Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu

Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut "predici" și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman

Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.

Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.

”Mother and Child” - Mindy Newman

Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.

Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)

material preluat de aici

Ai Copil, editia a 3a!

Fundatia Varlaam va invita sa participati la a treia editie a conferintei “Ai Copil. Invata sa fii parinte”. Organizatorii au pregatit un format nou: 3 conferinte de cate 2 ore, in 3 seri diferite, deschise publicului larg, urmate de un atelier de 1 zi sustinut de formatorul Sorin Mihalache.

Cele 3 conferinte au loc in Aula Magna “Mihai Eminescu” a Universitatii Al. I. Cuza si vor avea intrarea libera, pentru a oferi cat mai multor parinti si profesori interesati oportunitatea de a participa.

Programul evenimentelor este urmatorul:

1. Luni, 14 Mai, 18:00 – 20:00,  Maica Siluana Vlad, “Copilul meu, 2 vieti si 3 mosteniri”

2. Marti, 22 Mai, 18:00 – 20:00, Diac. Profesor Sorin Mihalache, “Copilul meu si Inteligenta Spirituala”

3. Joi, 24 Mai, 18:00 – 20:00, Psihoterapeut specializat in Psihoterapia copilului si Parenting Diana Teodorescu, “Cum imi construiesc o strategie pentru educatia copilului meu?”

Atelierul lui Sorin Mihalache se desfasoara Sambata, 26 Mai 2012, intre orele 9:00 – 18:00. Tema acestui atelier este „Cum dezvolt inteligenta copilului meu”. Investitia pentru participarea la acest atelier este de 150 ron/persoana sau 200 ron „Pachetul pentru doi”. Inscrierile se pot face pe adresa monica.costea@fundatiavarlaam.ro sau telefonic la 0727.377.334.

Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia

"Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.



Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini." (sursa)

(Părintele Porfirie Kavsokalivitul)

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor

"Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor.
De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.

sursa imagine

Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.
Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:
- Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:
- Tu de la mama le-ai moştenit.
- Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.
Le zic:
- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri nu trăiesc bucuria lui Hristos.
Legat de aceasta, cealaltă a zis:
- Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.
- Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.
Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.
Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.
- Ce ai? o întreb.
- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.
- Ce minciuni? îi zic.
- L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.
Îi zic, deci:
- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.
- Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?
Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:
- Tu ce zici?
- Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.
- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.
Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.
În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.
De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:
- Mamă, mă iubeşti?
- Da, copilul meu.
Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit." (Părintele Porfirie Kavsokalivitul) (sursa)

"Mărunţişuri"

Între timp am găsit şi cartea în limba română

se numeşte "Paşi spre cer"

Un dialog dintr-o carte pe care n-am citit-o: "Stepping Heavenward" de Elizabeth Prentiss, dar se potriveşte cu o postare anterioară, deşi nu se referă tocmai la relaţia soţ-soţie, ci mai mult la "supunerea în Domnul".

Sper să fac rost de ea, s-o citesc şi mai ales s-o găsesc pentru fete, pentru că e vorba de jurnalul unei fete de 16 ani. Nu ştiu dacă e tradusă în româneşte.

“ - Tocmai am citit o carte încântătoare, plină de povestiri cu eroi, care m-au stârnit cu faptele lor atât de extraordinare şi m-a făcut să-mi doresc să fiu şi eu puternică şi curajoasă, iar dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să dau şi eu dovadă de un asemenea spirit de sacrificiu şi de nobleţe.
- Cred că dacă vei învăţa să fii mulţumită cu tine însăţi acum, făcând cu încredere, pace şi perseverenţă toate treburile casnice nesemnificative pe care le ai de făcut zi după zi, pe fiecare ca pentru Domnul, încetul cu încetul vei primi puterea pentru o viaţă excepţională.
- Dar nu ştiu cum.
- Presupun că ai şi tu de împlinit câteva sarcini zilnice.
- Da; trebuie să am grijă de camera mea şi mama îmi mai cere să mai văd şi de camera de oaspeţi.
- Atunci, draga mea Katy, consideră că primul tău act de eroism ar fi să o mulţumeşti pe mama ta în aceste mărunţişuri, cum le consideri tu. Cu siguranţă, prima ta datorie, pe lângă cea de a-I plăcea Domnului, este să-i placi mamei în orice fel îţi stă în putinţă ca să-i îndulceşti şi să-i înfrumuseţezi viaţa. O viaţă plină de eroism şi sacrificiu de sine îşi pune fundaţia în lucrarea asta măruntă, care te învaţă primele lecţii şi primii paşi."

O săptămână cu Domnul vă doresc!

Surpriză... de la conferinţa "Ai copil!" din 2 aprilie

Am primit cu maaaare bucurie secvenţe din intervenţiile speakerilor de la conferinţa "Ai copil!" din 2 aprilie 2011.

Cristina Neguţ


diac. Sorin Mihalache


Monica Reu


Vă invit cu mare drag să vizionaţi, cu mic cu mare, şi pe cei cu copii şi pe cei fără
Doamne ajută

Frica şi credinţa în creşterea copiilor

Fetele mele mari au crescut, acum sunt adolescente.
A fost (şi încă mai este) o perioadă foarte grea, în care adaptarea, de ambele părţi, la noua vârstă ne-a cam dat de furcă.
Problemele mele sunt în general din cauza fricii: frica să nu păţească ceva, frica să nu-şi rateze viitorul, frica să nu fie creştine plăcute Domnului... O mulţime de frici.
Am citit articolul acesta, care mi s-a părut foarte folositor.

Frica şi credinţa în creşterea copiilor


În relaţiile cu ceilalţi, de multe ori, în special în momente de tensiune sau de criză, ne lăsăm conduşi în deciziile noastre de fricile, temerile pe care le avem. Teama de a suferi, de a simţi durerea, teama de a fi abandonat, de a fi consideraţi lipsiţi de importanţă, temeri de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi, dar care ne ghidează şi ne determină reacţiile faţă de ceilalţi.
psih. Dana Alecu

În zona relaţiei părinte-copil, fricile părintelui pot fi un puternic resort, şi asta în nici un caz spre binele relaţiei sau al copilului.

