Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

O duminică minunată!!!

 ”Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui.

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.

•  Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul
• şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii,
• și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.
• În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
• Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.” (Ef. 6, 11-18)

Ai copil, învaţă să fii părinte!

22 nov 2012 Ai copil - Inteligenta Duhovniceasca - M Siluana Vlad from Cristina Sturzu on Vimeo.

Credincios sau necredincios?

În Duminica Tomei, o întrebare: sunteţi dispuşi să-L urmaţi pe Hristos şi în Înviere?

predica pr. Constantin Sturzu din 22 apr 2012

Ce este un creştin adevărat?

Un creştin adevărat e un om care trăieşte în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos, pentru că numai Hristos are şi oferă Bucuria după care tânjeşte omul.

Bucuria este desfătarea pe care o simte sufletul omului când e plin de prezenţa vie şi iubitoare a unei persoane iubite şi dorite. Şi cum la oameni o asemenea prezenţă permanentă şi pe măsura dorului nostru infinit, nu este cu putinţă, rămâne să pricepem că singura bucurie posibilă este prezenţa lui Dumnezeu în noi aşa cum ni Se oferă El. Dacă vom face cele ce ni le cere El, cum ne învaţă Maica Domnului încă de la Nunta din Cana Galileii, El va transforma apa vieţii noastre diluate în vinul bucuriei Lui celei sfinte. Altă Cale nu există !
Există, desigur, fel de fel de surogate de bucurie, dar toate sfârşesc în marea amară a dezamăgirilor... Şi când omul, sfâşiat de durere, se hotărăşte să se lepede de plăcerea de a se bălăci în această mare, alege să-şi ia crucea şi să urmeze Lui Hristos, descoperă cu recunoştinţă că totul este extrem de simplu şi de uşor, exceptând perioada de sevraj! Apoi, mai descoperă ce uşor recădem în vechile obiceiuri, ce lipsiţi suntem de priceperea de a păstra harul pe care îl primim, şi învaţă să păstreze harul.

 ***
Apoi, un creştin adevărat ştie că este neputincios şi de aceea învaţă să atârne mereu de puterea lui Hristos care se dă "la cerere", epicleză, în limba Sfintei noastre Biserici, şi după o sfântă rânduială şi învaţă să păstreze şi să gestioneze această putere. Cred că multă suferinţă îndurăm, noi creştinii, pentru că nu vrem să urmăm cursurile "Facultăţii de Management al Harului" (numită Asceză în limba veche a Bisericii), sau credem că o putem absolvi ca pe cele din universităţile româneşti...
Aflăm ce înseamnă dragoste de Dumnezeu, frică de Dumnezeu şi celelalte simţiri duhovniceşti, numai şi numai trăindu-le şi nu citind despre ele. Că de le vom citi doar, le vom prelucra cu sinapsele cele vechi şi ştim, că vinul nou nu se păstrează în burdufuri vechi!
***
Fă cu simplitate şi răbdare cele ce ţi se cer şi vei primi după măsură lui Dumnezeu, nu pe măsura facerii tale. Dar fără această facere, nu primim nimic. Dumnezeu nu e o idee care să ne intre în cap! Şi, nu uita, orice idee despre Dumnezeu e un idol şi în idolii construiţi de noi se cuibăresc duhurile mincinoase ale întunericului!
***
Rugăciunea şi ascultarea de părintele duhovnic, pentru măsura ascezei, te vor învăţa mai multe decât orice carte. Şi tot ele te vor îndruma şi în lecturile de care ai nevoie! O lectură ne este de folos dacă ne face dor de rugăciune! Iar dacă nu simţi acest dor, lasă cartea şi sileşte-te la Rugăciune.
Nu lipsi de la Sfânta Liturghie pentru nimic în lume! Acolo e Viaţa şi Şcoala ei!
(Maica Siluana)

Toate religiile sunt adevarate?

