Ieri mulțumeam pentru timp. Azi, mulțumesc pentru oamenii din alte momente ale vieții mele care au reapărut în viața mea în ultima vreme (ultimele două săptămâni), de parcă alinierea la noul start (știți voi, lumea nouă de după minunea asta de virus) ar vrea să începă de la un zero, cu toate încheiate, recuperate. Altfel, îmi pare un pic ciudat altfel ca trei persoane din perioada copilărie-tinerețe pe care eu nu le-am căutat să mă contacteze așa, random (și fără să particip la vreo provocare pe facebook!). Au fost niște reîntâlniri plăcute, pentru că erau oameni pe care îi apreciam, care mi-au arătat cât de prezent e timpul, chiar trecut. Că odată întâmplată o conexiune, ea nu se mai pierde, oricât de efemeră ar fi fost.
Mulțumesc apoi pentru liniște. Am hotărât să ies din online/tv. Am mai avut niște ședințe, am mai comunicat cu lume, ce era necesar, dar în rest, gata. Și nicio știre. Și am trăit starea aceea de liniște totală, cuprinsă într-o Prezență blândă. Când mă uit la icoana Lui, mă afund în liniște, într-un neant atemporal.
Mulțumesc pentru flori. Și mai ales pentru florile care se încăpățânează să învie chiar și atunci când par pierdute, pentru cele care înfloresc chiar și în cele mai grele condiții. Aveam o begonie care a fost ruptă de motanul nostru care astă iarnă își căuta de joacă agățându-se de tot ce putea să miște. Am lăsat ghiveciul gândind că voi pune altceva în primăvară, dar nu am aruncat pământul. Și zilele trecute, încercând să pun o violetă de Parma, am dat peste ceva ce părea ca având sevă, în loc să fie doar un ciot uscat, la nivelul solului (lăsasem rădăcina, nici nu știam de ce, la momentul la care am aruncat planta ruptă) Azi deja am văzut frunzulița răsărind deasupra.
Aceasta este o anemonă care înflorește la mine în grădină (bine, mult spus grădină, pentru că sunt de fapt niște plăci de pavaj într-un colț de curte) de cel puțin 7 ani și în fiecare an mă minunez pentru că nu știu de unde e, pentru că eu nu am pus-o, iar înainte nu fusese (noi suntem aici de mai mult de 10 ani). Adică nu era când ne-am mutat și deodată a apărut. Și se înmulțește prin bulbi, nu prin semințe care zboară. E una din tainele minunate de care mă bucur în fiecare primăvară și de fiecare dată, când se usucă, mă întreb dacă va mai înflori anul următor. În definitiv, poate să dispară așa cum a apărut. Și ce mă bucur când o văd din nou! O primesc ca pe un dar în fiecare primăvară.
