Luna recunoștinței

Iată că am ajuns un nou noiembrie. Uneori nici nu știm cât de binecuvântați suntem că trăim, că vedem cerul, că ne putem bucura de schimbarea anotimpurilor. E nevoie să auzi de un bolnav de cancer în stadiul IV la vârstă foarte tânără, de o tragedie ca cea de la Colectiv... Doamne, iartă-ne lipsa de simțire și de recunoștință pentru fiecare gură de aer pe care o putem inspira și expira, pentru sănătatea celulelor noastre și felul în care, neștiut, își lucrează partea lor, încât să ne putem bucura de un trup sănătos.
Sunt câțiva ani deja de când am făcut un experiment care spunea că, mulțumind în fiecare zi, timp de trei luni, viața va deveni extraordinară.
Când am început atunci experimentul (era tot un început de noiembrie și făcusem eu un calcul clar, ca la începutul lui februarie al anului următor să fac o mică retrospectivă a lunilor trecute, pentru a observa dacă într-adevăr, viața mea s-a schimbat) mărturisesc că aveam un zâmbet neîncrezător în colțul gurii. Pentru că viața mea, prin mila Domnului, era deja extraordinară. Și mă gândeam că ce ar putea fi mai mult decât atât? Pot da mărturie însă că este așa. Că, întotdeauna poate fi mai mult decât ce ni se pare fericire. Și că, în Domnul, fiecare clipă devine binecuvântare pe care putem învăța să o primim.
Mi-am făcut atunci un mic bilețel de atenționare, pe care am scris perioada, și pe care l-am așezat pe birou, să-mi aduc aminte în fiecare zi. După ce s-au încheiat cele trei luni, eram uimită de schimbare. Vorba aceea:

Așa încât am postat bucățica aceea de hârtie plastifiată la loc de onoare, la locul meu de rugăciune, să-mi aduc aminte mereu să mulțumesc pentru fiecare zi. Și recunoștința a trecut de la stadiul de experiment, la mod de viață.

Și un gând pe care l-am găsit și vreau să vi-l împărtășesc, pentru că l-am primit într-un moment greu:

”Putem privi lucrurile din perspectivă dublă: dinspre trecut - și atunci pare un sfârșit - sau dinspre viitor - și atunci pare un început.” (M. Siluana)

M-aș bucura să călătorim împreună pe calea recunoștinței și să-mi împărtășiți din experiența voastră, eventual cu linkuri la propriile postări.

Bucurie!

Cu drag,

Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: Să fie de încredere

Pentru luna martie a acestui an mi-am propus aici ca atenția să se îndrepte spre încredere.

Despre încrederea în cuplu, Sf. Teofan Zăvorâtul spune că e temelia vieții conjugale fericite.

Care ar fi portretul robot al soției de încredere?

Într-un cuvânt, este femeia virtuoasă, despre care găsim scris în Pilde 31; e femeia care întotdeauna face bine soțului său. ”... Preţul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soţului ei, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată. Ea îi face bine şi nu rău în tot timpul vieţii sale...” (v. 10-12)

• Dar sunt momente în care încrederea este dărâmată de lovituri primite în rănile sufletului.

• Când dezamăgirea sapă în această temelie a încrederii și riscă să dărâme întregul edificiu al căsniciei.

• Sunt momente când durerea este atât de intensă, încât ai vrea ca pământul să se surpe, să te înghită toată.

• Când pare că încă o zi pe care s-o mai duci este prea mult.

• Când ai nevoie de un efort supraomenesc ca să te dai jos din pat dimineața.

• Când pare nu este nimeni pe lume care să te audă sau să te asculte.

Unde să-ți atârni atunci încrederea? De ce să te mai agăți? De cine?
Să auzim atunci glasul Psalmistului, care spune: ”așteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te și să se întărească inima ta și așteaptă pe Domnul.” (ps. 26)
Să fim, precum spune Apostolul, ”cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evr. 12, 2)

Da, este un salt în golul necunoscutului. Un salt de credință atunci când parcă tocmai credința e cea care lipsește. Un gând la El. Atât.