Am gasit un text interesant referitor la pluralismul religios. Mi s-a parut interesant, cu atat mai mult cu cat vine dintr-o lume foarte permisiva in ceea ce priveste adeziunea la credinta. De asemenea, ca o alta "dovada" adusa celor de la noi, atat de "liberi" in gandire, atat de "toleranti", incat nu au formulata clar o "conceptie despre lume si viata", pe care sa o declare si sa si-o apere (am cunoscut multi crestini care, dintr-o lenevie spirituala evita sa-si puna problema apartenentei si a vietii in conformitate cu o credinta); de ce il dau pe blogul meu? Deoarece foloseste termeni de bun-simt foarte "profani", si prin asta mi se pare accesibil celor carora - spun ei - "limbajul" teologic li se pare a fi prea greoi ori prea exclusivist si cu asta isi mascheaza ignoranta.

Il traduc, cu mentiunea ca intrebarile si afirmatiile exprimate sunt ale autorului.

"Exista 2 feluri de pluralism religios: unul e bun, celalalt e "faliment intelectual" (am tradus mot-a-mot expresia)

• Pluralismul bun: Intr-o societate pot coexista in toleranta reciproca numeroase grupuri diferite din punct de vedere etnic, religios sau cultural.
• Pluralismul rau: Toate religiile sunt adevarate si echivalente ca si cale catre Dumnezeu.

***
Pluralismul poate fi un lucru bun daca inseamna ca trebuie sa ne toleram unii pe altii ca si oameni. Iisus, care a fost Dumnezeu in trup, nu a fortat pe nimeni sa se converteasca. Deci, de ce gandim ca noi putem?
Crestinismul ar trebui sa infloreasca intr-o societate marcata de pluralismul bun, din moment ce Evanghelia poate fi impartasita liber. Din nefericire, intr-o asemenea atmosfera poate exista o anumita complacere, iar crestinismul se poate raspandi la fel ori chiar mai bine in vremuri de persecutie. In aceste vremuri, este mai probabil sa se "cearna" mai bine credinciosii si invatorii falsi.
***
Exista unele adevaruri in toate credintele, dar sunt si diferente ireconciliabile in adevarurile lor esentiale, privitoare la natura lui Dumnezeu, calea spre mantuire, Iisus Hristos etc.

Iata cateva exemple:

• Una dintre afirmatiile urmatoare poate fi posibila cand murim, dar in niciun caz nu pot fi adevarate doua in acelasi timp:

1. Reincarnre (Hinduism, New Age)
2. Nimic (Ateism)
3. Moartea si Judecata lui Dumnezeu (Crestinism, Islam, altele)

• Iisus ori a fost Mesia (Crestinism) ori nu a fost Mesia (Iudaism si altele), dar nu poate in acelasi timp si sa fie, si sa nu fie Mesia.

• Dumnezeu ori nu exista (Ateism), ori exista si e personal (Crestinism) ori exista si e impersonal (Hinduism).

• Iisus ori a murit pe cruce (Crestinism) ori nu (Islam).

• Dumnezeu ori se reveleaza oamenilor (multe religii) ori nu (Ateism, Agnosticism).

• Iisus este existent din vesnicie in Dumnezeu (Crestinism) ori nu (toate celelalte, incluzand the Mormonii si Martorii lui Jehova). In Islam e de neiertat (blasfemie) sa spui ca Iisus e Dumnezeu, deci nu poate fi o cale de reconciliere intre Crestinism si Islam.

* Unii oameni considera ca Dumnezeu poate fi oricum il concepi a fi in aceasta viata. Aceasta este una din cele mai bizare conceptii religioase de care am auzit. Nu stiu cum au ajuns la concluzia ca fiecare om are un Dumnezeu creator si ca moartea va fi exact cum isi imagineaza sau cum isi doreste.

***
Sa luam in considerare conceptia lui Mahatma Gandhi si a Hinduismului in general:

"Dupa studiu indelungat si din experienta mea, am ajuns la concluzia ca [1] toate religiile sunt adevarate; [2] toate religiile au unele erori in ele; [3] toate religiile imi sunt aproape la fel de dragi ca hinduismul, la fel cum toti oamenii ar trebui sa-si fie la fel de dragi unii altora ca si cum ar fi rude. Cinstirea mea personala pentru alte religii este aceeasi cu cea fata de credinta personala; iata de ce nicio convertire nu poate fi posibila." (Mahatma Gandhi, All Men Are Brothers: Life and Thoughts of Mahatma Gandhi as told in his own words, Paris, UNESCO 1958, p 60.)

Totusi, punctul de vedere crestin arata despre conceptia lui Gandhi ca este falsa. Printre altele, Biblia spune de cel putin 100 de ori ca Iisus e singura Cale de mantuire. De asemenea, ne spune sa nu ne inchinam la idoli si ca murim doar o data, apoi vom fi judecati (nu exista reincarnare). Or, acestea sunt elemente esentiale ale religiei hinduse. Deci, daca Hinduismul e adevarat, atunci Crestinismul e fals. Dar daca Hinduismul e corect in afirmatia ca toate religiile sunt adevarate, atunci Crestinismul trebuie sa fie adevarat. Dar Crestinismul pretinde ca este singura Cale adevarata, deci Hinduismul nu e adevarat.
De asemenea, Hinduismul pretinde ca Crestinismul e adevarat, deci daca Crestinismul e fals, la fel e si Hinduismul. Oricum ai interpreta-o, logica lui Gandhi si Hinduismul se surpa prin ea insasi. [...]
***
Cum se face ca atat de multi oameni in ziua de astazi impartasesc pluralismul rau?

• In primul cred ca din cauza ca nu se gandesc prea clar la acesta. Cand analizezi trasaturile esentiale ale diverselor credinte si religii iti poti da seama cu usurinta ca sunt ireconciliabile.
• De asemenea, o alta contributie o are corectitudinea politica si teama. Daca cineva vrea sa evite controversele, ii e mai usor sa nege exclusivitatea Caii deschise de Mantuitorul Iisus (ori adevarul marturisit de credinta proprie). Si totusi, a fi atat de nepopular incat sa faci declaratii conforme cu propria religie este cel mai logic lucru care poate fi facut. Cel care spune ca toate religiile sunt adevarate are nevoie sa-si sprijine afirmatia pe logica si evidenta. Arata-i o lista cu tot felul de religii si secte si intreaba-l cum pot fi toate adevarate.
• Lenea este un alt factor. A sti suficient despre religia (credinta) cuiva pentru a o apara pe piata ideilor e o treaba grea. Pluralismul religios e o scuza sa nu propavaduiesti cuvantul lui Dumnezeu.

Ma astept la necrestini sa spuna "toate caile duc la Dumnezeu", dar ma necajeste foarte tare atunci cand crestinii spun asta. Acestia ar trebui sa mediteze la acest fragment, printre altele:

Galateni 1:8-9 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!"Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!

"

