Despre smerenie

 "Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie.

 Însă nu Dumnezeu dă acest dar.

Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. 

Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. 

Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. 

Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; 

ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească.

Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie?

Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. 

Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. 

Când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. 

sursa imagine

Dacă vei plânge pentru răutatea ta 

şi te vei mustra pentru nedreptate 

şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, 

atunci vei fi deja pe calea smereniei. 

Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. 

Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească."

(din Scrisorile Cuviosului Ambrozie de la Optina)

Circumstanţele vieţii ne arată calea benefică pentru sufletul nostru

De pe un blog folositor am găsit următorul citat al Cuv. Ambrozie de la Optina, care m-a făcut să meditez la circumstanţele vieţii.

Greşeala noastră constă în aceea că nu vrem să ne supunem voia noastră voii lui Dumnezeu, care ne indică prin circumstanţele vieţii calea benefică pentru sufletul nostru. Dar noi căutăm un soi de liniştite existentă doar în visele noastre, dar pe care în realitate nu o găsim nicăieri pe pământ. Va fi odihnă pentru unii, nu pentru toţi, atunci când când li se va cânta: "Cu sfinţii odihneşte..." (Cuv. Ambrozie de la Optina)

De multe ori considerăm circumstanţele vieţii a fi mai mult sau mai puţin benefice pentru împlinirea noastră. "Ei, ce bine ar fi fost dacă aş fi trăit în altă ţară!..."... cu o altă soacră... într-un alt regim... cu soţ... fără soţ... şi uităm că noi suntem chemaţi la o anume lucrare în această ţară, cu aceşti copii, cu acest soţ, fără acest soţ,  în această situaţie. Şi care ar fi lucrarea? Să fim cu Domnul în aceste condiţii. 

Este foarte ispititor câteodată să schimbăm coordonatele vieţii pe care o trăim fără a încheia mai înainte ceea ce suntem chemaţi la a trăi şi ne trezim, nu odată, că ceea ce am făcut a fost doar asta: schimbarea geografică. Ne-am mutat dintr-un loc în altul, am schimbat un şef cu altul, un soţ (soţie) cu altcineva, dar - uimire - problemele cu care ne confruntăm sunt aceleaşi dinainte. Şeful, vecinii, vânzătorii, soţul, colegii de serviciu se poartă cu noi la fel ca şi cei dinainte. De ce oare? 

Unul dintre motive ar fi acela că, în loc să lucrăm la a învăţa ce avem de învăţat dintr-o anume situaţie, nu am făcut decât să fugim de ea. În loc să ne lucrăm anumite trăsături, în loc să acceptăm anumite lucruri despre noi şi să trăim în condiţiile acestor trăsături ale noastre cu care tocmai am făcut cunoştinţă şi să le arătăm şi oferim Domnului pentru a le vindeca El, am preferat să dăm vina pe ceilalţi, pe situaţie, pe circumstanţe. Pentru că, în adâncul nostru am vrea să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Problema e că... aş vrea să-i fiu plăcut lui Dumnezeu fiind aşa cum cred eu că i-ar plăcea de mine (drept, cinstit, curat, iubitor - dar aspectele din mine care cadrează mai puţin cu aceste trăsături încerc să le ascund, să schimb situaţia crezând că "din cauza ei" apar acele aspecte), ori în situaţia în care cred că mi-ar conveni mie.

Domnul să ne lumineze să înţelegem ceea ce ne spune Cuviosul Ambrozie: circumstanţele vieţii ne arată tocmai calea benefică de urmat pentru sufletul nostru şi să ne centrăm pe scopul nostru: Unirea cu Dumnezeu şi mai puţin pe judecata că "de ce trebuie să trăiesc asta, când alţii trăiesc altceva?!?". Şi "da, lor le convine, dar ia să trăiască ce trăiesc eu!!!"

Iar ca aceste întrebări, existente în mintea noastră la un moment dat, să capete sens mântuitor, am putea folosi în locul lui "de ce?" întrebarea "PENTRU CE?" : Pentru ce, Doamne, e nevoie să trăiesc eu acum această situaţie? Şi vom vedea cum primim răspuns. Poate nu pe loc, aşa cum ne aşteptăm şi cum am vrea, dar cândva vom primi acel răspuns care ne va umple de uimire în faţa Proniei Lui.

O zi binecuvântată tuturor.