Din intimitatea unei tabere pentru suflet

⃞⃞   Îmi place tare mult să țin grupuri. Îmi place pregătirea lor, starea aceea în care sunt în momentul în care mă gândesc la conținutul pe care îl voi propune. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea când aveam de scris săptămânal articole pentru ziarul Lumina sau siteul Doxologia, am început să folosesc pregătirea articolelor sau a paginilor pe care le coordonam ca momente de conectare la Dumnezeu, dar și la mine, la interiorul meu autentic. Deseori mă întrebam și Îl întrebam pe Dumnezeu ”dacă ar fi să mor azi, ce aș vrea și ce ai vrea, Doamne, să fi rămas în urma mea, ca și mesaj?” Și apoi mă apucam de căutat subiecte sau de scris. La fel se întâmplă și acum, când organizez grupuri. Fiecare întâlnire este un prilej de sondare interioară, doar că acum, contactul fiind direct cu anumite persoane, Îl rog pe Dumnezeu să dea cuvânt, informații, pentru fiecare dintre cei prezenți.   ⃞⃞

Tabăra ”Dimensiunile ființei” s-a desfășurat în spațiul mirific al Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.

Cele cinci perspective din care am privit ființa noastră – Trup material, Om aflat în relație cu mine însumi, cu ceilalți și cu Dumnezeu, Eu ca moștenitor al neamului în care m-am născut și Eu ca moștenitor al lui Hristos, trăind în lume împlinind Porunca iubirii - au provocat nenumărate întrebări și răspunsuri aplicate personal de către fiecare dintre participante.

Axa fizică: (Trupul meu, templul Duhului Sfânt)

Axa orizontală: (Eu-Tu-Ei)

Axa temporală: (În căutarea generațiilor pierdute)

Axa verticală: (Dintru adâncuri am strigat...)

Axa iubirii: (A trăi din inimă)

Iată câteva impresii și mărturisiri chiar de la participante:

”Tabăra ”Vară cu sens” a îmbinat în mod armonios și delicat lucrul personal, aspectele duhovnicești și relaxarea într-un ambient natural liniștit, în tihna mănăstirii Pângărați. Atitudinea de acceptare și de firesc, de stimulare a autenticității ne-a ajutat să fim noi înșine, să ne deschidem față de ceilalți și față de ceea ce este în noi înșine, fără teama de a fi judecați sau mustrați că nu corespundem modelului de ”a fi un bun creștin-ortodox”. Aceasta ne-a permis să recunoaștem cine suntem și să pornim din punctul în care ne aflăm, în a ne descoperi visul și chemarea. Am găsit răspunsul la multe întrebări și a apărut în mod simplu și clar care sunt următorii pași” 

*** 

 ”Am conștientizat multe lucruri, am învățat și mai multe lucruri. Am înțeles ce important este să fim în rânduială, am înțeles și accept să-mi exprim durerile și alte sentimente pe care multă vreme le-am reprimat.”

***

”Informații și activități foarte bine gândite, structurate, prezentate, lucrate. Bună dispoziție, sprijin reciproc, susținere emoțională/afectivă, ocazie e a înțelege profund cine suntem și cine suntem chemați să fim. M-am conectat cu mine, cu celelalte persoane din grup, cu natura, cu Dumnezeu. Mi-a plăcut cadrul duhovnicesc, faptul că am fost mereu în rugăciune, comuniune, chemarea lui Dumnezeu. Și mai ales, mi-am amintit că Dumnezeu mă ține în brațe în fiecare clipă.”

***

”M-am bucurat de conștientizări, prin exerciții practice. Am fost surprinsă să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine, despre modul în care mă raportez la cei din jur, la mine, la Dumnezeu. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem, crezând că anumite lucruri erau clare pentru mine, când de fapt nu erau. Am schimbat perspectiva, unghiul din care vedeam lucrurile. M-am simțit în comuniune cu ceilați, confortabil, în siguranță. Am avut șansa să-mi dau voie să fiu creativă.”

***

”Am învățat să mă uit în urmă, către experiențele mai degrabă dureroase, cu înțelegere, cu demnitate și cu dorința de a învăța ceva din ele. Și cu credința că, fără ele, n-aș mai fi fost eu. Și am mai aflată că e ok să simt ce simt, că e ok să fiu eu, cea adevărată și că fricoșii și ipocriții se întâlnesc cel mai greu cu Dumnezeu.”

