Perfect Days

Imi place luna august pentru ca e ca un alt fel de „sfarsit de an”. Nu stiu dacă pentru ca 1 septembrie e prima zi a anului bisericesc sau pentru ca in septembrie incepe anul scolar - un nou inceput (desi nu mai am copii care sa inceapa scoala, anul acesta mezina a terminat facultatea) - cert e ca intotdeauna am avut gandul ca august ar trebui sa fie ultima luna a anului, nu decembrie. Faptul ca incep sa cada frunzele, ca se culeg roadele pamantului, incep sa plece pasarile calatoare... totul vorbeste despre incheiere. Ca atunci cand mergi la picnic si la final iti aduni lucrurile, strangi paturica, pui totul in geanta si pleci. Cred ca august e felul anului de a-si strange paturica 🧺

Vara este pentru mine mai degraba un anotimp static, in care intru pe mod „baterie” si stochez energie solara. Sunt o fiinta solara, imi place sa-mi bata soarele in casa, am schimbat locatii de cabinet pe motiv de lipsa de lumina. Vara asta m-am bucurat din plin de soare!

Nu-mi propun multe pe vara. Sa citesc o carte, doua. (Anul acesta am citit „Dezvoltarea personalitatii” a lui C. G. Jung si am reluat „Psiho-Cibernetica”, a lui M. Maltz). Sa meditez. Sa reduc activitatile pana la limita necesitatii. Sa ma inconjur pe cat se poate de rutina, de previzibil, de o atmosfera „plictisitoare”. Si in asta, sa fiu cat mai mult in prezent. Fara telefon, pe cat posibil (si am reusit, slava Domnului, sa las telefonul toată ziua in casă. Radeam ca „n-am facut niciun pas” zile intregi pentru ca aplicatia telefonului nu a detectat miscare). In felul acesta, timpul se umple de acum si devine ca o bucla temporala, fapt ce favorizează alipirea de Dumnezeu.

 

Am mai observat ceva la mine, vara. Ma imbolnavesc de vreo viroza . Nu fac parte dintre persoanele care se pot lauda ca „n-au mai racit de ani de zile!”. Eu am cel putin două viroze pe an: una iarna, la sfarsitul anului, si una vara. In vara aceasta am avut doua. Numesc virozele prilej de regenerare celulara si, desi nu ma simt deloc bine in timp ce sunt bolnava, am observat ca in corpul meu se intampla ceva ca o curatenie generala. Ma ajut in perioada bolii de tot felul de produse pornind de la tincturi💧, prafuri (curcuma), la uleiuri esentiale🧴si gemoterapie. De obicei sunt „ca noua” in 3-4 zile.

Scurtarea timpului petrecut pe telefon m-a ajutat la ceva: am renutat la toate canalele social-media. Si, recunosc, chiar am mai mult timp acum. Cred ca asta e motivul principal pentru care am simtit nevoia sa intru din nou pe acest blog. Pe vremuri era singura mea „fereastra catre lume”, iar acum m-am intors la ea. Este vitrina cu secvente ale vietii mele obisnuite sau cu lucruri care cred ca merita a fi impartasite.

Si, apropo de impartasire, dand timpul inapoi, imi dau seama ca a mai fost un element care a contribuit la iesirea din social-media: am vazut filmul „Perfect Days”, regizat de Wim Wenders, cu Koji Yakusho actor principal. Recomand! Filmul acesta este de o frumusete rara si de o profunzime tulburatoare!

Pe acordurile melodiei de la trailer iti urez un timp bun, iti multumesc ca ai citit pana la final si te mai astept cu drag la o cafea virtuala☕!

Luna recunoștinței, ziua a 16-a

”Cu puțin efort, îmi pot reaminti o mulțime de lucruri: pot recompune o serie de evenimente, când și cum au avut loc. Dar, dintr-un motiv oarecare, unele lucruri (zile, minute) pe care mi le amintesc au parcă o viață a lor înlăuntrul meu. Nu sunt evenimente importante, ori remarcabile, nu sunt nici măcar evenimente, ci doar anumite momente și impresii. Ele au devenit fundamentul conștiinței mele, o parte din mine. Sunt convins că aceste amintiri sunt niște revelații (epifanii) ce vin din interior, legături cu ”celălalt” nivel al conștiinței, mai profund și mai înalt.
Mai târziu, mult mai târziu înțelegem că în aceste momente ne-am împărtășit de o bucurie desăvârșită. O bucurie fără vreo legătură cu ceva concret și, cu toate acestea, o bucurie; bucuria prezenței lui Dumnezeu și a deschiderii Sale către inimile noastre. Iar experiența acestei întâlniri, a acestei bucurii (care nu ne va mai părăsi niciodată, pentru că a devenit o parte a inimii), ne va determina gândurile și viziunea întregii vieți.” (pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar)

