Mulțumesc pentru pace. Deși văd și aud ce se întâmplă în țară și în lume, am nădejdea că va ieși un sens și din asta. Frankl spunea că unul din cele trei sensuri ale vieții e cel al asumării suferinței. Să treci cu demnitate prin suferință.* Iar Mântuitorul spunea: "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33) - Interesant că niciodată nu ne împăcăm cu felul în care vin necazurile/ suferința. Ne ia prin surprindere, oricât de mult am zice că „era de așteptat”. Sau de ca și cum ar putea veni vreodată în vreo formă mai plăcută pentru cel care o trăiește! Când lumea din jurul nostru se îmbolnăvește, tot ne mai gândim că pe noi sau pe ai noștri nu ne prinde. Trăim poate, cum zicea tot Frankl, iluzia grațierii. Citeam nu știu pe unde că soția unui mare cercetător se îmbolnăvise de cancer. Iar cunoștințele, prietenii erau uimiți (vorba aceea, era soția marelui om de știință care studia am impresia chiar în domeniu!) și o întrebau: "Cum, chiar dvs. v-ați îmbolnăvit?!?" Iar ea se uita la ei și îi intreba: "De ce nu?!?".
Mulțumesc pentru timp.
_____________
(*) Tot vin acum, datorită condiției acestea de #stămacasă, comparații cu închisoarea. Nu ne putem compara cu cei care au fost cu adevărat în închisori sau lagăre. Dar avem nevoie să fim înțelegători cu noi în suferință. Frankl spune despre felul cum trăim suferința, suficient ca să înțelegem: „este posibil să practici arta de a trăi chiar și într-un lagăr de concentrare, deşi suferinţa este omniprezentă. Să fac o analogie: suferinţa omului se aseamănă cu comportamentul gazului. Dacă se pompează o anumită cantitate de gaz într-o încăpere goală, gazul va umple camera complet şi uniform, indiferent cât de mare ar fi ea. Tot astfel, suferinţa umple întru totul sufletul uman şi gândirea conştientă, indiferent dacă e vorba de o suferinţă mare sau de una mică. De aceea „mărimea” suferinţei umane este absolut relativă.” (p. 36)