***

 ”De la primul joc primit m-am găsit deschisă și implicată, tabăra a lucrat viu în mine și a scos întrebări, îndoieli, reflecții, revelații, conștientizări și răspunsuri. Deși am mai gustat din cursuri, grupuri, tabere, de astă dată simpla punere în scenă, modelatul și faptul că m-am lăsat cuprinsă de ele m-au adus într-o formă mai vie a mea. De a mă înțelege, de a-i accepta pe cei care m-au crescut și înainte de orice, dorința de a ști cum să fac, ce să fac cu ce am descoperit, cu ce mă doare, să-L întreb mereu pe El ”Doamne, unde ești aici?”, ”Doamne, când am ieșit din rânduială?” ”Doamne, vino în frica asta!” Și faptul că dezvoltarea personală din punct de vedere ortodox este dobândirea asemănării cu Hristos, este gândul care mă întregește și mă ajută să rămân pe cale indiferent de patimile mele și de îndoielile care mă mai macină.”

Terapie pentru suflet la Infinit TV

Anul acesta a început cu o provocare de a găzdui o emisiune ”Terapie pentru suflet” la Infinit Tv.
O experiență interesantă, care mi-a lărgit un pic limitele, ducându-mă dincolo de o zonă a mea de confort. Mi-a plăcut provocarea, mi-au plăcut oamenii pe care i-am avut în studio ca invitați, mi-a plăcut să ”îi arăt” lumii.
Pentru că vorbeam despre blogul acesta ca jurnal, iată și câteva din emisiuni:

Arhim. Siluan Șandor ne-a explicat multe lucruri despre adicții: cum se instalează adicția, ce fel de tipuri de adicții există, ce presupune viața cu o persoană dependentă și cum poate fi aceasta din urmă ajutată.

Cătălina Costin - profesoară și președinte asociația ''Steluțe pe pământ'' Iași, care ne povestește cum e să împletești aceste activități în viața pe care o presupune a fi mamă de copil care are autism.

Victor Larie, care ne-a povestit cum a lăsat pentru un an de zile un loc de muncă foarte bun la o multinațională și care a plecat pe mare, ca voluntar al unui ONG.

Gânduri de sfârșit de an

Se apropie anul de grație 2018. Se vehiculează termenul de majorat al secolului. Așa cum ne șade bine ca oameni, căutăm semnificații, creăm prilejuri de celebrare, ne delimităm cadre, limite între care să desenăm încă un an de viață.

Anul 2017 a fost pentru mine un an de asumare, după cum îmi propuneam încă de la începutul lui. În vara vieții, văd cum pășesc într-un anotimp care mă propulsează ca de la sine înspre mărturisire și lucrare asumată și matură. Mă bucur să mă regăsesc astfel, mă bucur să fiu, să calc pe o cale care s-a deschis pentru mine și să fiu în acest sens mărturie a asumării personale. Mă bucur să trăiesc ”pe viu” realitatea umblării în faptele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru mine mai înainte (Ef. 2, 10).
Ce am mai învățat până acum?
Să nu mă grăbesc, căci viața nu e ceva ce trebuie prins din urmă, ci dimpotrivă, timpul e o resursă personală, e darul meu, pe care am nevoie să-l chivernisesc responsabil, dar nu nevrotic. Că în timp mă întâlnesc cu materia, mă întâlnesc cu viața pe acest pământ, în toate formele ei materiale, și o pot jongla. Dincolo, e veșnicia și nematerialul.

Am învățat că și timpul poate fi înveșnicit, dacă aleg să privesc la partea în care se vede Prezența Celui Veșnic. Și că în felul acesta și materia se fluidifică și devine eterică. Mai ușor de schimbat, dar mai greu de prins.
Și am mai învățat, multe. Dar dincolo de toate, în continuare, să mulțumesc pentru darul acesta minunat, extraordinar și uimitor, care este viața mea. Și pentru toți cei care sunt în ea.

Omul propune, Domnul dispune

La multi ani din nou, tuturor
Iata ca a sosit vremea sa scriu si eu cateva randuri cu privire la planurile pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper sa le implinesc in anul care tocmai a inceput. Bineinteles, cu deschiderea pe care o am intotdeauna de a primi neprevazutul si gandul Domnului materializat in feluri pe care nu le pot planui eu.
Motto-ul anului ar fi pentru mine: APRECIERE. Pentru ca acest cuvant are multiple valente in varii perspective. Pe de o parte, aprecierea merge de manuta cu recunostinta si cu iubirea. Practic, este primul pas, intr-un fel premergator, pentru celelalte doua. Ca sa apreciezi presupune o minima cercetare si evaluare a situatiei, persoanei, momentului in care te afli. Ceea ce presupune, de asemenea, o anume stare de prezenta, de trezvie, precum si de deschidere fata de ceea ce e apreciabil ca placut lui Dumnezeu.

