Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă

Noiembrie este o lună în care se vorbește despre recunoștință mai mult decât în alte perioade ale anului. Poate și pentru faptul că în America este sărbătorită Ziua Recunoștinței și noi, cei din alte colțuri ale lumii avem tendința de a ne acorda mai mult sau mai puțin la direcțiile pe care le sugerează frații noștri de peste Atlantic.

N-am început acest articol pentru a vorbi despre beneficiile sau amenințările împrumuturilor de peste mări și țări; doar o mică idee mai leg de asta, aceea, de a fi atenți la nevoia umană de celebrare: noi, ca oameni, avem această nevoie, de a celebra periodic, de a sărbători. Și ne-am face un mare dar dacă am profita de aceasta și ne-am alcătui viața în jurul acestei nevoi, pentru a ne oferi dramul de strălucire, de emoție și pregătire specifice fiecărei sărbători: că e civilă, religioasă ori de familie. Sărbătorile - și mai ales pregătirea pentru sărbători -, de orice gen ar fi acestea, ne ajută să ieșim din cenușiul vieții cotidiene obișnuite, dau un plus de culoare și alungă plictiseala. Nu e deci de mirare că sunt atât de intens folosite de industria advertising-ului

Dar să revin la ideea cu care am deschis această postare, și anume la recunoștință. Mai precis, la momentul în care... ne-mulțumirea bate la ușă. Atunci când știm că avem toate motivele să mulțumim, ori, când nu sunt atât de evidente, le putem descoperi destul de ușor, și totuși mai degrabă cădem în nemulțumire.

De ce am ales să scriu despre asta.
”Literatura” contemporană abundă de mesaje încurajatoare pe toate planurile. Bloguri, Facebook, reviste, cărți, există o adevărată cultură a încurajării, de parcă lumea ar sta să se prăvale și are în permanență nevoie de cineva care să-i spună: ”nu cazi, ești în regulă, sunt aici, sunt cu tine, ai putere, ai curaj, vei reuși”.
Ne place să citim despre cum reușesc unii părinți să aibă o relație extraordinară cu copiii lor. Ne place să citim despre ce avem de făcut pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Ne place să citim despre relații extraordinare între soț și soție, despre modalități de a ajunge la aceste relații extraordinare. Și cât le citim parcă ne însuflețim și noi. Dar, părăsind pagina pe care tocmai am citit-o și intrând în viața noastră reală începe să ne bântuie acest vag sentiment de neputință. Și de multe ori, mesajele încurajatoare... par să aibă exact efectul contrar: imagini frumoase, exemple de reușită, literatura ”self-help”, chiar literatură duhovnicească, în loc să dea impulsul dorit mai degrabă cultivă un câmp de nemulțumire: mie nu-mi iese; eu nu am asta; eu nu pot asta.

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă ar fi acela că ”Asta (lucrurile despre care citesc/văd aici) nu e pentru mine”. Atunci când citesc despre un lucru care se presupune că ar trebui să mă ajute, să mă mobilizeze, dar în loc de asta mă simt mai degrabă descurajat, deznădăjduit este timpul să recunosc că asta nu e pentru mine. Cel puțin nu la acest moment. Chiar dacă este ceva de dorit. Ne putem bucura de experiența, de lucrurile împărtășite de o altă persoană ferindu-ne de impulsul de a o imita. Iar dacă ne vine acel insidios ”nu fac destul”, ”nu sunt destul de...” citind un astfel de material, îmi permiteți să vă dau o sugestie? Închideți acea carte, sau pagina pe care o lecturați. Mesajul respectiv nu e pentru voi, cei din această clipă. Da, e o invitație la smerire. O invitație la a recunoaște că nu pot. O invitație la a admite că ceea ce-mi doresc acum nu merge. Și o invitație la a pune în fața Domnului și a primi în această recunoaștere a neputinței căldura dragostei Lui, mângâierea și durerea unei străpungeri. Și pe aici, o altă Întâlnire decât cea cu egoul meu satisfăcut că are o relație perfectă... cu sine, cu altul, cu El. (material preluat de aici)

Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia

"Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.



Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini." (sursa)

(Părintele Porfirie Kavsokalivitul)

Despre smerenie

 "Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie.

 Însă nu Dumnezeu dă acest dar.

Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. 

Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. 

Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. 

Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; 

ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească.

Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie?

Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. 

Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. 

Când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. 

sursa imagine

Dacă vei plânge pentru răutatea ta 

şi te vei mustra pentru nedreptate 

şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, 

atunci vei fi deja pe calea smereniei. 

Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. 

Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească."

(din Scrisorile Cuviosului Ambrozie de la Optina)

Ce mai citesc...

"Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui." (Vlădica Antonie Mărturisitorul)

Am descoperit recent o carte care m-a captivat. Este vorba despre "Manualul  isihiei. Calea rugăciunii lăuntrice", a lui Antonie Mărturisitorul, Vlădica Antonie, după cum i se spune, Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976), călugăr ascet care a experimentat nevoinţa rugăciunii neîncetate.
Cartea poate fi descărcată de aici

Redau aici cuvântul către cititor al P.S. DORIMEDONT, Episcop de Edineţ şi Briceni

Dacă vorbele omeneşti, nu vor putea să aprindă inima, aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti, să încercăm să înaintăm cu toţii „până când ne mai este fierbinte dorinţa”, după cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, îndreptându-ne paşii, spre calea lucrării lăuntrice. Prin aceasta, sufletul nostru urcă, treaptă cu treaptă, pe scara cea mântuitoare a rugăciunii lui Iisus, ajungând la acea cunoaştere de sine, necesară oricăruia dintre noi, iar prin ea la acea cunoaştere a lui Dumnezeu. Nu se poate exprima în cuvinte toată măreţia la care se poate ajunge prin intermediul lucrării rugăciunii lui Iisus, datorită faptului că aceasta constituie un dar de la Dumnezeu.
Însă regulile necesare în începerea acestei lucrări sunt voinţa de fier şi răbdarea fără de margini. Dacă unii sfinţi au dobândit darul ei într-un mod minunat, acesta nu este un motiv care ar îndreptăţi pe cei ce nu sunt atraşi să o cunoască şi să o practice.
Aceasta constituie „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, sau colacul de salvare, pe care Mântuitorul ni-l aruncă spre a putea înota în marea învolburată a acestei vieţi.
Astăzi lumea, din zidire a lui Dumnezeu, se transformă pe zi ce trece în înşelătoria celui rău care aduce lucruri şi întâmplări, tocmai ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Nu vom putea intra în locaşurile lui Dumnezeu decât doar dacă ne vom asemăna vameşului care, spunând în taină „Dumnezeule milostiv, fii mie păcătosului”, a fost iertat de către Acesta şi s-a întors folosit la casa sa.
Aşadar, să valorificăm fiecare clipă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, prin amintirea numelui Său căci timpul omului este preţios şi vieţuirea lui pe pământ este limitată, iar „ziua de mâine, nu-i dată nimănui”. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Psalmistului care zice „Toată suflarea şi toată făptura să laude numele Domnului.”

***
Un prim fragment despre rugăciunea lui Iisus, din Cuvântul înainte


„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu." (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici - „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”- constituie esenţa rugăciunii lui Iisus. Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul. Aceasta îl învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate. Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator...
***
Câteva fragmente din carte:

Sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta

"Dar nouă, în aceste condiţii în care trăiam, ne era destul de greu să dobândim harul rugăciunii inimii. Pentru noi este necesar ca tot timpul să ne ţinem de veşmântul Domnului şi să nu-I uităm niciodată Numele, iar dacă ne-am risipit şi ne-am sustras atenţia imediat să ne adunăm şi iarăşi să zicem rugăciunea. Numai astfel ne vom învăţa treptat şi numai aşa vom dobândi şi acea frică de a nu pierde rugăciunea şi de a nu ne îndepărta de Domnul. Vlădica ne spunea tuturor să ne sfărâmăm, să ne rupem sau să ne frângem limba în zicerea rugăciunii lui Iisus. El citea şi se ruga fără încetare căci „Filocalia” de pe masa lui nu era deloc închisă. Îi plăceau mult acatistele şi nu se întâmpla niciodată ca el să se plictisească. Vlădica ne învăţa că sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine de ţi-ar zice ceva sau te-ar jigni, să consideri că Domnul a îngăduit şi că aceasta a trebuit să se întâmple. Dacă te-au jignit sau te-au umilit, primeşte-le pe toate acestea cu bucurie şi cu răbdare şi ca din mâna lui Dumnezeu. Atunci când vei începe să cultivi în tine aceste calităţi îţi va fi foarte uşor (în viaţă) căci nici mâhnirea nu te va apăsa şi vei avea numai bucurii.
Răutatea se sălăşluieşte în om sub influenţa puterii demonice şi trebuie să ne străduim să trăim astfel încât să nu-i permitem diavolului accesul înlăuntrul nostru. Însă, aceasta se dobândeşte doar prin smerenie. Dacă aţi fost atacaţi cu cuvinte jignitoare şi cu învinuiri, smeriţi-vă. Acest simţ trebuie antrenat în noi înşine şi astfel, treptat, se va şlefui şi omul dinăuntrul nostru."

Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi


"Trebuie să avem dreaptă socoteală în toate. De pildă, în vremea noastră, este imposibil să postim cu stricteţe
pentru că dacă vom lua asupra noastră o astfel de nevoinţă, îl vom supăra pe vrăjmaş. Dar de ce să-l superi când nu eşti în stare să lupţi cu el? Acest lucru îl puteau face marii nevoitori dar veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Postul nu-l apropie pe om de Dumnezeu dar nici nu-l îndepărtează.
Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică."

Dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî

"Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noaste nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaş. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi-ţi va fi foarte greu să te ridici."