Părintele, în special cel care are multe temeri, îşi poate dori ca fiul/fiica sa să trăiască în viaţă doar experienţe plăcute, să evite toate pericolele, toate riscurile. Oricât de bine intenţionat este acest gând al părintelui, el se dovedeşte nu numai imposibil de împlinit, ci şi nefolositor pentru copil.

Scopul vieţii: evitarea evenimentelor negative?

Sarcina părintelui este de a ghida, hrăni şi creşte un copil independent, care va şti să ia decizii bune în viaţă, va şti să gestioneze consecinţele alegerilor greşite şi eşecurile. Nu este datoria noastră să-l controlăm, să-l supra protejăm. Deşi în creşterea copilului se vor întâlni şi situaţii periculoase, totuşi, în cele mai multe cazuri, frica nu e justificată şi tot ce e nevoie e a avea încredere în copil şi în paza lui Dumnezeu. Până când părintele nu caută şi nu are încredere în grija Domnului pentru copilul său, nu va putea discerne între cele două feluri de frici. Deciziile lui vor fi bazate pe frică şi nu pe credinţă. Iar când se întâmplă acest lucru, rezultatele pot fi cumplite.

Având mereu intenţia de a-l proteja - hiperproteja pe copil, îi împiedicăm şansa de a învăţa din propriile greşeli, de a-l învăţa „să cadă“. De asemenea, în încercarea permanentă a părinţilor de a-şi feri copiii de situaţii riscante, transmit numeroase mesaje de genul „ai grijă, să nu cumva să faci asta, treaba ta, ţi-am spus să nu faci asta, ai să vezi ce o să se întâmple“. În situaţiile acestea, copilul ajunge să îşi formeze convingerea că lumea este un loc periculos, în care i se pot întâmpla doar lucruri îngrozitoare. Scopul său principal în viaţă ar putea deveni evitarea acestor posibile evenimente negative, prin abordarea unei atitudini permanente de vigilenţă şi trăirea unei stări de frică. Astfel, cu siguranţă, copilul va pierde din vedere, ca prioritate, împlinirea potenţialului propriu, a voii lui Dumnezeu cu el.

Frica naşte frică

Un alt mesaj pe care îl poate înţelege copilul în cazul în care părintele adoptă o atitudine hipervigilentă este acela că el este o persoană slabă, care, spre deosebire de alţii, nu ar reuşi să facă faţă încercărilor, provocărilor vieţii. De asemenea, poate fi afectată pe termen lung încrederea şi comunicarea între părinte şi copil. Înţelegând destul de repede că multe dintre deciziile şi acţiunile sale pot provoca reacţii de teamă, îngrijorare din partea părintelui, copilul va începe să se ascundă de părinte. Va ajunge să îi spună adultului doar ceea ce ştie că acesta îşi doreşte sau poate să audă, încercând astfel să se protejeze atât pe sine, cât şi pe părinte.

Desigur că a nu avea o atitudine marcată de temeri, anxietăţi personale, nu înseamnă a abdica de la rolul de părinte, care presupune şi a supraveghea, a da sfaturi, a explica ce este bine şi ce este rău, a oferi sprijin. Înseamnă doar a înţelege când o reacţie este cauzată de propriile temeri sau când este într-adevăr spre folosul copilului, oferindu-i un reper în viaţă. În momentele în care se simte contrariat de ceea ce a făcut copilul său, de deciziile pe care acesta le-a luat, înainte de a avea o reacţie, este bine ca părintele să îşi răspundă la aceste întrebări: „Decizia copilului meu îl va răni pe el sau pe alţii? Le va aduce aceasta rău?“, „Acţiunile copilului meu îl vor afecta negativ sub aspect moral, spiritual?“, „Sunt acţiunile, scopurile şi dorinţele copilului meu pe măsura vârstei sale?“ În funcţie de răspunsurile pe care şi le va da, părintele îşi poate da seama dacă la mijloc se află temerile sale, dorinţa excesivă de a controla întreaga viaţă a copilului. Părinţi, copiii dvs. vor face alegeri greşite, aşa cum faceţi şi voi, de multe ori. Dar şi în felul acesta ei învaţă. Mult mai înţelept în aceste situaţii, dar şi în general, ar fi ca părintele să îşi pună nădejdea în Dumnezeu, să Îi încredinţeze pe cei dragi în paza Lui, să se roage pentru binele lor.

Încrederea în Dumnezeu ca medicament

De asemenea, este important ca părintele să îşi înveţe copilul să ceară de mic ajutorul lui Dumnezeu, iar acesta, în situaţiile de incertitudine, să îşi dorească să înţeleagă care este voia Lui. Încrederea în Dumnezeu este un foarte bun medicament pentru grijile şi anxietăţile care ne macină zi de zi. În momentul în care ajungem să realizăm cât de mare este discrepanţa între sentimentul nostru de control, de atotputernicie şi fragilitatea pe care în mod real o avem în faţa neprevăzutului vieţii, suntem pentru prima oară conştienţi de realitate.

În momentul în care realizăm cât suntem de fragili, în special în situaţiile de criză, când nu mai ştim ce să facem, ar trebui să înţelegem şi cât de mare este dragostea şi grija Lui Dumnezeu faţă de noi.

Conferinţa părinţilor isteţi

Am participat sâmbătă, 2 aprilie la Conferinţa "Ai copil. Învaţă să fii părinte", despre care puteţi citi pe larg aici şi puteţi auzi câteva cuvinte aici

Nu-mi propun să fac prezentarea conferinţei întregi, ci doar să notez câteva lucruri pe care le-am primit eu ca noi, şi nici acestea toate, ci doar ce m-a impresionat cel mai tare.

În prezentarea Cristinei Neguţ, am aflat nou, pe viu, în demonstraţie chiar, că e important ce le transmit copiilor despre munca pe care o fac, raportul pe care-l am cu serviciul. Că e important nu doar să le cer lor să-mi povestească ce au mai făcut la şcoală, la întâlniri cu prietenii, ci să le comunic şi eu despre ce am făcut la serviciu, să le împărtăşesc în câteva cuvinte stări, impresii, stadii ale diferitelor activităţi pe care le desfăşor. Pentru mine, până acum, serviciul era ceva ce rămânea "în afara uşii casei", cel puţin faţă de ele. Dacă aveam ceva ce era musai de discutat, povesteam cu soţul.