despre 3 luni de recunoștință aici

Lumină de seară

"Dar și acum îndură-te, și acum miluiește-mă și aprinde-mi, Hristoase al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o ușurătatea cărnii mele ticăloase, somnul, săturarea pântecelui și băutul a mult vin. Acestea au stins flacăra în tot sufletul meu și au uscat izvorul, țâșnirea lacrimilor. Flacăra odrăsleşte lacrimile, iar lacrimile flacăra, întru care m-au adus indeletnicirea celor dumnezeiești,  meditarea poruncilor. Și paza rânduielilor Tale, care și-au luat împreună - lucrătoare cu ele pocăința, și ele m-au făcut să stau în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare; de unde, ajungând dintr-o dată afară din cele văzute, am căzut cu frică de unde am fost izbăvit. Iar văzând de departe cele viitoare, în mine s-a aprins focul dorului și după puțin s-a văzut în chip negrăit o flacără - mai întâi în mintea, iar mai apoi în inima mea - și flacăra dorului dumnezeiesc a făcut să țâșnească lacrimile și mi-a dat împreună cu ele o dulceață negrăită. Increzându-mă, deci, în mine însumi, căci îmi spuneam: nu poate să se stingă, că arde prea frumos,  și lenevindu - mă am slujit nebunește somnului și ghiftuirii pântecelui și, inmuindu-mă, am folosit mult vin; nu mă îmbătam dar mă ghiftuiam; și îndată s-a stins minunea aceea cutremurătoare, dorul inimii,  flacăra care ajungea până la cer și ardea cu putere în mine, dar nu mistuia ființa ierboasă (is. 40,6) care e în măruntaiele mele, ci  - o minune - o prefăcea întreagă în flacără și iarba care atingea focul nu ardea deloc, sau, mai bine zis, focul nu ardea iarba, se unea cu ea și o păstra întreagă nemistuita (iş 3,2). O putere a focului dumnezeiesc, o lucrare străină!  Cel ce faci să se destrăme stânci și dealuri numai de frica ta și de fața Ta  (ps 113, 6-7, idt 16, 15), Hristoase, Dumnezeul meu, cum te amesteci cu iarba cu întreaga ființă dumnezeiască,  Dumnezeul meu, Cel ce locuiești într-o lumină cu totul de nesuportat? Cum rămânând neschimbat, cu totul neapropiat, păzești ființa ierbii și păstrând-o neschimbată o schimbi întreagă și, rămânând ea iarbă e lumină, dar lumina nu e iarbă,  ci Tu,  Lumina, Te unești fără contopire cu iarba și iarba se face ca lumina fiind prefăcută fără schimbare?" (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, p.175-176)

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: ”să fie cumpătate...”

Luna Ianuarie a anului 2014 este dedicată, după cum spuneam aici, observării trăsăturilor întâlnite în Epistola către Tit a Sf. Ap. Pavel în ce privește atitudinea soției față de soț:

”să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2, 5)

Cumpătarea e o calitate de dorit pentru oricine. Pentru că o viață cumpătată înseamnă o viață simplă, în care fiecare lucru are locul său și timpul său. Practic, cumpătarea este o premisă a fericirii. Omul cumpătat se bucură de ceea ce are, prețuiește fiecare zi ca dar de la Dumnezeu în care el toate le face spre slava Lui.
O femeie cumpătată este înțeleaptă. În imprevizibilul vieții, ea are o perspectivă intențională. Își cunoaște scopul și rostul pe acest pământ și trăiește în consecință.
Într-o familie creștin-ortodoxă, ca femeie și stăpână a casei, pot exista scăpări între două extreme. Extrema ”Martei” și extrema ”Mariei” (Luca 10, 38-42)
Gestionarea casei este fără îndoială foarte importantă. Dar dacă, la fel ca Marta, uităm de Dumnezeu și nu ne gândim la prezența Lui, atunci ratăm un lucru foarte important, deși am putea zice că facem un lucru bun, care ni s-a cerut, iată, prin Scriptură.
Dar există și ispita de a cădea în extrema Mariei, cum spuneam mai sus. Deși poate nu e corectă exprimarea, întrucât, cum vedem în Evanghelie, Maria ”partea cea bună și-a ales” și o abordare corectă, în Duh, a atitudinii Mariei nu ne va împinge spre neglijarea îndatoririlor casnice. Totuși, mă voi referi aici la o perspectivă greșită care poate face o tânără soție, ori o soție mai în vârstă dar care ajunge la credință mai târziu, să ajungă să considere treburile casnice mai puțin importante.
(Mai ales dacă a primit în familia de origine o ideea că treburile casnice sunt înjositoare sau o corvoadă pe care femeia o duce ca pe o pedeapsă.) Această soție, interpretând greșit lauda Mântuitorului față de Maria, își va umple tot timpul cu lecturi, canoane și alte ocupații ”duhovnicești” în detrimentul sarcinilor casnice.

