi Biserica noastră!" Şi au făcut-o!

Noi, dacă citim la Pocăinţă şi la Lepădarea de lume, vedem că n-am făcut încă nimic. Noi acum suntem puturoşi şi cu totul împătimiţi. Pocăinţă nu avem, smerenie nu avem, cu dragostea nici nu înţelegem despre ce-i vorba, în schimb la teologie ne învârtim prin Treime, Biserică şi ni se pare că toate le ştim. Ne rătăcim!"

Întregul interviu îl găsiţi aici. Merită citit!

se poate...

Ziua Mondiala a Mediului

Sărbătorită anual pe data de 5 iunie, Ziua Mondială a Mediului este unul din principalele mijloace prin care ONU atrage atenţia atât opiniei publice, cât şi politicienilor, asupra problemelor de mediu. Tema zilei din acest an este Renunţă la Obiceiurile Proaste, Militează pentru o Economie cu Niveluri Scăzute de Noxe.

Este nevoie de rugaciunea tuturor

Biserica noastra e greu incercata in aceste momente...

Despre constituirea unui sindicat al preoţilor
Iniţiativa înfiinţării de sindicate ale preoţilor este necanonică, nestatutară şi nelegală
În legătură cu informaţia apărută în mass-media, potrivit căreia, duminică, 25 mai 2008, în biserica greco-catolică din Timişoara cu hramul Sfânta Maria – Regina Păcii şi a Unităţii, Înaltpreasfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, a cerut permisiunea de a se împărtăşi... Patriarhia Română precizează faptul că dialogul actual al Ortodoxiei cu Biserica Romano – Catolică, deja destul de fragil, nu poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat prin gesturi considerate de unii „profetice”, iar de alţii problematice.
Este de dorit să cultivăm nu miraculosul sau senzaţionalul, ci seriozitatea şi credibilitatea în relaţiile dintre Biserici aflate în dialog pentru refacerea unităţii creştine.
***

Iata de ce, mai ales in aceste momente de criza, cred ca trebuie sa abordam situatia ca intr-o familie, rugandu-ne sa ajute Dumnezeu la limpezire si indreptare. Iata de ce cred ca acum, mai mult ca oricand, si Biserica are nevoie de rugaciunea noastra fierbinte, pentru ca si noi sa ne putem bucura de rugaciunile Bisericii, cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca.

***
Iata de ce va invit sa ne rugam impreuna citind Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului

Intelegere neinteleasa esti Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, intru apararea poporului celui ortodox, pentru aceasta vrajmasii nostri nu se pricep cat de puternica este rugaciunea Maicii lui Dumnezeu, insa noi bine stiind atotputernica ta aparare, cantam catre tine cu umilinta, unele ca acestea : Bucura-te, cea prea milostiva, mangaietoarea tuturor celor scarbiti si impovarati;
Bucura-te, povatuitoarea neadormita a tuturor celor robiti si rataciti; Bucura-te, ceea ce cu rugaciunile tale degraba potolesti mania lui Dumnezeu cea cu dreptate pornita asupra noastra; Bucura-te, ceea ce cu atotputernica amenintarea ta, potolesti patimile noastre cele rele; Bucura-te, puternica desteptare a constiintelor celor adormite; Bucura-te, cea prin care iadul suspina si duhurile rautatii tremura; Bucura-te, prin care se deschid noua credinciosilor portile raiului; Bucura-te bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant.