În prezentarea Diac. Sorin Mihalache, am rămas uimită să aud că neuronii nu mor aşa cum am învăţat până acum, ci au puterea de a se reface şi mobiliza (se întâmplă de-a dreptul schimbarea structurii neuronale) prin voinţă (vreau să fac asta, deşi "nu-mi vine"), acţiune perseverentă (deşi nu văd încă niciun rezultat pozitiv: şi am gânduri de genul "n-o să reuşesc niciodată") şi timp îndelungat de repetiţie a unei acţiuni care dorim să devină deprindere, chiar şi după vârsta de 40 de ani (deci cine spune că "aşa e el, nu se poate schimba", să se mai gândească: are toate şansele de a se schimba, cu o singură condiţie: să vrea asta!).

În comunicarea Monicăi Reu am aflat că a comunica non-violent înseamnă în primul rând a avea intenţia de a mă conecta la o altă persoană.
Comunicarea non-violentă presupune a oferi înţelegere, compasiune şi respect conştient celui din faţa mea.
Am urmărit paşii comunicării non-violente pe un comportament pe care nu-l agreez la copilul meu (sau la altcineva, fireşte) şi aceştia ar fi:
1. observ ce se întâmplă şi îi spun. (ex.: deşi am stabilit împreună acum jumătate de oră să-ţi faci ordine în cameră, şosetele încă sunt pe jos)
2. exprim ceea ce simt eu (ex.: mă simt dezamăgită, iritată, copleşită când văd asta)
3. îmi identific şi exprim nevoia mea neîmplinită (am nevoie de ajutor, ordine, comunicare)
4. cer simplu, concret, clar, ce vreau (NU ce nu vreau) (vreau să ridici acum şosetele de pe jos)

Pentru a mă putea conecta, am nevoie:
1. să privesc copilul ca pe o fiinţă umană, la fel de importantă ca şi mine (nu "eu sunt adultul şi ştiu", el "e mic şi tot ce are de făcut e să asculte şi să facă ce-l învăţ")
2. să trăiesc în conformitate cu valorile mele (nu să-i cer una, iar eu să fac exact pe dos)
3. empatia (faţă de mine)
4. empatia (faţă de copil)
5. învăţarea recunoştinţei, aprecierii faţă de ce face celălalt şi să-i ofer spaţiu pentru exprimarea recunoştinţei (câteva momente la sfârşitul zilei, în care membrii familiei rememoreze activităţile zilei să-şi exprime recunoştinţa faţă de ce s-a întâmplat).

Aceste informaţii sunt foarte pe scurt, poate mă voi opri în viitor asupra lor mai pe larg, am de gând să mă informez mai mult pe aceste teme.
Dar dacă am deschis cuiva apetitul pentru participare la conferinţă, aceasta va avea loc şi pe 16 aprilie, în Bucureşti. Mai multe informaţii, aici.

Ai copil. Învaţă să fii părinte!

Conferinta "Ai copil. Invata sa fii parinte!"

Iaşi, 2 aprilie 2011, Teatrul "Luceafărul"

www.aicopil.ro

Motto: "A fi parinte se invata zi de zi" Pret: 35 ron / participant Persoana de contact: Monica Costea (0727-377334) Biletele se gasesc la Teatrul Luceafarul, Scoala Varlaam (www.scoalavarlaam.ro), Libraria Carturesti din Iulius Mall, gradinitele Buna Vestire.
Organizatori: Fundatia Varlaam Mitropolitul si Asociatia Parintilor Isteti Parteneri: Itsy Bitsy si Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului

Selectie din program conferinta: 
5 pasi pentru o relationare corecta cu copilul tau - Greseli majore in alimentatie - Comunicare non-violenta - Cum descopar si cultiv talentele copilului meu? - Impactul emotiilor asupra dezvoltarii neuronilor copilului - Cum ma joc cu copilul meu? Workshop-uri: Celule stem, Despre moase, Video meditatii Espere

De asemenea puteti vizita paginile evenimentului pe:

Facebook
http://www.facebook.com/event.php?eid=196739173683002#!/event.php?eid=196739173683002

Linkedin
http://events.linkedin.com/Conferinta-Ai-copil-Invata-sa-fii/pub/600580

Sunt asteptati peste 400 de parinti isteti :-)

Despre împlinirea nevoilor

"Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi mărturisi ţie, Israele: De Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului.

Deschide gura şi o voi umple pe ea.

Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor. De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor."

(Ps. 80, 7-13)

***

Regăsim aici porunca I din decalog.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine".

Aş vrea să mă opresc acum asupra nevoilor fundamentale pe care le avem şi pe care Domnul ni le împlineşte.

Prima dintre acestea ar fi aceea că avem nevoie de Dumnezeu. Că suntem fiinţe nu doar trupeşti, ci şi spirituale, duhovniceşti, iar duhul nostru are nevoie "ca de aer" de Duhul Lui.

Domnul ne cunoaşte această nevoie, El ne-a făcut şi a şi sădit-o în noi, şi e gata s-o împlinească. Singurii care n-o cunoaştem suntem noi, oamenii, şi căutăm să ne umplem "plămânii duhovniceşti" cu diferite substanţe în loc de Duh, cu alte duhuri în loc de Duhul Sfânt.

Dar să revin la citatul din psalm.

Domnul îmi arată aici care e nevoia mea fundamentală şi cum se împlineşte aceasta.