Pe de alta parte, in urma aprecierii ca evaluare, s-ar putea sa observ ca o situatie nu merita investitie intrucat nu e in acord cu ceea ce imi cere Domnul in viata ca sa fiu cu El. Cu alte cuvinte, ma indeamna la onestitate. Am nevoie sa apreciez daca o activitate ma indeparteaza sau ma apropie de El. Daca in prezenta unei persoane am tendinta sa ma las purtata de obisnuinte mai vechi, care ma descentreaza, ori, dimpotriva, ma impinge mai aproape de El si sa vad daca mai vreau sa cultiv acea relatie. In ce priveste oamenii, APRECIEREA lor ma face, cum spunea cineva, sa ma bucur de implinirile lor de ca si cum ar fi ale mele. Si sa caut ceea ce este apreciabil in ei. Sa petrec timp de calitate cu ei, in iubire si respect.

Gandul la APRECIERE imi aduce aminte sa pretuiesc ceea ce traiesc in moment si, implicit, sa fiu mai fericita. Pentru ca, tot asa, intelepciunea populara zice ca fericirea nu va veni la cei care nu apreciaza ceea ce au acum. APRECIEREA ma ajuta sa pretuiesc ceea ce sunt - fiu al lui Dumnezeu - si sa caut sa ma ridic la nivelul acestei chemari, sa nu ma cramponez de caderi si esecuri temporare.
APRECIEREA motiveaza si inspira, previne rigidizarea, moleseala, trairea pe pilot automat si rutinarea negativa. Fata de recunostinta, care uneori poate fi un cuvant ce se aplica la general, APRECIEREA solicita cu precadere particularizarea. Ea implica si recunoasterea, si recunostinta. Este nu doar un cuvant, ci un instrument vital alaturi de practicarea recunostintei. APRECIEREA ma ajuta sa lucrez poruncile, sa mi se poata spuna si mie: ”Bine, sluga buna si credincioasa... intra intru bucuria Domnului Tau” (Mt. 25, 21).

Ca si planuri pentru 2016: 

• sa continui cluburile pe care le desfasor in biserica, daca mai cheama Domnul, 
• sa ma ”adaptez” la faptul ca familia noastra va contine, cu ajutorul Domnului, incepand cu acest an, 4 persoane majore si o adolescenta ;) (cand au trecut anii, Doamne?), 
• sa calatoresc, sa petrec mai mult timp in natura 
• sa scriu 
• sa reactivez un blog abandonat de mult, pentru ca, de asemenea, reiau citirea Bibliei intr-un an si sa mai notez pe acolo cate ceva. 
• sa apreciez, sa multumesc, sa urmaresc bucuria si pe Cel care o da deplin, sa ascult, sa tac, sa slujesc 

despre 3 luni de recunoștință aici

Am aflat că sunt pe moarte

Învierea fiului văduvei din Nain predica

Şi articol preluat de pe situl Doxologia:
Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

pr. Constantin Sturzu

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai să ne întoarcem un pic spre noi, cei care nu ne considerăm a fi ameninţaţi de spectrul trecerii în lumea de dincolo. Să ne gândim, spre exemplu, la condiţia noastră din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricând ceda în faţa unei boli pe care nici nu bănuieşti că o ai. Faptul că acest trup nu poate exista fără a respira (decât foarte puţine momente), fără a mânca şi fără a bea, ca să vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu înseamnă cumva că el este în permanent pericol? Dacă nu-i împlinesc trupului meu una din aceste nevoi, după o vreme, mai scurtă sau mai lungă, funcţie şi de rezistenţa organismului, nu se poate întâmpla altceva decât să survină decesul. Asta înseamnă că respir, mănânc şi beau pentru a putea trăi şi, implicit, pentru a amâna moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necruţător, ci şi eu, omul care mă cred sănătos, sunt pe moarte! Doar că moartea este amânată prin faptul că trupul meu îşi primeşte acele elemente vitale, care-i asigură prelungirea vieţii, poate chiar pe foarte mulţi ani, dar care nu pot împiedica inevitabila întâlnire cu sfârşitul.

"Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!" Cât de straniu sună să repeţi aceste cuvinte. Până acum câteva clipe credeai că asta e valabil doar pentru celălalt, nu şi pentru tine. Acum realizezi că, aşa cum acela este încă în viaţă doar pentru că e conectat la o serie de aparate şi primeşte anumite medicamente (de care depinde viaţa lui), tot aşa şi tu eşti în această viaţă doar pentru că trupul tău încă mai primeşte substanţele hrănitoare şi absolut necesare unui trup altminteri gata să cedeze... (citeşte mai mult)