Sunt câțiva ani deja de când am făcut un experiment care spunea că, mulțumind în fiecare zi, timp de trei luni, viața va deveni extraordinară.
Când am început atunci experimentul (era tot un început de noiembrie și făcusem eu un calcul clar, ca la începutul lui februarie al anului următor să fac o mică retrospectivă a lunilor trecute, pentru a observa dacă într-adevăr, viața mea s-a schimbat) mărturisesc că aveam un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. Pentru că viața mea, prin mila Domnului, era deja extraordinară. Și mă gândeam că ce ar putea fi mai mult decât atât? Pot da mărturie însă că este așa. Că, întotdeauna poate fi mai mult decât ce ni se pare fericire. Și că, în Domnul, fiecare clipă devine binecuvântare pe care putem învăța să o primim.
Mi-am făcut atunci un mic bilețel de atenționare, pe care am scris perioada, și pe care l-am așezat pe birou, să-mi aduc aminte în fiecare zi. După ce s-au încheiat cele trei luni, eram uimită de schimbare. Vorba aceea:
Așa încât am postat bucățica aceea de hârtie plastifiată la loc de onoare, la locul meu de rugăciune, să-mi aduc aminte mereu să mulțumesc pentru fiecare zi. Și recunoștința a trecut de la stadiul de experiment, la mod de viață.
Și un gând pe care l-am găsit și vreau să vi-l împărtășesc, pentru că l-am primit într-un moment greu:
”Putem privi lucrurile din perspectivă dublă: dinspre trecut - și atunci pare un sfârșit - sau dinspre viitor - și atunci pare un început.” (M. Siluana)
M-aș bucura să călătorim împreună pe calea recunoștinței și să-mi împărtășiți din experiența voastră, eventual cu linkuri la propriile postări.
Bucurie!
Cu drag,