"Mă vei asculta pe Mine, nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin".

caz în care, "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"

Un exemplu minor, legat de nevoi şi de copilărie: copilul are nevoie să fie alimentat. Eşti pe stradă sau în supermarket pe la ora mesei ori la un moment la care n-a mâncat suficient la şcoală sau la grădi şi-i e foame. Şi începe: "vreau o ciocolată!" Şi plânge până ce părintele iubitor, îi cumpără ciocolata. Părintele din cazul acesta nu face diferenţa dintre nevoia copilului, de a fi alimentat, şi o confundă cu dorinţa lui, de a mânca o ciocolată. Rezultatul? Un asemenea comportament, repetat până ce devine obişnuinţă, va "produce" un copil irascibil, care nu-şi cunoaşte nevoile, care nu învaţă să şi le împlinească. Mi-e foame - mănânc ciocolată. Mi-e sete - beau suc (vin, bere ulterior). Un părinte care vrea să-şi înveţe copilul să trăiască viu, responsabil, asumat, va încerca să se adreseze nevoii copilului. Copilul are nevoie de energie, pe care mâncarea o satisface în mod real, iar dulcele doar o amăgeşte. Bineînţeles, după ce i-a satisfăcut nevoia, îi poate da şi ciocolată.

În accepţiunea obişnuită, noi înţelegem că nu avem voie să ne închinăm la dumnezei străini, la fel cum un copil poate înţelege că nu are voie să mănânce ciocolată.

Ori, ideea nu e că nu e voie, ci că  nu avem nevoie. Că nu de "ciocolată" avem noi nevoie, ci de "energie". Ciocolata devine astfel cireaşa de pe tort, o bucurie în plus, după ce m-am adus la împlinirea a ce sunt eu într-un anumit moment. S-ar putea să descopăr chiar, după ce voi fi mâncat, că nici nu vreau ciocolată de fapt, ci aş prefera o bomboană.

E un loc comun ideea aceasta, a dumnezeilor zilelor noastre, care pornesc de la propria persoană, la diferite împliniri pe diverse planuri, la persoane pe care le admirăm foarte mult şi vrem să le fim asemenea. Ce găsim în fragment atenţionare e să nu uităm de nevoile noastre şi pe acelea să le împlinim, nu să umblăm fascinaţi după dorinţe pe care poate nici nu le-am mai avea dacă ne-am împlini nevoia. Aici găsim tot îndemnul de a "căuta mai întâi Împărăţia", şi tot nu credem că a fi în Împărăţie ar fi "cel mai tare" lucru care ni s-ar putea întâmpla, tot cu ochii şi cu inima după "celelalte", care, oricum, "vi se vor adăuga vouă". Nu ne cunoaştem pe noi, nu-L cunoaştem pe Domnul şi nici nu căutăm să ne cunoaştem măcar pe noi, căci acolo cu siguranţă am da de Domnul.

Ce mi se pare minunat, provocator şi "de gândit" e că Domnul ne lasă "să umblăm după dorinţele inimilor noastre şi să mergem după cugetele noastre". Noi nu suntem preşcolarii care am vrea să spunem că suntem şi Domnul nu e un părinte care interzice ciocolata, ca să nu ne facem rău. Practic, vedem chiar cum e posibil să se întâmple răul în lume. Simplu: suntem liberi.

Vedem aici că nu ni se adresează mai adresează ca unor neştiutori, ci ştiutori. Nu ne mai spune "să nu...", ci "de Mă vei asculta". Noi ştim că El e ceea ce avem nevoie, dar dacă nu vrem să-L primim pe El, ne îngăduie să hălăduim până ce ne săturăm şi obosim, până ce ne apucă indigestia. Suportăm consecinţe, ne revoltăm, ne supărăm, dar... avem voie. Iar când, obosiţi şi resemnaţi, acceptăm că nu de noi, ci de El avem nevoie, ne întoarcem precum fiul risipitor şi-L găsim aşa cum era de la început, cu braţele deschise spre îmbrăţişare.

Ascultarea de Domnul prin împlinirea poruncilor (De Mă vei asculta pe Mine...) ar fi scurtătura, intrarea directă în Împărăţie, dar dacă noi ne încăpăţânăm să inventăm roata, suntem liberi s-o facem.
***
Legat de "i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor"
Noi credem că ne cunoaştem asupritorii şi vrăjmaşii şi "ştim noi" cum să luptăm cu ei, uitând că nici pe noi înşine nu ne cunoaştem. Ne-am învăţat să luptăm atât cu vrăjmaşii interiori, patimile, dependenţele, cât şi cu cei exteriori. "Am patima mâniei" şi lupt cu ea. "Vecinul dă muzica la maximum" şi lupt cu el. Cât mai avem mândria asta, tot mai umblăm prin lume, cum am zis mai sus. Când ne vom plictisi, vom putea să ne întoarcem la Domnul şi El ne va aduce odihna aşa cum ştie şi cum ne cunoaşte.

Fiecare copil e special! (Steluţe pe pământ)

Un film excepţional. Un film despre copii şi despre adulţii care-i cresc. Situl oficial al filmului

Trailer-ul şi versurile melodiei care dă titlul filmului: o invitaţie la meditaţie

O secvenţă din film

şi versurile melodiei, de asemenea

şi nu uitaţi: FIECARE COPIL E SPECIAL!!!

Re: Câteodată mami ţipă

Am citit postarea Irinei şi dacă iniţial am vrut să scriu un comentariu, mi-am dat seama că am destul de multe de spus, încât comentariul devine o întreagă postare.
Am rezonat cu Irina, deoarece mă număr printre mămicile care câteodată (şi nu doar câteodată) ţip la copii, iar când erau mai mici, iar eu mai aproape de copilăria în care am primit câte o bătăiţă, eu însămi le-am administrat uneori un asemenea tratament.
Nu sunt de acord cu asta, nu am fost de acord nici măcar în momentul în care mâna mea pornea spre unele zone posterioare ale fetelor, dar mânia era mai puternică decât ce ştiam eu că pot controla la mine însămi şi efectul era o formă absolut nepedagogică de educaţie a propriilor copii.
Domnul mi-a trimis oameni în carne şi oase şi în mesajele lor pe care le-am întâlnit în cărţi şi am ajuns şi eu la informaţiile pe care le-a prezentat Irina în articol, încetul cu încetul începând să fac diferenţa între comportamentul copilului şi furia mea (am mai scris articole pe tema asta), lucruri care doar la o privire superficială au legătură unul cu celălalt.
Copilul este copil, iar comportamentul lui poate merge de la neştiinţă la o anumită răutate în a face anumite lucruri mai mult sau mai puţin dezirabile, dar comportamentul meu, atâta vreme cât e doar o reacţie la ce face el este foarte puţin benefic, chiar şi atunci când e "corect" din punct de vedere educativ.