Sf. Teofan Zăvorâtul îndeamnă femeile căsătorite:

”Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei. Toate îndatoririle soţiei, mamei, stăpânei casei sunt înfăţişate în scrierile sfinţilor Apostoli. Cercetaţi-le si apucaţi-vă să le împliniţi cu conştiinciozitate, fiindcă este îndoielnic că mântuirea se poate rândui fără împlinirea îndatoririlor pe care ni le impun poziţia socială şi ocupaţia noastră. Acestea sunt de la Dumnezeu şi se pot întoarce ori spre
plăcerea Lui, dacă sunt împlinite cu credincioşie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt împlinite. Sunteţi soţie, mamă, stăpână a casei, în datoriile legate de aceasta stă mântuirea Dumneavoastră.”

Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că:

”atunci când cele pământești (materiale) sunt bine întocmite, şi cele duhovniceşti vor merge bine; altfel, şi acelea se vor vătăma. Căci femeia gospodină va fi şi iconoamă. O asemenea femeie nu se va ocupa nici cu desfătările, nici cu ieşirile de-acasă, fără nici un rost, şi nici cu altceva de acest fel.”

Am învățat de la femeile din copilăria mea că într-o casă treburile casnice nu se termină niciodată. O gospodină întotdeauna găsește câte ceva de făcut. Am ajuns la propria casă, cu propria familie și pot da mărturie că așa este. Și totuși, având acest lucru în minte, pot spune că într-o casă bine gestionată o femeie poate avea timp pentru toate.

Și ca să nu lungesc vorba, cum va reuși o femeie să îndeplinească toate acestea?
Simplu: urmând trei pași.
Mai întâi, să observe că oricât se chinuie, nu reușește să fie femeia care își dorește să fie, de dragul lui Dumnezeu și al soțului.
Apoi, să creadă că Domnul o poate ajuta în acestea.
În cele din urmă, să-L cheme pe El și să se lase în voia Lui în plinirea a toate.

Când o femeie vrea să le facă singură pe toate, ușor poate ajunge la deznădejde. Dar, chemându-L pe Domnul la tot pasul, Acesta vine cu puterea Lui și ne împlinește și rugăciunea și lucrarea în gospodărie. Sf. Pavel spune:

”harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi ... să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; și să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13)

În gospodărie, acest cuvânt, ”toate”, despre care vorbeam mai sus, nu va mai cuprinde întreaga listă de treburi gospodărești care să fie eventual făcute și deodată, spre crisparea și deznădejdea unei femei, în vederea atingerii unei perfecțiuni neomenești.

Cumpătarea se referă și la gestionarea timpului acordat activităților. O soție cumpătată își va face în așa fel programul încât viața sa să poată fi trăită eficient în toate rolurile pe care le are ca femeie, fiică a lui Dumnezeu, soție, mamă, prietenă, fiică, angajată, enoriașă a unei parohii etc.
Cumpătarea se referă la înțelegerea față de sine și față de cei din jur, de limitele fiecăruia.
Cumpătarea se referă la atenția pe care o acordă o femeie, pe rând, ei înseși, celorlalți și, bineînțeles, fiecărui lucru pe care îl face. Câte unul o dată.
Cumpătarea se referă la recunoștința pentru fiecare clipă, pentru fiecare lucru pe care pune mâna, pentru tot ceea ce o înconjoară.
Și nu mai e ea cea care va face, ci harul Lui, care, pogorându-se, aduce pacea și luminarea, încrederea și bucuria de a fi cu El, în El, în toate lucrurile vieții.
Vă doresc seninătate în Domnul

"Să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta"

Un pustnic i-a spus ucenicului său: 

„Orice ai face şi orice ai gândi să ai deplina convingere că te afli în faţa lui Dumnezeu“. 

Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. 

Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. 

Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta. 

(Pr. Petroniu Tănase)