Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

"Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital"

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere,pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu adună cu Mine risipeşte" (Luca 11:23). Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Scriptură spune: "În orice neam cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35)...

Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt." 

 "Ce înţelegeţi prin dobândire?" l-am întrebat pe Sfântul Serafim. "Cumva, nu prea pricep." 

 "Dobândirea este acelaşi lucru cu luarea în posesie", mi-a răspuns el. "Ştiţi ce înseamnă a dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfânt este asemenea. Ştiţi foarte bine ce înseamnă a dobândi în sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obişnuiţi este să adune sau să facă bani; cât pentru nobilime, se adaugă primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru serviciile aduse stăpânirii. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital, dar dătător de har şi veşnic, şi se obţine pe căi foarte asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social şi temporal. Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieşte viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ, o numeşte negoţ. El spune tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi  veni" ( Luca 19: 13), "răscumpărând fiecare ocazie, căci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16). 

Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tău fă astfel încât să primeşti binecuvântările cereşti, prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos, ce pogoară harul Preasfântului Duh asupra noastră." 

Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încărcaţi de grijile şi necazurile acestei vieţi! Căci cine va putea să ducă supărarea Sa, cine va suporta mânia feţei Sale? De aceea s-a spus: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită." (Marcu 14:38), adică să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său. 

 "Desigur, fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ne dă acest har în mod deosebit, pentru că întotdeauna este la îndemână, ca o unealtă de dobândire a harului Duhului Sfânt. De pildă, ai vrea să mergi la biserică, dar nu afli nici o biserică sau slujba s-a terminat; ai vrea să dai de pomană unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce să îi dai; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să o faci din pricina firii tale sau din pricina tăriei vicleniilor vrăjmaşului, cărora nu te poţi împotrivi datorită slăbiciunii tale omeneşti; ai dori să faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai tăria sau îţi lipseşte prilejul. Acestea, cu siguranţă nu se aplică rugăciunii. Rugăciunea este la îndemână oricui, bogat ori sărac, nobil ori umil, puternic ori slab, sănătos ori bolnav, drept ori păcătos."

Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii, atunci când este săvârşită din toată inima, chiar şi în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă dinSfânta Tradiţie. Când, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întâlnise, încă necurată după ultimul ei păcat, mişcată fiind de durerea adâncă a mamei, a strigat către Domnul: "Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-şi jeleşte fiul şi crezând cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste şi în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!" Şi Domnul l-a ridicat din morţi.  Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce îndeosebi Duhul lui Dumnezeu, şi este cel mai uşor de săvârşit pentru toată lumea. 

***

 HARUL ESTE LUMINĂ 

 "Şi trebuie să explic mai departe deosebirea între lucrările Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în chip tainic în inimile celor cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi lucrările întunecimii păcatului, care la propunerea şi îndemnul diavolului, se făptuiesc prădalnic în noi. Sfântul Duh ne aminteşte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi întotdeauna lucrează biruitor cu El, bucurându-ne inimile şi călăuzindu-ne paşii pe calea păcii, în timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucrează în felul opus Domnului, iar lucrările sale în noi sunt răzvrătite, încăpăţânate şi pline de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii." 

 "Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credinţe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omeneşti, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuşi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia păcatul lumii" (Ioan 1:29), şi dăruieşte fără de plată har peste har. 

Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi şi omenirii întru Dumnezeu-omul, se  spune în Evanghelie: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); şi mai apoi: "Şi lumina luminează în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o niciodată." (Ioan 1:5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjura sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăinţă a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: "Avva, Părinte! Nu fii supărat de această lipsă de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii sale)." Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, şterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut şi îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un vestmânt al nestricăciunii, ţesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieţii creştine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu. 

"Vă voi spune altceva, pentru a putea înţelege mai limpede ce înseamnă harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut şi cum lucrările sale se manifestă, în mod deosebit, în cei ce sunt luminaţi de acesta. Harul Sfântului Duh este lumina care îl luminează pe om. Întreaga Sfânta Scriptură vorbeşte despre aceasta. Astfel, sfântul nostru părinte David a spus: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele." (Psalmul 118:105), şi "De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfânt care este exprimat în Lege, în cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea. Dacă acest har al Sfântului Duh (pe care încerc să îl dobândesc cu atâta grijă şi râvnă, încât cuget la dreptele Tale judecăţi de şapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat în mijlocul întunericului grijilor, care sunt de nedespărţit de chemarea înaltă a rangului meu împărătesc, de unde aş putea primi o scânteie de lumină care să-mi lumineze drumul pe cărarea vieţii, ce este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei?" 

 Carte

(din. Sf. Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt)