Un gând la vreme de tulburare

În Filocalia 2 ne întâlnim cu Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. al VII-lea). Se pune de multe ori accentul pe faptul că a murit ca simplu monah (fără a fi preot adică), ceea ce poate duce cu gândul, dacă nu știm mai multe despre el, la simplitate intelectuală: Cum, un simplu monah, a știut să se lupte pentru afirmarea dreptei credințe?!?! (era în perioada ereziei monotelite, care afirma că Hristos are o singură lucrare și voință). E bine de știut însă că Sf. Maxim a fost nobil, cu educație aleasă, având în tinerețe funcția de prim-secretar la curtea împăratului. Intrând în monahism, era bun prieten al patriarhului Sofronie al Ierusalimului și al papei Martin de la Roma (erau în perioada dinaintea schismei de la 1054), iar lupta împotriva monotelismului au dus-o împreună la început, până la moartea patriarhului Sofronie, după care au rămas sf. Maxim și papa Martin (alături de alți preoți și monahi). După mai multe condamnări și exilări, sfântului Maxim i se tăia limba și mâna dreaptă, pentru a nu mai mărturisi dreapta credință (de aici și supranumele de Mărturisitorul). Pr. Stăniloae spune că „se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o speculație teoretică”.
Filocalia 2 începe cu scrierea Sfântului Maxim „Cuvânt ascetic prin întrebări și răspunsuri Fratele-Bătrânul”. Începe cu un cuvânt dătător de nădejde. Un cuvânt pentru noi, creștinii ispitiți acum, în vreme de pandemie, de a ne supăra pe cei „inconștienți”, care au propagat virusul, sau pe cei care vor „să ne închidă bisericile”, într-un scenariu de control al maselor, uitând că la cârma oricărui posibil atentat la integritatea noastră este vrăjmașul urâtor de oameni.

„Fratele a întrebat pe bătrân zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului? [...]
Și a răspuns bătrânul: Omul, fiind făcut la început de Dumnezeu și așezat fiind în Rai, a călcat porunca și prin aceasta a căzut în stricăciunea morții. Pe urmă [...] a stăruit totuși să sporească în rău, find dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viață. Din această pricină Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu [...] ne-a arătat chipul unei viețuiri de formă dumnezeiască.”

[...]Acesta a fost scopul Domnului, ca e de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturarii și fariseii puși la lucru de către el. Astfel, prin faptul că s-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui. Iar sf. Ap. Pavel arată cu fapta felul războirii, zicând: « Eu deci așa alerg și nu orbește. Așa mă lupt, nu bătând văzduhul, ci strunesc și supun trupul meu ». (1 Cor. 9, 20-27) Astfel luptă îpotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputința trupului său.” (p. 33)

„El (sf. Pavel) ne arată prin fapte și chipul biruinței împotriva dracilor care luptă ca să aducă pe credincioși la ură, și de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca ispitiți fiind prin aceștia, să-i urască și să calce porunca iubirii. Zice așa Apostolul: « Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți, noi răbdăm; huliți, noi mângâiem; ca niște lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi. » (1 Cor. 4, 12-14) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea și prigonirea lui, ca să-l miște la ura celui ce-l ocărăște, îl hulește și-l prigonește, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau și mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea și să se unească cu bunul Dumnezeu [...] Dacă și tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubești pe cei ce te urăsc. ” (p. 34)
***
„[...] Dacă te vei îngriji mereu de cele spuse mai înainte, vei putea să nu fii neștiutor. Iar de vei înțelege, îți vei da seama că, precum tu ești ispitit, la fel și fratele tău se ispitește și vei ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându-te să urăști pe cel ispitit, îi vei sta împotrivă, nesupunându-te uneltirii lui.” (p. 35)

sursa imagine: http://art-dali.com/1940_71.html

___________________________

Deși este vorba despre sf. Maxim Mărturisitorul, aleg să ilustrez postarea cu reprezentarea lui Dalí a luptei sf. Antonie cu ispitele (despre asta am scris aici), deoarece cred că e foarte sugestivă și ne poate ajuta să ne venim în fire. În cazul nostru, imaginile bolii, sărăciei, lipsei de libertate se îndreaptă amenințătoare spre noi. Și îmi vine în minte cuvântul sfântului, la vremea marilor ispite: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”.

