După un 2019 în care determinarea mi-a fost de mare ajutor și am atins o mulțime din obiectivele propuse, mai ales pe plan profesional (Oh, Doamne! Slavă Ție!), parcă aș vrea ca anul care vine să fie o provocare la... Fericire
Fericirea este un cuvânt pe care l-am descoperit recent în literatura duhovnicească. Nu știu dacă dintr-o reverență prost înțeleasă ori din alt motiv nu am fost prea atentă la el. Îl luam ca de la sine conectat cu „fericirea veșnică” (deci, imposibil de atins în această lume) sau îl consideram sinonim al bucuriei (ceea ce, uimitor pentru mine, în dicționarul limbii române nu e!, deși la definiție seamănă)
În dicționar, fericirea este definită ca o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină (determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți).
Căutând în Biblie după termen am putut observa cât de superficial trec peste acest cuvânt, luându-l de la sine înțeles ca pe ceva aproape ireal, ceva ce ține de domeniul viselor copilărești (sau duhovnicești intangibile). Ce m-a frapat a fost descoperirea cuvântului atât în Biblie, cât și în literatura filocalică, neasociat doar cu cele nouă fericiri sau cu fericirea veșnică, după cum ziceam mai sus, ci, dimpotrivă, asociat și cu năzuința omului de a fi fericit aici pe pământ, ca o împlinirea unei promisiuni a lui Dumnezeu. Da, este un rezultat al satisfacerii unei năzuinți, dar, spre deosebire de plăcere, care e rezultatul satisfacerii unei dorințe legate de simțuri și percepții (și care este asociată cu durerea), fericirea autentică, superioară se naște din raportarea la Dumnezeu și la cunoașterea Lui și da, această lucrare este anevoioasă, dar tot El este Cel care o mijlocește, dacă-I cerem.
În Biblie există 172 de versete care conțin cuvinte cu rădăcina fericire. Nu toate se referă la fericirea pământească, dar există și acestea.
- Spre exemplu, la Pilde găsim că „cel ce se încrede în Domnul este fericit.” (16, 20)
- „Cel ce dobândeşte înţelepciune iubeşte sufletul său şi cel ce ţine cu tărie la pricepere află fericirea.” (19, 8)
- În Epistola Sf. Apostol Iacov găsim „Fericit este bărbatul care rabdă ispita” (1, 12) „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie... primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi... faceţi-vă împlinitori ai cuvântului; cine s-a uitat de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. (1, 19, 21, 25)
Fericirea creștină biblică e un concept ce ține de domeniul paradoxului și este în directă legătură cu Hristos, cu dorința de a fi cu El, încât poate din acest motiv nici nu este prea la modă, fiind înlocuit cu surogatele vremii, dar acestea neajungând totuși să ofere acea stare de deplinătate.
Am vrut să văd cum se regăsește fericirea în Filocalii. La o primă căutare, am văzut că ar ieși o carte bunicică dacă m-aș apleca mai minuțios. M-am rezervat însă la câteva idei, cu propunerea de a lua ca provocare a anului 2020 și citirea Filocaliilor. Dar, să mă întorc la fericire:
- Sfântul Antonie cel Mare spune că fericirea stă în blândețe și în înfrânarea mâniei atât cu fapta, cât și „a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui”. (Filocalia 1)
- Sfântul Ioan Damaschinul spune că ”fericit cu adevărat este cel care caută virtutea și se îndeletnicește cu ea și cercetează cu grijă tot ceea ce este virtute, apropiindu-se prin ea de Dumnezeu și unindu-se cu El în minte.” (Filocalia 4)
- Sf. Petru Damaschinul învață că ”Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința”. (Filocalia 5)
- În Filocalia 8, la Calist și Ignatie, găsim „«fericit este, zice, cel ce cunoaşte neputinţa sa» (Cf. Iov 37, 7), «ca să nu ne încredem în noi înşine, cum zice Pavel, ci în Cel ce învie morţii» (2 Cor. 1, 9). Şi aşa să alergăm neîncetat spre Dumnezeu întru smerenie şi pocăinţă şi mărturisire.”
- Sfântul Isaac Sirul spune „pomeneşte pe Dumnezeu, ca şi El să te pomenească totdeauna. Şi pomenindu-te şi izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea.” (Filocalia 10)
- Și tot la Sfântul Isaac Sirul, în Filocalia 10, găsim că „Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci cînd află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi strînge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază.”
„O Hristoase, Care eşti singurul puternic, fericit este cel al cărui ajutor este la Tine, şi cel ce a pus suişuri în inima sa. Tu, Doamne, întoarce faptele noastre de la lume, la dorirea Ta, pînă ce vom vedea ce este ea şi nu vom mai crede umbrei ca adevărului. Tu, Cel ce ne-ai făcut pe noi, înnoieşte mintea noastră, Doamne, şi să cunoaştem cum a fost intrarea şi ieşirea noastră în lumea aceasta, pînă am desăvîrşit lucrul la care am fost chemaţi după voia Ta în viaţa aceasta şi după aceea să nădăjduim că vom primi în mintea noastră plină de încredinţare bunătăţile cele mari, pe care, după făgăduinţa Scripturilor, le-a gătit iubirea Ta la cea de a doua zidire a lumii înnoite. Fie ca pomenirea lor să o păzim prin credinţă în taină!”