Apel umanitar pentru China

Distanta dintre China si Romania este de 7075 kilometri. La ei e deja marti. Inca o zi de la devastatorul cutremur din 12 mai. Si totusi, suntem datori cu ajutorarea lor, caci in fata lui Dumnezeu ei sunt tot aproapele nostru, chiar daca la 7000 km distanta. Daca din propriile motive nu putem ajuta pe cineva din China, e momentul sa ne gandim la cineva de langa noi care poate are nevoie; sa dam astfel slava lui Dumnezeu ca ne pazeste de astfel de tragedii, nu pentru virtutile noastre, ci din nesfarsita mila.
***
Crucea Roşie Română a lansat un apel umanitar de urgenţă în beneficiul victimelor cutremurului devastator din China, în prezenţa Ambasadorului Republicii Populare Chineze în România, Liu Zengwen.
In data de 12 mai a.c., cutremurul de 7,9 grade pe scara Richter a provocat o tragedie umanitara in sud-vestul Chinei:

- peste 28.881 de persoane decedate
- mai mult de 198 346 de persoane ranite
- 4,8 milioane de persoane au fost deplasate intern
- 15,61 milioane de case au fost avariate
- 3,13 milioane de case au fost distruse

Pentru a sustine operatiunile de ajutorare a victimelor acestui dezastru umanitar, Federatia Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie a lansat un Apel International de Urgenta.

Suma necesara pentru asistarea a aproximativ 100.000 de persoane afectate de dezastru, timp de 12 luni este de 12.431.215 euro.

Despre marsul pentru o familie normala

Am gasit pe mediafax cateva secvente de la marsul pentru o familie normala initiat de cateva organizatii civice.
"Aproximativ 200 de oameni au participat, luni, la marşul pentru normalitate de circa două ore, pe traseul Dealul Mitropoliei, Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii, Piaţa Romană, Piaţa Naţiunile Unite, Splaiul Independenţei, Piaţa Unirii şi înapoi pe Dealul Mitropoliei, care s-a încheiat fără incidente. Marşul pentru normalitate şi familie a fost organizat în prima zi a evenimentului GayFest din România.

Participanţii la marş au purtat costume tradiţionale româneşti, banderole tricolore, icoane, steaguri şi cruci. Aceştia au avut şi pancarte cu inscripţii de genul: „Pentru o familie normală spune NU sodomiei!”, „Copiii noştri de mâna cui?” sau "România nu e Sodoma".

La manifestare a participat şi un cor format din 12 preoţi care a cântat imnuri şi cântece bisericeşti.

Participanţii la marş au avut o oprire în faţa Bisericii Colţea, unde au asistat la ritualul unei rugăciuni ţinute de preoţii participanţi, dar şi lângă Biserica Kretzulescu pentru a oficia o rugăciune.

Unul dintre manifestanţi, părintele părintele paroh Constantin Stroilescu, de la parohia Berivoieşti, din oraşul Fieni, judeţul Dâmboviţa, a declarat pentru MEDIAFAX că este prezent la acest marş pentru susţinerea normalităţii în familie, pentru un viitor normal, aşa cum îl înţelege Biserica Creştin Ortodoxă, şi nu în ultimul rând pentru mântuirea celor care se declară homosexuali.

„Este o pledoarie pentru o familie normală, pentru o căsătorie normală între bărbat şi femeie, în sensul în care şi biserica creştină defineşte acest lucru. Biserica îi primeşte spre mântuire prin sfânta taină a spovedaniei. Important este să vină către Biserică”, a arătat părintele Stroilescu.

Potrivit Poliţiei Capitalei, manifestaţia a fost supravegheată de 110 poliţişti, din care 40 de la ordine publică, 20 de la Serviciul Special de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă, zece de la Poliţia Metrou şi 40 de agenţi de circulaţie. Pe parcursul manifestării nu au fost înregistrate incidente."