Nu este suficient numai sa se osteneaasca parintii

din "Parinti si copii", de arhim. Simeon Kraiopoulos


"
In biserica nu poate nimeni sa aiba drumul lui propriu, oricat de intelept, de indulgent, de confortabil ar fi drumul acela, oricat de activ si oricate laude ar primi de la oameni. Nu poate nimeni sa mearga pe alt drum, diferit de acela pe care nu numai ca l-a aratat Hristos, ci care e Hristos Insusi: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!"
Un episcop invata drept cuvantul adevarului cand pentru acesta adevarul este Hristos, drumul este Hristos, viata este Hristos, atunci cand el insusi este intr-un anume fel hristos, nu are vointa proprie, nu are cale proprie, nici proiecte proprii, ci toate sunt ale lui Hristos.
Daca episcopul si, in general, Biserica, are mintea lui Hristos (1 Cor. 2, 16) are duhul lui Hristos (Rom. 8,9), are inima lui Hristos, inainteaza in acest adevar. Daca episcopul are mintea lui, inima lui, oricat de crestine ar fi acestea, il indeparteaza mult de tinta finala unde l-ar fi condus drumul daca l-ar fi avut pe Hristos.
Acelasi lucru este valabil pentru fiecare dintre noi, dar mai ales pentru cei care formeaza si conduc pe ceilalti. Un predicator, un preot, o profesoara de religie, un crestin care influenteaza mai mult sau mai putin e altii, trebuie sa invete drept cuvantul adevarului. Acelasi lucru este valabil pentru un invatator, un profesor, oricine are tineri sub supravegherea sa pentru a-i educa, la fel ca si parintii...
***
Parintii - un tata sau o mama - care sunt indrumatori cu mare responsabilitate, trebuie sa invete drept cuvantul adevarului. Ca parinte iau o masura sau alta, dar nu pot sa raman indiferent de ceea ce fac. Problema e daca invat drept adevarul, daca ceea ce fac este in adevar. Sunt unii parinti care au dat nastere la copii, dar nu se intereseaza prea mult de ei si-i lasa sa creasca la intamplare. Sunt altii care se intereseaza si care se ostenesc foarte mult, traiesc tot timpul in neliniste, merg la duhovnic sau la consilieri de specialitate, citesc reviste, carti, se roaga.
Ce rezulta din toate acestea? Ceva, desigur, va rezulta din osteneala lor, dar ce va rezulta? Unde duce drumul pe care merg? Merg pe un drum care nu se distanteaza de drumul corect? Drumul corect, drumul adevarat, e unul singur, nu exista mai multe drumuri corecte.
***
Daca cineva vrea sa devina apostol, nu e suficient sa vrea sa devina. Nu este suficient sa doreasca acest lucru si sa dispuna de puteri si curaj, ci trebuie sa vina in el acea lumina tainica, trebuie sa existe in el simtul firului aceluia care nu-l lasa sa se abata nici la dreapta, nici la stanga. Trebuie sa aiba acea lumina in functie de care va spune ceea ce trebuie sa spuna si va face ce trebuie sa faca.
Parintele trebuie sa aiba in sine o maturitate duhovniceasca, crestina, bisericeasca, chiar si omeneste vorbind, are nevoie de maturitate intelectuala...
Daca omul nu se leapada de sine si nu hotaraste sa se apropie de Dumnezeu, va rataci si nu va face nimic. Ceea ce am spus mai sus, anume ca un episcop nu trebuie sa aiba proiectele sale, adevarul lui, este valabil si pentru parinti: Un parinte trebuie sa se lepede de sine si sa se apropie de Dumnezeu cu adevarat, nu numai in exterior. Sa fie al lui Dumnezeu nu dupa mintea lui, ci asa cum vrea Dumnezeu.
Nu ne sta noua in putinta sa ramanem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastra, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce si ne tine numai daca noi hotaram sa devenim, ca parinti, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfantului Duh. Crestinismul nostru de astazi este un crestinism care poarta pecetea fiecaruia dintre noi, nu poarta pecetea Sfantului Duh.
Poti sa spui ca ceea ce faci tu poarta pecetea Sfantului Duh? Poate spune si Sfantul Duh ca este asa? Daca ceea ce faci poarta pecetea ta, pecetea gandirii tale, a proiectelor tale, atunci te inseli. Oricat de inteligent sau intelept ai fi, oricat de bun ai fi, oricate daruri ai avea, te inseli fara doar si poate.
Una singura este calea care nu rataceste: calea lui Hristos prin Sfantul Duh. Una este si amagirea: tot ceea ce nu este Hristos si Sfantul Duh...
Facem ceva pentru copiii nostri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu? Domnul Dumnezeu sa fie Stapanul, nu noi sa fim stapani. Acesta sa ne indrume, Acesta sa ne conduca, sa indemne, sa ajute, sa mearga inaintea noastra pe drumul pe care-l avem de parcurs si tot Acesta sa fie sfarsitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta sa dobandim adevarata viata duhovniceasca, sa dam o buna educatie copiilor nostri si sa dam nastere in sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieti duhovnicesti adevarate."

