Luna recunostintei, ziua a 20-a: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.”

”Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, și umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire.” (Efeseni 5, 1-4), ”Să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Rom 14, 19). ”Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.” (Filipeni 4, 8)

***
De multe ori vedem greselile, relele, slabiciunea umana ca pe niste lucruri de dispretuit in ceilalti, dar si atragem atentia celorlalti asupra lor. (De altfel, am cladit o intreaga cultura  pe asta; deschideti acum un ziar, tv sau o pagina pe net si vedeti despre ce vorbesc, daca nu credeti). Dar suntem unii care spunem ca nu privim la tv, nu avem cont pe retele de socializare. Si ne intalnim si povestim despre ce am vazut rau la unii sau la altii, din jurul nostru. E o trasatura a omului cazut faptul ca avem nevoie sa vedem ca celalalt face chestii aiurea ca sa ne vedem, prin contrast, mai buni, mai frumoasi, mai generosi, mai cu Domnul. Avem nevoie de stralucirea lor mai pala, mai umbrita, ori de crapaturile, cioburile lor ca sa ne vedem pe noi stralucind mai tare. Avem nevoie sa vedem (si sa aratam cateodata) ca altul e mai jos ca noi, ca sa ne simtim noi mai sus, prin comparatie. Dar, ne comparam cu cineva cu 5 si ne bucuram ca avem 6. Tinta noastra nu e Domnul, ci sa fim mai buni, mai stralucitori (ca ceilalti). Uneori, ”celalalt” nu e vecinul de la blocul alaturat sau colegul de birou, ci e sotul/sotia, alteori copiii, in alte cazuri sora sau fratele iar in unele chiar parintii.

Nu ne gandim ca ne comparam, ci credem ca vrem sa atragem atentia asupra unor lucruri de bun-simt, care trebuie reparate. Avem cate o opinie despre toate.

Ne laudam in trupuri, ca lentile prin care se poate vedea Domnul, ne punem tot felul de accesorii, mai slefuim pe ici, pe colo si uitam ca scopul cu care vrem sa fie cat mai slefuite e sa-L vedem si sa-L reflectam mai bine pe El, nu sa ne centram pe ele-noi. Ne centram pe materia diamantului care suntem si pe capacitatea lui de a straluci si uitam de Domnul, uitam ca am venit sa-L reflectam pe El. Punem diamantul in lumina reflectoarelor scenei lumii si cautam lumini cat mai puternice ori mai colorate sau mai ieftine, dupa cum ni-i ”buzunarul”, sa avem cu ce ne lauda, in loc sa ne expunem la Lumina Lumii si s-o lasam sa se vada prin noi.

Asta avem nevoie sa ne aducem aminte: sa nu ne lasam antrenati pe scene crezand ca noi suntem vedetele. Sa nu ne facem judecatori ai luminii aproapelui.
Dorul nostru profund e sa-L e reflectam pe El! Sa ne curete haina trupului si a sufletului, sa Se vada El prin noi. ”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16) 

Sa nu ne mai uitam la ceilalti (in casa, la serviciu ori la tv) cautand si fiind atenti la impuritati ori la sursele lor alternative de lumina, ci sa-L vedem pe El, pe Domnul, care este si in ei. Dar oare de ce folosesc pluralul cand despre mine vorbesc? Cum, Doamne, sa Te vad pe Tine in toti si sa Te cinstesc pe Tine, in toti?

