Potpuri

Un copil de 4 ani se intreaba cine-i seful in casa; iar la raspunsul parintilor, ca in familie "nu exista sef", ci exista un set de reguli care trebuie urmate de toti membrii familiei, acesta ramane totusi nelamurit.
E uimitor ce intuitii pot avea copiii.
Eu cred ca astia micii au o "inteligenta naturala" mult superioara inteligentei noastre, pentru simplul motiv ca e mai putina vreme de cand "au intrat" in lume si nu au avut timp sa fie "educati". Anume, ei au intuitii pe care noi le-am pierdut pe undeva, pe parcursul vietii.
Ei stiu ca e normal sa existe o ierarhie, nu in sensul de stapan/supus, ci in sensul de "conducator al corabiei familiei". Spre exemplu, la o corabie, cati comandori pot fi? Bine, sunt regulile de navigatie fata de care se supune si comandorul, dar el-conduce-nava. Nu toti-conduc-nava. Vor mai fi cativa la nivel "executiv", nu le cunosc gradele. Hotarasc impreuna catre care tarm se indreapta, socotesc impreuna ce provizii iau, cum alimenteaza nava, dar "comandorul-conduce".
Apoi, cu siguranta, or fi si alte sarcini specifice: unul e responsabil cu privitul in zare, altul cu ordinea pe vas... Dar tot este comandorul care conduce vasul spre tarm.
Copiii simt ca trebuie sa existe o ierarhie, ca cineva este "seful cel mare". Asa se intampla in ordinea naturala. Nu poti veni sa le spui ca "toti avem aceleasi drepturi si obligatii", in primul rand pentru ca este o minciuna. Parintii, oricat de democratici ar fi, tot nu pot avea aceleasi drepturi si nici aceleasi obligatii. Pornim in educatia copilului cu o minciuna, pe care el o simte, dar il invatam ca "nu simte bine". Il "educam" adica. Il educam sa nu mai simta mai intai. Apoi, ca ceea ce simte e gresit, cu alte cuvinte, sa nu ai incredere in tine. Apoi, incepem sa ne intrebam de ce avem un copil timid, neincrezator in fortele proprii si incepem sa-l invatam cum ar trebui sa fie. Cum sunt ceilalti, care sunt normali. Deci el, cumva, nu e normal.

Eu am fetite si niciodata nu mi-a placut sa le imbrac in "clasicul" roz, desi cele mai multe hainute ale lor aveau aceasta culoare, fiind primite. Spuneam ca nu imi placea sa le imbrac in roz: "ce-o fi si gaselnita asta, roz/rosu la fete, bleu/albastru la baieti? Sigur o fi inventia mamelor nematurizate afectiv. Fetitelor le sta foarte bine cu orice culoare si nu cred ca au ele vreo inclinatie speciala spre roz". Cam asta imi ziceam eu, cand fetele mari erau mici. Acum au crescut si camea lor este roz - pentru ca asa au vrut ele, lenjerii in majoritate roz pentru ca asa au vrut, multe haine roz... Incat ma intreb: cand mi-am pierdut eu apetenta pentru roz? De unde "stiam" eu ca nu le place sau ca nu le intereseaza culoarea aceasta?
Discutam odata cu un prieten si el a zis o vorba care mi-a patruns adanc in suflet: Cand intr-un cuplu e nevoie de reguli, inseamna ca nu este iubire. Iubirea, ca in Corinteni 13, "toate le ingaduie". Noi nu ne mai iubim asa cum suntem, ci "ne ajustam" pentru a putea fi "iubibili". vrednici de a primi iubirea. Si cum spiritul omului este liber si nu poate fi "ajustat" ori limitat, consideram ca este "lipsa de dragoste" a nu te supune regulilor.

Discutam si cu Oana, despre copiii care ajung la 16 ani sa-si petreaca diminetile in baruri in loc de a fi la scoala. Este destul de tardiv sa incepi "atunci" sa explici copilului ca nu e bine asta. A nu iti petrece timpul in locuri "nepermise" nu e ceva ce se deprinde deodata, ci e rezultatul unui drum lung impreuna cu familia, in care, la vremea in care inca accepta sugestii, copilul era invatat ca este bine sa-si faca datoria, intotdeauna. Iar datoria unui scolar este de a merge la scoala. Datoria lui este de a scrie temele, de a invata, de a face ordine in locul in care traieste, invata, petrece putin timp. Este DATORIA lui, nu un cadou sau o fapta buna pe care o poate face fata de cineva care munceste sa-i asigure hrana, pentru un invatator care suporta niste tipuri de comportament si atitudini cel putin neplacute.
***
Azi, fetele au luat, doar ele, 10 la un test de matematica; au cantat foarte bine la o auditie neanuntata... Erau foarte mandre si bucuroase. Eu le-am zis ca "acestea sunt fetele mele: cele care iau doar 10, cele care canta foarte frumos, cele care se poarta frumos". M-au intrebat, firesc, "pai cum, cand nu suntem bune, nu suntem fetele tale?"
Le-am intrebat daca stiu cum arata o piatra pretioasa. Bineinteles ca stiau. Le-am spus atunci sa-si inchipuie o piatra pretioasa prafuita. Mai straluceste? Normal ca nu. Dar piatra pretioasa nu mai e pretioasa din cauza prafului? Nu. Piatra pretioasa ramane in continuare tot o piatra pretioasa, doar ca nu e asa stralucitoare.
Ei, am concluzionat, asta am vrut sa spun cu faptul ca "asa sunt fetele mele". Cand nu va purtati frumos, sau nu invatati, sau nu exersati, ajungeti sa fiti ca niste pietre pretioase prafuite. Dar in zile ca acesata, va aratati pe voi, pietrele pretioase stralucitoare, in toata frumusetea voastra.
Au inteles.