Ce am observat eu la mine, pe lângă ce a spus Irina, ce mă duce la mânie şi ţipete

1. - dorinţa de a le controla, neputinţa de a fi mulţumită cu ce sunt ele, cu ce fac ele, neputinţa de a fi mulţumită cu mine însămi, pretenţiile pe care le am de la ele (care pot fi "elementare" dar rămân ceea ce sunt: pretenţii);
2. - vinovăţia că "din cauza mea" au ajuns ele să facă un lucru sau altul, trecând peste faptul că şi ele au voinţă proprie şi au făcut, simplu, pentru că au ales să facă şi au vrut;
3. - inconsecvenţa în lăsarea lucrurilor până la manifestarea consecinţelor - nu mă refer la consecinţe grave, ci uite, spre exemplu, că i-am spus să-şi pună rufele la spălat şi nu le-a pus (de teamă că ce va zice lumea dacă iese cu cămaşa murdară, va zice că eu nu am avut grijă). - menţionez că asta e valabil pentru copil de 12 ani, la preşcolari altele sunt consecinţele;
4. - confundarea slăbiciunii (chiar şi oboseala) mele cu răutatea, cu lipsa de grijă faţă de copil, ceea ce mă duce la stări de vinovăţie şi la lipsa grijei faţă de mine şi, prin urmare, la probabilitatea mai mare de a claca şi răbufni la cea mai mică greşeală.

Ce fac să nu mai ajung la ţipete:

1. - în primul rând, am acceptat că am un asemenea comportament şi că îmi alimentez astfel o plăcere
2. - conştientizarea faptului că nu am nevoie de acest comportament, pentru că e unul reactiv, dar total necreativ
3. - apoi, am mers cu el la Domnul şi l-am spus, cerându-i ajutorul să biruiesc acest păcat
4. - altceva, am acceptat că sunt neputincioasă şi deşi urăsc asta, încă mai pot să ţip dacă nu-L chem pe Domnul, Care, doar El îmi dă pacea de care am nevoie şi putinţa de a nu face răul.
5. - când îmi vine să ţip (şi chiar dacă se mai întâmplă să ţip) chiar în acel moment Îi arăt lui Doamne: Doamne, ia uită-Te la mine, iar ţip; Doamne, binecuvintează copiii ăştia şi repară Tu ce stric eu; Doamne dă-mi putere să mă opresc din ţipat, să mă îndur să-mi tai plăcerea asta.
6. - în ultima vreme, am mai prins un pont: când ceva din comportamentul lor mă deranjează, de fapt pe mine nu mă accept, nu accept partea aceea din mine pe care educaţia mi-a "corectat-o", mi-a pictat masca comportamentului "corect"; am observat că de când încep să accept faptul că mi se întâmplă lucrurile la care am de lucrat la propria persoană, parcă sunt mai puţine ocazii de ţipat.

Apoi, faţă de ele:

1. - să mă rog pentru ele neîncetat, să le aibă Maica Domnului în grijă şi să le dea gândul bun; să-i spun Domnului ce vreau de la ele, de ce le cer un anumit comportament, de ce vreau să înveţe un anumit lucru, iar apoi să le spun şi lor asta.
2. - să accept faptul că fetele mele, deşi sunt "ale mele", pot avea comportamente diferite de "imaginea copilului ideal" pe care o am eu în minte, chiar dacă nu-i spun astfel şi să mă centrez pe ce anume aduc ele unic şi personal în lume.
3. - să accept faptul că şi ele, la fel ca şi mine, au căderi de energie, momente în care pur şi simplu au nevoie de o pauză, au nevoie de timp ca să-şi împroprieze un comportament.

Doamne miluieşte-ne şi ajută-ne să creştem copiii aşa cum Îţi place Ţie!

Serbări de Crăciun

Anul acesta m-am bucurat de mai multe serbări şi participări ale fetelor la diferite concerte de colinde, inclusiv la concertul anual al mitropoliei, unde au participat atât cele mari, făcând parte din corul "Andamento" de la Liceul de Artă, cât şi cea mică, elevă a Şcolii Varlaam.

Ieri am participat cu bucurie la serbarea de Crăciun a celei mici, care ne-a încântat prin dezinvoltură şi spontaneitate, alături de toţi copiii particioanţi.

Despre aceste evenimente s-a vorbit şi aici şi aici
.

Despre educaţia de ieri şi de azi

... şi altele...

Din tabără...

Am fost şi eu invitată ca moderator al unei grupe de tineri din cele 18 formate în tabăra de la Nemţişor în perioada 29-30 iulie, despre care vorbeşte şi Serafim aici şi Simona aici.
21 de tineri frumoşi, deschişi la suflet încântaţi şi înfriguraţi nevoie mare de experienţa nopţilor la cort, de întâlnirea cu alţi aproximativ 380, de bucuria comuniunii.
În prima seară am vizionat filmul "Freedom Writers", un film bazat pe o situaţie reală, din care puteţi prinde câteva momente aici şi pe care vi-l recomand cu toată căldura.

A doua zi, după Sfânta Liturghie în aer liber oficiată de ÎPS Teofan şi ÎPS Serafim, am mers să lucrăm în grupul de 20, mai precis să răspundem la câteva întrebări asupra cărora vă invit să meditaţi:

1. Ce înseamnă pentru mine eşec?
2. Ce înseamnă pentru mine reuşită?
3. Ce i-aş cere lui Dumnezeu să-mi dea ca să am o viaţă reuşită?

Mi-am găsit un loc frumos, la marginea unui lac, unde s-au împărţit pe grupe de câte 5 şi pornit la discuţii.
M-am bucurat să-i văd atât de entuziaşti în oferirea unor răspunsuri la aceste întrebări, să-i văd expunându-şi şi susţinându-şi opiniile, să provoace ei întrebări şi să le răspundă. Discuţiile s-au concretizat în realizarea a două desene, în unul fiind reprezentată reuşita în viaţă, iar în celălalt eşecul.

După-amiază am prezentat fiecare din cele 18 echipe ideile proprii de reuşită şi eşec, prin desen, minipiese de teatru, cântece, poezii, activitate moderată de maica Siluana Vlad, care a şi subliniat câteva idei cu privire la reuşită şi eşec.
În prezentarea sa, maica Siluana s-a bazat de asemenea pe un desen care arăta cam aşa:

Pe scurt, ideea ar fi că, atâta vreme cât ne postăm doar pe axa lui "a avea", oricâte reuşite am avea, tot am putea ajunge la nefericire (cunoaşteţi astfel de oameni?)
Pentru a ieşi din nefericire, avem nevoie să dăm sens la tot ce facem, la tot ceea ce avem, la tot ceea ce ni se întâmplă, să trăim adică pe axa lui "a fi".
Căutând sensul (care sigur există, în orice situaţie, oricât de nefericită ar fi), începem să nu ne mai raportăm la experienţa aceea în sine ca finală, ci o legăm de Dumnezeu şi de devenirea noastră întru "a fi".

Seara s-a încheiat cu focul de tabără ce a urmat conferinţei şi întrebărilor la care a răspuns pr Constantin Necula, invitat special al acestei tabere.
A fost cel mai mare foc de tabără pe care l-am văzut în viaţa mea şi m-am bucurat ascultându-i pe participanţi cântând în jurul focului, privind la steluţele de la foc ce zburau în sus de parcă ar fi fost vii şi bucuroase, ca şi noi, discutând cu oameni dragi, ori pur şi simplu tăcând.

A treia zi s-au desfăşurat din nou activităţi pe grupe, în care s-a încercat schiţarea unui mic proiect de acţiune pe care ar putea s-o organizeze ei înşişi în parohiile din care fac parte.
M-am bucurat mult de această experienţă şi sper s-o repet şi în anul care vine, cu ajutorul Domnului.

Şcoala Varlaam

„La Școala «Varlaam Mitropolitul» copiii vor găsi valori așezate“

În aceste zile, Școala „Varlaam Mitropolitul“ desfășoară evenimentele de prezentare, „Zilele Deschise“. Echipa care a alcătuit pro­iec­tul Școlii „Varlaam Mitro­politul“ s-a întâlnit în urmă cu două zile, 19 aprilie, pentru prima dată cu părinții ca­re vor să-și în­scrie copiii la școala patronată de Mitropolia Moldo­vei și Bu­covinei (MMB). Manifes­ta­rea, moderată de expert mana­gement și resurse umane Cristi­na Gheorghe, a avut loc chiar în una din sălile în care vii­to­rii școlari își vor desfășura activitatea. În deschiderea în­tâl­nirii, protos. Hrisostom Ră­dă­șanu, consilier al Sectorului Învățământ și activități cu ti­neretul al Arhiepis­co­piei Iași­lor, a mărturisit faptul că pen­tru punerea în practică a proiectului Școlii „Varlaam Mi­tro­politul“ a fost nevoie de ajutorul mai multor persoane. „Am primit această «poruncă» să ne a­pucăm de o școală. Știam de a­ceas­tă clădire în care vor învăța copiii de la 15 septembrie 2010. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun mâna pe telefon și să încep să întreb ce înseamnă o școa­lă. A fost un lucru greu, dar și foarte frumos. Când am înce­put să dau telefoane, am apelat la oameni care mă puteau ajuta. O par­te dintre ei, aflați aici, au ve­nit la Iași să facă o școală. Îmi do­resc ca toți copiii de la Școala «Var­laam Mitropolitul» să fie puși în valoare la adevărata lor dimensiune“, a spus protos. Hri­sostom Rădășanu.