In orice clipa putem pune inceput bun

Fiecare moment e un nou inceput; pune deci inceput bun!
"Pune început bun!...Iar când se mai întâmplă câte-o schiopătură - că este o vorbă din bătrâni: dobitocul, care are patru picioare, si tot schioapătă si el când se poticneste, darmite omul, că are numai două picioare - să ne îndreptăm iar, si iar să punem început bun, cu frica lui Dumnezeu. Numai să nu schiopătăm cu amândouă picioarele, tată. Si asa, cu darul lui Dumnezeu si cu rugăciunile Măicutei Domnului, încet-încet, hai-hai, intrăm si noi într-un coltisor de rai...
Pune început bun! Si cu darul lui Dumnezeu, să te împrospătezi cu toate faptele cele bune ca si cu o cunună frumoasă. Că o cunună frumoasă trebuie să aibă mai multe feluri de flori, nu numai de o culoare, si atunci cununa iese frumos împodobită. Sileste-te să aduni tot felul de floricele pentru cununa frătiei tale, să te împodobesti cu toate felurile de flori, care să fie cât mai frumoase: milostenie, ascultare, rugăciune, smerenie.
Si bucurii duhovnicesti, în suflet, pentru omul silitor.
Să trăiti, să faceti ascultarea care este de folos pentru mântuire.
Dumnezeu să vă dea răbdare si dragoste si bună nădejde...
Să ne rugăm mai mult, ca Dumnezeu să ne dea răbdare si smerenie si dragoste - pentru că, dacă avem dragoste, pe toate le avem. Răbdăm si ocările, pentru că asa ne-a lăudat Mântuitorul: "Fericiti cei ce vor fi ocărâti si stuchiti si batjocoriti pe nedrept". Răbdăm toate pentru dragostea Lui, draga tatii...
***
Aceia care aveti sot, sotie, familie, copii, căutati întâi si împăcati-vă casa si familia. Că cel care face milostenie la străini iar copiii lui tremură de frig si flămânzesc, acela nu face milostenie pentru Dumnezeu, ci pentru slava omenească, pentru ca să zică lumea: "Uite, mă, ce milostiv e acela..."
Puneti cu totii început bun! Aceia care ati schiopătat, îndreptati-vă; cei care nu ati schiopătat, stăpâniti-vă.
Nu vă puneti niciodată nădejdea în oameni, că omul se schimbă - azi îti dă si mâine îti cere; azi te laudă si mâine te ocărăste.
Dar dacă îti pui nădejdea în mila lui Dumnezeu, n-o să dai gres niciodată." (Extrase din cartea Parintele Paisie de la Sihla)

Problemele vietii

Discutam cu o prietena despre relatia dintre soti si relatia cu copiii intr-o casnicie.
Am gasit un raspuns la Sf Ioan Gura de Aur
"Nu intamplator si zadarnic a vorbit Pavel despre aceasta chestiune, spunand: Femeile sa li se supuna barbatilor lor precum Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru ca daca sotii convietuiesc in buna intelegere, atunci si copiii lor vor creste bine si vecinii se vor desfata de mireasma vietii lor crestine si prietenii lor se vor bucura si rudele lor se vor mandri. Dar daca se intampla invers, toate se vor invalmasi, toate vor fi tulburi si confuze. Se intampla adica si aici ce se intampla intr-o armata: cand generalii au legaturi linistite si conlucreaza armonios, armata merge bine si poarta biruinte, insa cand acestia nu se inteleg si se cearta, toata armata se intoarce cu susu-n jos." (Sfantul Ioan Gura de Aur, Problemele vietii)

Duminica vindecarii slabanogului la scaldatoarea Vitezda

Am scris aici despre vindecarea slabanogului. De asemenea, o predica a parintelui Vasile Gordon poate fi citita aici.

Ceea ce doresc sã subliniez din conţinutul evangheliei de astãzi este neîncrederea de care a dat dovadã slãbãnogul atunci când cineva i-a oferit posibilitatea vindecãrii. Mântuitorul l-a întrebat: Vrei sã te însãnãtosesti? Dar el, în loc sã spunã un DA hotãrât care sã izvorascã din suferinţa cruntã de treizeci si opt de ani, a gasit tot felul de piedici: ba cã doctorii nu-l pot ajuta, ba cã nu are om care sã-l îl ducã în apã când se pogora îngerul Domnului.