Multumim, Doamne, ca ne arati si ca ne ajuti sa Te cautam si sa Te gasim, cum zice Avva Arsenie: ”Daca-L cautam pe Dumnezeu, ni Se va arata, si daca Il tinem, va ramane cu noi.” 

despre 3 luni de recunoștință aici

Luna recunostintei, ziua a 19-a: Spre cunoasterea si iubirea lui Hristos

”Pentru creștinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar, pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creștinii de azi, Hristos este aici, deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creștini și noi există o diferență esențială. Pentru ei, totul constă în cunoașterea și iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorința de a fi luminați. Primii creștini se împărtășeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtășirii.” (Pr. Al. Schmemann, Biografia unui destin misionar, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 83)

despre 3 luni de recunoștință aici

Lumină de seară

"Dar și acum îndură-te, și acum miluiește-mă și aprinde-mi, Hristoase al meu, căldura inimii mele, pe care a stins-o ușurătatea cărnii mele ticăloase, somnul, săturarea pântecelui și băutul a mult vin. Acestea au stins flacăra în tot sufletul meu și au uscat izvorul, țâșnirea lacrimilor. Flacăra odrăsleşte lacrimile, iar lacrimile flacăra, întru care m-au adus indeletnicirea celor dumnezeiești,  meditarea poruncilor. Și paza rânduielilor Tale, care și-au luat împreună - lucrătoare cu ele pocăința, și ele m-au făcut să stau în mijlocul celor ce sunt și a celor viitoare; de unde, ajungând dintr-o dată afară din cele văzute, am căzut cu frică de unde am fost izbăvit. Iar văzând de departe cele viitoare, în mine s-a aprins focul dorului și după puțin s-a văzut în chip negrăit o flacără - mai întâi în mintea, iar mai apoi în inima mea - și flacăra dorului dumnezeiesc a făcut să țâșnească lacrimile și mi-a dat împreună cu ele o dulceață negrăită. Increzându-mă, deci, în mine însumi, căci îmi spuneam: nu poate să se stingă, că arde prea frumos,  și lenevindu - mă am slujit nebunește somnului și ghiftuirii pântecelui și, inmuindu-mă, am folosit mult vin; nu mă îmbătam dar mă ghiftuiam; și îndată s-a stins minunea aceea cutremurătoare, dorul inimii,  flacăra care ajungea până la cer și ardea cu putere în mine, dar nu mistuia ființa ierboasă (is. 40,6) care e în măruntaiele mele, ci  - o minune - o prefăcea întreagă în flacără și iarba care atingea focul nu ardea deloc, sau, mai bine zis, focul nu ardea iarba, se unea cu ea și o păstra întreagă nemistuita (iş 3,2). O putere a focului dumnezeiesc, o lucrare străină!  Cel ce faci să se destrăme stânci și dealuri numai de frica ta și de fața Ta  (ps 113, 6-7, idt 16, 15), Hristoase, Dumnezeul meu, cum te amesteci cu iarba cu întreaga ființă dumnezeiască,  Dumnezeul meu, Cel ce locuiești într-o lumină cu totul de nesuportat? Cum rămânând neschimbat, cu totul neapropiat, păzești ființa ierbii și păstrând-o neschimbată o schimbi întreagă și, rămânând ea iarbă e lumină, dar lumina nu e iarbă,  ci Tu,  Lumina, Te unești fără contopire cu iarba și iarba se face ca lumina fiind prefăcută fără schimbare?" (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, p.175-176)

Fotografiile lunii noiembrie

Am întârziat cu mozaicul lunii. Noiembrie din acest an a fost o lună absolut încântătoare.
Pentru mine, vremea mohorâtă - cea care nu e nici cu soare, nici cu zăpadă, în care nu știi dacă va ploua vreodată, pentru că parcă stă s-o facă dar nu se îndură, sau pur și simplu începi să te întrebi dacă are și sfârșit - ei bine, vremea asta îmi pare o binecuvântare extraordinară și aș savura-o la nesfârșit.
Am primit sugestii că aș putea să mă mut în Italia pentru că acolo cam așa ține toată iarna.
Da, îmi place vremea aceea de plumb bacovian, doar că la mine n-are nicio legătură cu spleen-ul.
Dimpotrivă, vremea asta mă energizează, o simt ca pe un fundal de teatru pe scena căruia viața mea își desfășoară dansul.
Cumva, vremea asta e într-un fel ca durerea... în durere, poți simți mai bine mângâierea Domnului, bucuria de la El; la fel, pe vremea asta se vede mai bine... lumina.