Astfel, și noi, să nu ne lăsăm înfricoșați de incertitudinea lui „ce va fi”, uitând că lucrarea noastră este să ne lipim mintea, inima și sufletul de Dumnezeu. Să înțelegem că această pandemie este o altă ispită prin care vrăjmașul caută să ne depărteze de El și nu neapărat prin suspendarea slujbelor, cât mai ales prin faptul că ne acaparează mintea.

Și avem nevoie să fim atenți că uneori putem crede că oamenii sunt cei împotriva cărora avem de luptat. Ca să nu ne simțim vinovați, depersonalizăm lupta, numindu-i „guvernul”, „conducătorii lumii”, „marile puteri” (care vor să ne manevreze în diverse feluri) sau, mai nou, „inconștienții”. Scăpăm în felul acesta din vedere că ne lăsăm copleșiți de ura împotriva aproapelui (care rămâne seamănul nostru, chiar dacă e ascuns într-un mare con de umbră incertă într-o țară îndepărtată). Ajungem să ne lăsăm polarizați să luptăm împotriva lui cu armele lumii acesteia, făcându-ne astfel împlinitori ai intenției diavolului - singurul vrăjmaș al acestei lumi - deși intențiile noastre sunt cele mai bune și curate.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta! Amin.

Vanitate si recunostinta

Am inceput, dupa cum spuneam, lectura Filocaliei. Astazi am petrecut cu Sf. Antonie cel Mare. Bine, sursa textului este controversata, nu se stie daca intr-adevar ii apartine, dar pr. Staniloae spune ca nu avem suficiente motive nici sa spunem ca nu e asa.

Photo by Allie Smith on Unsplash

Mi-au retinut atentia mai multe fragmente, dar as vrea sa ma opresc doar la doua:

Unul, despre vanitate: ''Sta in puterea noastra a trai infranat, dar a ne imbogati nu sta in puterea noastra! Deci ce vom zice? Avem lipsa de lucirea de scurta vreme a bogatiei, pe care nu avem puterea sa o agonisim, ramanand doar la simpla dorinta? O, ce nebuneste alergam, nestiind ca inaintea tuturor virtutilor se afla smerenia, precum inaintea tuturor patimilor sta lacomia pantecelui si poftirea celor lumesti.''

Cu alte cuvinte, a alege stapanirea de sine sta in puterea noastra - vreau sa ma stapanesc si ma stapanesc! -, dar nu putem alege sa devenim bogati (bogatia nu e efectul alegerii, asa cum e stapanirea de sine - vedem peste tot in jurul nostru oameni care isi doresc sa fie bogati, dar nu pot). De aceea, e nevoie sa fim atenti daca intr-adevar e bine pentru noi sa urmarim ceva ce nu sta in puterea noastra sa producem. Sa meditam daca e benefic sa ne directionam atentia, energia, resursele catre o iluzie.

Si un fragment despre puterea recunostintei

''Cand te intorci cu multumire spre asternutul tau, aducandu-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplandu-te de intelegerea cea bună, te vei veseli si mai mult, iar
somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si inchiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu, atunci tacerea ta, umplandu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o profund simtita slava lui Dumnezeu. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decat toata jertfa cea de mare pret inaintea lui Dumnezeu.''

