Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman

Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.

Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.

”Mother and Child” - Mindy Newman

Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.

Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)

material preluat de aici