În continuarea prezentării, ex­pert management și resurse u­mane Cristina Gheorghe a măr­turisit că „a acceptat a­cest pro­iect minunat pentru că a fost gân­dit temeinic“. „Es­­te minunat faptul că Mi­tro­polia Moldovei și Bucovinei s-a gândit să facă acest pro­iect într-un mod profesionist, cu manager de proiect, a­sis­tent de manager, cu competențe din mai multe arii în așa fel încât să putem să venim cu o pro­punere care să fie pe inima noastră. Am adus în sală oameni care se pricep la ceea ce fac de foar­te mulți ani“, a explicat Cris­tina Gheorghe. Ionuț Bursuc, asistent proiect manager al Școlii „Varlaam Mitropolitul“, a poves­tit despre cum a primit vestea unui proiect de școală patronată de Biserică: „un proiect despre care afli introducerea și pentru care nu mai aștepți și cu­prinsul, pentru că spui «da». Îmi cântă­resc foarte bine pro­iectele în care mă implic pentru că sunt con­ști­ent că fieca­re dintre ele îți cer mul­tă e­ner­gie și multă implica­re. A­cest proiect este deosebit pen­tru că el vine să propună un model de educație pentru copii în care se pune accent pe un parte­ne­riat între Școală, Fa­mi­lie și Bi­serică. Totul va fi cen­trat pe co­piii pe care îi vom întâmpina la ju­mătatea lunii septembrie“.
Despre problemele care a­par mereu în învățământul de stat, dar și despre metodele pe care le va adopta Școala „Var­laam Mi­tro­­politul“ a vorbit prof. de Re­li­gie Niculina Filat. „În acest pro­iect m-am regăsit ca mamă și ca profesor, confruntându-mă cu un sistem într-o continuă schimba­re. Am văzut pe chipurile copiilor dezorientarea, iar pe chipurile pă­rinților disperarea căutând me­­ditații la toate disciplinele. Îm­preună cu soțul meu am în­fi­ințat prima grădiniță crești­nă din București. E în al patrulea an de funcționare, tot din dorința de a da copiilor alt­ceva decât avem într-un sis­tem în care vă înțeleg mul­te din temerile pe care le a­veți acum. M-am ocupat de tot ce­ea ce înseamnă strategie, me­to­dă. Am încercat să văd co­pilul alt­fel decât ca pe un hard pe care stochezi informație și el ți-o reproduce, îi dai o notă și s-a terminat, ci să-l privesc ca un în­treg. Copilul respectiv nu are ne­voie doar de cunoș­tin­țe, ci de a în­văța să se lupte cu problemele vieții, să știe ce atitudine corectă să aibă îm­po­triva acestora și cum să le pri­vească, să ajungă să se cu­noască pe sine. Am încercat să facem ceea ce este mai bun pentru copil, astfel încât să creas­că frumos și să ajungă în final să fie un om, o minte luminată și un suflet curat“, a decla­rat prof. Niculina Filat.
La „Zilele Deschise“ a fost pre­zent și prof. univ. dr. Con­stan­tin Cucoș, prodecanul Fa­cultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, care a rea­mintit părinților fap­tul că Școala „Varlaam Mitro­politul“ va fi integrată în sistemul na­țional al instituțiilor de învă­ță­­mânt: „La Școala «Varla­am Mitropolitul» copiii vor găsi va­lori așezate. A da copilului în­că din primele faze valorile cura­te este cel mai bun lucru. Aceas­tă școală va fi una integrată în sistemul național, nu va fi o școală paralelă, ruptă de sistem. Plusul adus de școa­lă se va reliefa mai ales prin activitățile op­ționale, extracurriculare“. Direc­to­rul Ra­dio­ului „Itsy Bitsy“, Na­dia Tă­taru, le-a vorbit în conti­nu­are părinților despre școala ideală care va funcționa la Iași: „Ca mamă mi-aș dori o școală la care copilul meu să vină cu bucurie, să-și facă temele cu bucu­rie. Când am fost întrebată cum aș vrea să fie aceas­tă școală, m-am pus în locul pă­rinților care urmează să-și înscrie copilul în clasa I. Școa­la ideală pentru pretențiile me­le, pentru timpul meu pu­țin, pentru că lucrez mult la serviciu, ar trebui să fie așa: să fie de dimineață până sea­ra, să aibă copilul o masă cal­dă la prânz, să aibă toate op­țio­nalele la școală ca să nu mai alerg eu la toate cluburile ca să-i descopăr aptitudinile, iar atunci când copilul vine acasă să aibă temele făcute“. În încheiere, maica Si­lua­na Vlad, coordonatoarea Cen­tru­lui de formare și consiliere „Sf. Arhangheli“ din Iași, a explicat cum vor învăța copiii mește­șu­gul bucuriei. „La noi la școală copilul va învăța că are și bune și rele și că misiunea lui este să transforme por­ția lui de răutate în bună­tate cu ajutorul lui Dum­ne­zeu. Faptul că Școala «Varla­am Mitropolitul» este patro­na­tă de Mitropolia Moldovei și Buco­vi­nei nu înseamnă că vor recita rugăciuni și acatis­te, decât dacă vor avea o pasiune pentru acest lu­cru. Copiii vor merge la bise­rică, se vor în­china, vor fi spo­ve­diți și îm­păr­tășiți. Noi vom iz­buti, pentru că avem metoda Sfântului Duh, care va fi îmbinată cu înțelepciunea omeneas­că, ca­re vine tot de la Dumnezeu. Îm­binând aceste două meto­de, vom vedea cum se poate învăța în bucurie“, a conchis maica Si­lu­ana Vlad.

Părinții care au asistat la prezentarea ofertei și a metodelor de predare și educare în Școala „Varlaam Mitropolitul“ au adresat întrebări și au vizitat spațiile în care își vor desfășura copiii activitatea didactică și extrașcolară. „Pentru mine a fost o întâmplare că am aflat de școală. Am căutat o școală de acest gen pentru fetiță și nu am găsit. Am citit apoi un material despre școala aceasta pe internet. Ce am văzut aici nu numai că mi-a împlinit așteptările, ci a fost peste ce speram eu că găsesc“, a afirmat Simona Pescaru, programator de soft. „Un proiect de acest gen era de mult așteptat. Nouă ni s-a adus la cunoștință acum un an de zile despre el. La un moment dat nu se mai auzise nimic și chiar intrasem în panică. M-am tot interesat în dreapta și-n stânga. Momentul mult așteptat se întâmplă acum. Am considerat de la început proiectul o idee genială. Ne bucurăm. Ca părinți, ne dorim de mult așa ceva“, a precizat un alt părinte.
Pe 15 septembrie, Școala „Varlaam Mitropolitul“ își va deschide porțile pentru cei 20 de copii din clasa I.

(Pe strada Lascăr Catargi nr. 33, Iași se află clădirea în care vor învăța elevii Școlii „Varlaam Mitropolitul“)
Articol şi foto preluate de aici

Şcoala Varlaam

Şcoala "Varlaam Mitropolitul" din Iaşi organizează, în perioada 19-21 Aprilie 2010, evenimentul "Zilele Deschise" pentru prezentarea şcolii şi înscrierea copiilor în clasa I, anul şcolar 2010-2011, informează Biroul de presă al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Şcoala "Varlaam Mitropolitul" completează proiectele educaţionale ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei printr-o continuare firească de la cele 2 grădiniţe către şcoală. Într-o primă etapă, "Şcoala Varlaam Mitropolitul", va acoperi ciclul primar I-IV, urmând ca, într-o etapă ulterioară, să cuprindă şi ciclul gimnazial şi liceal.

Aflată sub patronajul spiritual al Sfântului Varlaam, şcoala doreşte să aducă fiecărui copil bucuria învăţării prin metode interactive, în lumina învăţăturii creştine şi în contextul culturii şi civilizaţiei contemporane.

Toţi cei interesaţi să afle mai multe despre oferta educaţională a acestei unităţi de învăţământ, precum şi despre posibilităţile de înscriere în clasa I, pentrul anul şcolar 2010-2011, sunt invitaţi la evenimentele de prezentare, în fiecare zi, cu începere de la orele 18.00, la sediul şcolii din Strada Lascăr Catargi nr. 33, zona Copou. Mai multe informaţii despre aceste evenimente şi despre înscrierea copiilor în clasa I se pot obţine la telefon 0727.377.334.

Despre relaţia cu copiii

Vorbeam aici despre o metodă de educaţie, ESPERE
Iată o serie de filme sugestive pe această temă: Meditaţii pentru părinţi
Vizionare plăcută!