Cuvântul anului 2020

M-am gândit mult care să fie cuvântul anului 2020.
După un 2019 în care determinarea mi-a fost de mare ajutor și am atins o mulțime din obiectivele propuse, mai ales pe plan profesional (Oh, Doamne! Slavă Ție!), parcă aș vrea ca anul care vine să fie o provocare la... Fericire

Fericirea este un cuvânt pe care l-am descoperit recent în literatura duhovnicească. Nu știu dacă dintr-o reverență prost înțeleasă ori din alt motiv nu am fost prea atentă la el. Îl luam ca de la sine conectat cu „fericirea veșnică” (deci, imposibil de atins în această lume) sau îl consideram sinonim al bucuriei (ceea ce, uimitor pentru mine, în dicționarul limbii române nu e!, deși la definiție seamănă)
În dicționar, fericirea este definită ca o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină (determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți).
Căutând în Biblie după termen am putut observa cât de superficial trec peste acest cuvânt, luându-l de la sine înțeles ca pe ceva aproape ireal, ceva ce ține de domeniul viselor copilărești (sau duhovnicești intangibile). Ce m-a frapat a fost descoperirea cuvântului atât în Biblie, cât și în literatura filocalică, neasociat doar cu cele nouă fericiri sau cu fericirea veșnică, după cum ziceam mai sus, ci, dimpotrivă, asociat și cu năzuința omului de a fi fericit aici pe pământ, ca o împlinirea unei promisiuni a lui Dumnezeu. Da, este un rezultat al satisfacerii unei năzuinți, dar, spre deosebire de plăcere, care e rezultatul satisfacerii unei dorințe legate de simțuri și percepții (și care este asociată cu durerea), fericirea autentică, superioară se naște din raportarea la Dumnezeu și la cunoașterea Lui și da, această lucrare este anevoioasă, dar tot El este Cel care o mijlocește, dacă-I cerem.


În Biblie există 172 de versete care conțin cuvinte cu rădăcina fericire. Nu toate se referă la fericirea pământească, dar există și acestea.

• Spre exemplu, la Pilde găsim că „cel ce se încrede în Domnul este fericit.” (16, 20)
• „Cel ce dobândeşte înţelepciune iubeşte sufletul său şi cel ce ţine cu tărie la pricepere află fericirea.” (19, 8)
• În Epistola Sf. Apostol Iacov găsim „Fericit este bărbatul care rabdă ispita” (1, 12) „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie... primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi... faceţi-vă împlinitori ai cuvântului; cine s-a uitat de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. (1, 19, 21, 25)

Fericirea creștină biblică e un concept ce ține de domeniul paradoxului și este în directă legătură cu Hristos, cu dorința de a fi cu El, încât poate din acest motiv nici nu este prea la modă, fiind înlocuit cu surogatele vremii, dar acestea neajungând totuși să ofere acea stare de deplinătate.
Am vrut să văd cum se regăsește fericirea în Filocalii. La o primă căutare, am văzut că ar ieși o carte bunicică dacă m-aș apleca mai minuțios. M-am rezervat însă la câteva idei, cu propunerea de a lua ca provocare a anului 2020 și citirea Filocaliilor. Dar, să mă întorc la fericire:

• Sfântul Antonie cel Mare spune că fericirea stă în blândețe și în înfrânarea mâniei atât cu fapta, cât și „a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui”. (Filocalia 1)
• Sfântul Ioan Damaschinul spune că ”fericit cu adevărat este cel care caută virtutea și se îndeletnicește cu ea și cercetează cu grijă tot ceea ce este virtute, apropiindu-se prin ea de Dumnezeu și unindu-se cu El în minte.” (Filocalia 4)
• Sf. Petru Damaschinul învață că ”Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința”. (Filocalia 5)
• În Filocalia 8, la Calist și Ignatie, găsim „«fericit este, zice, cel ce cunoaşte neputinţa sa» (Cf. Iov 37, 7), «ca să nu ne încredem în noi înşine, cum zice Pavel, ci în Cel ce învie morţii» (2 Cor. 1, 9). Şi aşa să alergăm neîncetat spre Dumnezeu întru smerenie şi pocăinţă şi mărturisire.”
• Sfântul Isaac Sirul spune „pomeneşte pe Dumnezeu, ca şi El să te pomenească totdeauna. Şi pomenindu-te şi izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea.” (Filocalia 10)
• Și tot la Sfântul Isaac Sirul, în Filocalia 10, găsim că „Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci cînd află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi strînge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază.”