De multe ori boala produce o transformare a omului si aduce cu sine o stare de suferinţã continuã si o deznãdejde accentuatã. Daca ne uitam în jurul nostru, vedem si astazi: medicamentele sunt exagerat de scumpe în raport cu veniturile, spitalele nu oferã întotdeauna condiţiile cele mai bune de îngrijire si tratament, costul serviciilor sau al procedurilor medicale complicate depãseste, de asemenea, bugetul nostru. Toate aceste condiţii duc la accentuarea intristarii, deja foarte mare, produsã de boalã si în cele din urmã duc la deznãdejde.

Salvarea poate veni numai prin credinţã si prin încrederea cã Dumnezeu va rândui fiecãruia cele de folos pentru mântuirea sufletului.

sursa imaginii

Despre nesimtire

Din nou raman uimita sa ma regasesc in randurile credinciosilor carora le-a raspuns Sf. Teofan.
Primul raspuns se refera la toate "tentativele" de imbunatatire a vietii, fie ea spirituala sau materiala - si ma refer aici la indeplinirea sarcinilor zilnice, care nu toate imi sunt placute, sau daca, placute fiind, mi se par ca sunt "prea multe" si ma coplesesc.
Al doilea raspuns se refera la momente pe care le-am trait si eu, si pentru care Avva imi zicea sa am rabdare; sa ma rog, caci viata noastra e precum valurile, acum sus, acum jos.


Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!

1.Spuneţi că vă osteniţi „nu totdeauna de plăcere, ci mai mult cu de-a sila".
Aceasta este legea: să ne luptăm cu pornirile noastre rele şi să ne silim să facem binele. Asta înseamnă cuvântul Domnului că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila, si oamenii silei o răpesc pe ea. De asta şi e jug urmarea Domnului. Dacă totul ar fi de plăcere, unde ar mai fi jugul ? în cele din urmă, totuşi, se ajunge să se facă totul cu plăcere şi uşurinţă.
2.Scrieţi: „Năvăleşte asupra mea câte o nesimţire tâmpă; ajung ca un automat, nu mai gândesc, nici nu mai simt nimic". Asemenea stări vin uneori ca „pedeapsă" pentru aplecarea cu gândul şi consimţământul spre oarecare gând rău, iar alteori ca „învăţătură", ca omul să se deprindă a nu aştepta nimic de la propriile puteri, ci să aştepte totul doar de la Dumnezeu. Câteva asemenea experienţe taie încrederea în sine, iar izbăvirea de apăsare arată de unde vine ajutorul şi pe Cine trebuie să ne bizuim întru totul. Starea aceasta este grea, dar trebuie răbdată cu gândul că altceva nici nu merităm. Mijloace împotriva ei nu sunt; trecerea ei stă în voia lui Dumnezeu. Totuşi, trebuie să vă ţineţi şi să strigaţi către Domnului: „Fie voia Ta! Miluieşte! Uşurează!", fără să vă îngăduiţi nicidecum vreo slăbiciune, fiindcă acest lucru este pustiitor şi pierzător. Bine faceţi că vă întristaţi pentru starea asta şi vă încordaţi în tot chipul ca să vă izbăviţi de ea - însă presupunerea Dumneavoastră că aşa vor fi chinurile veşnice nu e corectă. Fericirea veşnică şi chinurile veşnice sunt cu neputinţă de închipuit şi nu pot fi asemuite cu nimic din cele ce se întâmplă în această viaţă. Toate sunt dincolo nemăsurat mai presus decât cele de aici. La Sfinţii Părinţi starea Dumneavoastră se cheamă răcire, uscăciune, şi toţi o socot lucru cu neputinţă de neocolit în viaţa după Dumnezeu, căci fără ele ni urcă repede „duhovnicia" la cap. (Sf. Teofan Zavoratul, Mantuirea in viata de familie)