Despre greşeală

Dacă cineva ar face un sondaj pe stradă, cu toţii am şti să răspundem la întrebarea „Ce înseamnă cei 7 ani de acasă”.

Şi totuşi, cei mai mulţi dintre noi am putea da mai multe exemple de atitudini contrare, observate la copiii mai mici sau mai mari. Sau, părinţi fiind, vedem copii care se poartă exemplar şi automat ne gândim la al nostru: deşi l-am învăţat să spună frumos „săru’mâna”, când ne întâlnim cu vecina de la etajul 2, atunci îşi găseşte să uite.

Din (ne)fericire, avem comportamente mimetice. Am fost crescuţi, trăim şi ne creştem copiii prin comparaţie cu ceilalţi şi chiar cu noi înşine. Nu ascultăm copilul, nu ne ascultăm nici pe noi înşine, dar credem că ştim ce avem de făcut. De câte ori nu auzim expresia „pe vremea mea...”.

Nu e rea comparaţia pentru că avem nevoie de modele şi nu avem întotdeauna la îndemână sfinţii (deşi ei sunt cu noi). Problema e că nu ştim cine suntem noi şi creştem copii care nu ştiu cine sunt. Ne raportăm la ceilalţi, dar nu ne raportăm la Dumnezeu. Nu privim în perspectivă. Dacă acum, când mergem într-o vizită, copilul meu se poartă altfel decât l-am învăţat, altfel decât s-ar aştepta cei din jurul meu, care „mă cunosc pe mine”, sunt în stare să fac din asta o tragedie: am eşuat ca părinte. Mă apuc să-l etichetez, chiar dacă am prezenţa de spirit să nu-i fac observaţii în public. Mă învinovăţesc pe mine, că nu am ştiut să-i transmit ceva.

Ce se întâmplă? Nu accept faptul că nu am „copilul perfect”, copilul ideal pe care-l am în mintea mea. Copilul meu, chiar dacă e al meu şi investesc în el cum ştiu eu mai bine afecţiune, cunoştinţe, bunuri materiale şi doresc să fie „cel mai bun”, poartă amprenta păcatului strămoşesc. Chiar dacă a fost botezat şi are Duhul Sfânt în sine, are şi impulsurile rele ale omului căzut. Îl pot vedea în aceeaşi situaţie ca şi mine: deşi vrea să facă binele, va face răul în anumite situaţii.

Aici este esenţial să-i transmit acest lucru, că face răul, dar nu este rău. Este foarte important să nu-i transmit o stare de vinovăţie, care să-l facă a crede despre sine că nu e bun de nimic pentru că a făcut sau nu cutare lucru. Noi facem ceva rău, dar avem Taina Spovedaniei care spală realmente acel rău pe care l-am făcut, iar eu nu sunt rău. Dar eu nu accept că poate greşi. La fel cum nu accept că eu pot greşi. Când spun „am greşit”, aştept în interiorul meu să mi se spună: „nu eşti chiar atât de vinovat” ori „las că alţii au greşit şi ei”; sau, dacă spun că „am greşit”, de fapt am un dispreţ faţă de mine şi sunt dispreţuitor şi faţă de cei din jur care greşesc şi de fapt nu accept până la capăt. Deşi am citit atâtea lucruri despre educaţia copiilor, pe toate le aplic când sunt "bine". Dar când sunt stresat de la lucru sau că m-am certat cu soţul mă trezesc că mă port oricum, numai "corect" nu. Şi asta am nevoie să accept. Îmi e teamă să accept că greşesc şi îmi e teamă să mă confrunt cu greşelile copilului meu.


Ce nu mai accept? Faptul că e copil. Dacă face o greşeală sau nu face un lucru pe care i l-am cerut, automat o iau ca pe un afront la persoana mea, ca pe o ofensă. Dar nu accept că e copil, că el poate greşi din lipsă de maturitate.

Care ar fi soluţia (pe care am aplicat-o eu empiric mai mult, pornind de la ceea ce am învăţat de la Maica Siluana): să-mi dau voie să mă confrunt cu greşelile. Cu greşelile mele, cu greşelile copilului. Să-i spun că întotdeauna va greşi, dar că trebuie să înveţe a-L chema pe Dumnezeu chiar şi în acel moment. Să accept faptul că eu nu sunt desăvârşit şi nici copilul meu nu e. E mare dorinţa de a fi buni, dar dacă nu suntem realişti cu noi înşine, ne vom izbi întotdeauna de zidul acesta al greşelii care nu ne va lăsa să mergem mai departe. Am nevoie să accept că am căzut, să-mi cer iertare, să mă ridic şi să merg mai departe. Şi asta să-l învăţ pe copilul meu. Dacă nu-l învăţ că „a cădea e natural”, chiar dacă nu e dezirabil, va creşte cu sentimentul de culpabilitate. Va învăţa să fie ipocrit, aşa cum eu sunt ipocrit. Nu avem cum să ne găsim pe noi înşine dacă nu suntem gata să ne acceptăm cu faptele rele cu tot. Şi nu avem cum să-l învăţăm pe copil să se cunoască dacă nu acceptăm că poate face rele.

Copilul meu are nevoie să-l învăţ că, indiferent cum suntem, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Nu ne iubeşte pentru că suntem buni, frumoşi, cuminţi, ci pentru că e Dumnezeu şi e Iubire şi nu există faptă pe care să o facem şi care să ne despartă de iubirea Lui. Iar acest pe toţi îi include chiar pe toţi, chiar şi pe cei care fac rele, chiar şi pe cei care aleg să trăiască fără El şi că-i aşteaptă să se întoarcă la El.
Să îl învăţ că eu îl iubesc indiferent cum este. Îl învăţ asta cu răbdare. Răbdare cu mine, răbdare cu el. Şi cu ochii la Domnul şi la Maica Lui: "Doamne, ajută un păcătos ca mine să-l crească pe copilul acesta aşa cum Îţi place Ţie! Întoarce Tu toate greşelile mele de educaţie şi le transformă în inima lui. Maica Domnului, tu L-ai crescut pe Mântuitorul, învaţă-mă şi pe mine să cresc acest copil pe care mi l-a dat Domnul! Mulţumesc!"