Închei postarea despre cuvântul anului cu o rugăciune, tot a sf. Isaac, spre aducere aminte:

„O Hristoase, Care eşti singurul puternic, fericit este cel al cărui ajutor este la Tine, şi cel ce a pus suişuri în inima sa. Tu, Doamne, întoarce faptele noastre de la lume, la dorirea Ta, pînă ce vom vedea ce este ea şi nu vom mai crede umbrei ca adevărului. Tu, Cel ce ne-ai făcut pe noi, înnoieşte mintea noastră, Doamne, şi să cunoaştem cum a fost intrarea şi ieşirea noastră în lumea aceasta, pînă am desăvîrşit lucrul la care am fost chemaţi după voia Ta în viaţa aceasta şi după aceea să nădăjduim că vom primi în mintea noastră plină de încredinţare bunătăţile cele mari, pe care, după făgăduinţa Scripturilor, le-a gătit iubirea Ta la cea de a doua zidire a lumii înnoite. Fie ca pomenirea lor să o păzim prin credinţă în taină!”

 

Ganduri la sfarsit de an...

Anul 2016 vine in pas alergator. Ultimele pregatiri, bilanturi, vizite (de) la cei dragi.
Mi-a placut mult vremea primavaratica din aceste zile. Cred ca mai scriam si in trecut ca imi place, desi ”firesc” ar fi in aceasta perioada zapada cu troiene si geruri de sa inghete apele.
Zilele acestea am vazut un film pentru cupluri, pe care il recomand: ”War room”

Anul 2015 a fost cel mai bun an de pana acum. Cred ca la fiecare sfarsit de an scriu la fel.
A inceput cu o provocare pe care m-am straduit sa o urmaresc. Fiecare luna a avut un special al ei, care a cuprins lucruri pe care le-am invatat, calatorii, lucruri pe care le-am facut. Schimbari de directii, in ce priveste planuri anterioare.
Apucandu-ma de unele proiecte am vazut ca ele imi stimulau imaginatia atata vreme cat se aflau in faza de ”ce mult mi-ar placea sa...”, dar pornind realmente la a le face am putut vedea ca de fapt nu ma regasesc in ele, asa incat le-am abandonat si incheiat (incheiat adica si cu dorul lor) si m-am intalnit mai libera, mai bucuroasa (cum ar fi gandul de  a invata sa cant la chitara).
Alte proiecte care mi-au mijit in minte si carora nu le acordam prea multa credibilitate s-au implinit mai repede si la cote mai inalte decat m-am asteptat (cum ar fi calatoria-expeditie de dupa Pasti).
Si alte proiecte au ramas sa le continui si in anul care urmeaza, cu ajutorul Domnului (cum ar fi invatarea unei limbi straine).
Apoi, in acest an s-a materializat un vis care probabil ca astepta ”plinirea vremii”. Demararea unor intalniri cu sotii si tineri, alaturi de continuarea ”Clubului mamicilor” inceput inca din 2013. Deja suntem la a doua generatie de mititei care merg de-a busilea.
As putea spune ca anul 2015 a fost un an al regasirii. Si ca ma gasesc la acest sfarsit de an si inceput de nou an cu recunostinta, bucurie, energie, entuziasm si ganduri frumoase. Cu responsabilitate pentru fiecare clipa, stiut fiind faptul ca fiecare clipa ar putea fi si ultima. Da, gandul la moarte e un foarte bun energizant. Un foarte bun motor propulsor. Caci, cum spunea Sf. Antonie cel Mare, ”Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.”

La multi ani tuturor in pacea si in iubirea Domnului!
Sa ne regasim cu bucurie in 2016, cu forte proaspete si cu planuri din planul Domnului pentru noi, in care sa ”umblam” cu entuziasm, cum zice Apostolul intr-un verset pe care l-as putea numi ”motto-ul” vietii mele: ”Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte, ca sa umblam intru ele.” (Efeseni 2, 10)

despre 3 luni de recunoștință aici

Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)