Semnal de alarma

Citind presa la cafeaua de dimineata, am gasit si acest articol, care poate fi interpretat ca un manifest pentru viata:

... "Sărbătoarea aceasta a femeii creştine a venit la capătul unei săptămâni în care noi, cei din anul de graţie 2008, am primit veşti îngrijorătoare. Într-un raport publicat, miercuri, de Parlamentul European, se arată că în statele din Uniunea Europeană, la fiecare 30 de secunde se destramă o căsnicie şi se produce un avort. Această statistică dramatică nu poate conduce decât la o singură concluzie: viaţa de familie traversează, în Europa, o criză îngrijorătoare. Din acelaşi document mai aflăm că în cele 27 de ţări ale Uniunii Europene s-au născut, anul trecut, cu aproape un milion de copii mai puţin decât în 1980".
***

"Numărul copiilor avortaţi în fiecare an în Europa este mai mare decât numărul populaţiei statului Cipru. Conform acestei statistici sumbre publicate de Institutul norvegian de Politici Familiale, din cele 6,4 milioane de sarcini înregistrate pe teritoriul Europei în 2006, 1,16 milioane s-au încheiat cu un avort. Potrivit raportului, un grup de şase ţări - Marea Britanie, Franţa, România, Italia, Germania şi Spania - este responsabil de un total de 77% din numărul total de avorturi produse în Europa.

Cauzele care au generat aceste cifre statistice sunt dintre cele mai diverse. Printre ele se află şi faptul că tot mai mulţi tineri preferă să-şi construiască o carieră profesională şi să amâne fie întemeierea unei căsnicii, fie, în cazul celor care au făcut acest pas, momentul în care să aibă un copil. În goana după stabilitate (sau prosperitate) financiară, după funcţii sau poziţii sociale înalte, cei mai mulţi pun pe planul doi viaţa de familie. În plus, chiar dacă de multe ori apariţia unui copil nu este de natură a complica bugetul familiei, puţini se încumetă să-şi asume totuşi responsabilitatea ce decurge din grija faţă de „puiul de om“. Iar dacă se face pasul către statutul de părinţi, un copil este considerat mai mult decât suficient. Aşa se face că nivelul fertilităţii, adică numărul ipotetic de copii pentru o femeie aflată la vârsta procreării, a scăzut în UE de la 1,6 - în 1990 -, la mai puţin de 1,5, în condiţiile în care sunt necesari puţin mai mult de doi copii pentru o femeie în vederea stabilizării populaţiei, în afară de imigraţie."

***

"Cu toate aceste măsuri, natalitatea e în scădere şi nu există decât o singură explicaţie: când nu există credinţă în Dumnezeu, săracul spune că nu-şi permite să crească un copil, iar bogatul, că nu are timp pentru aşa ceva. Pentru cei care sunt creştini şi cu fapta, a avea copii nu reprezintă o povară, ci o binecuvântare. Spre deosebire de cei amintiţi anterior, cei credincioşi au conştiinţa că jertfa nu generează doar o sumă de restricţii sau de probleme, ci aduce şi o bucurie inegalabilă, cu mult mai valoroasă decât cea provocată de câştigul material sau succesul profesional.

Suntem campioni la avorturi

De multe ori am auzit spunându-se că trebuie să privim în Occident dacă vrem să aflăm ce ne aşteaptă în viitorul apropiat. Şi deja lucrurile se confirmă: suntem campioni la avorturi, rata divorţurilor creşte de la an la an, în schimb creşte numărul tinerilor care trăiesc în concubinaj. Dacă începem să avem problemele societăţii occidentale, să nu ne facem iluzii că metodele adoptate acolo (şi care nu dau roadele aşteptate) vor fi eficiente la noi. Soluţia nu e decât una singură: întoarcerea la Hristos. Între cei care contribuie la adâncirea crizei familiei se numără şi oamenii din presă. În loc să mediatizeze căsătoriile de probă de Valentineâs Day sau să supraliciteze femeile „independente“ care au făcut carieră (şi bani), mass-media ar trebui să consacre un pic de spaţiu pentru o zi cum este Duminica mironosiţelor, ziua femeii creştine (lucru care nu s-a întâmplat nici anul acesta). Mi se va spune că rolul presei nu este acela de a face educaţie. Dar este cumva acela de a perverti conştiinţe şi de a răsturna scara valorilor perene? "