Șapte reguli pentru o ceartă corectă și cinstită

A sosit acum timpul să-ţi spun „cele şapte reguli valabile pentru o ceartă corectă şi cinstită”.

sursa imagine

Aceasta reprezintă o convenţie nescrisă, de suflet, între mine şi soția mea, pe care ţi-o încredinţăm cu nădejdea că se va dovedi la fel de folositoare pe cât ne-a fost şi nouă în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

1. Înainte să răbufnească o ceartă, asiguraţi-vă amândoi câ momentul este cel mai potrivit.

2. Nu uitaţi că fiecare ceartă are ca scop final înţelegerea mai profundă a celuilalt.

3. Controlați-vă adesea armele pentru a vă asigura că nu sunt periculoase.

4. Străduiţi-vă să coborâţi, nu să ridicaţi tonul vocii voastre.

5. Nu vă certaţi niciodată în public şi nu faceţi cunoscute celorlalţi problemele voastre personale.

6. Să fim pregătiţi pentru reconciliere atunci când unul va spune „stop”.

7. Când mergeţi la culcare lăsaţi deoparte tema conflictului, până când veţi cădea de acord că este nevoie să o dezbateți mai pe larg.

Pentru doi oameni care se iubesc şi care nu încetează să se preocupe cu iubirea lor, căsnicia este un drum nesfârşit de frumuseţe.

(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, p. 53)

sursa articol

Cum ne putem apropia de bucurie?

Aţi privit vreodată copiii şi părinţii lor într-un parc de joacă? Un băieţel ţipă când mama încearcă să-l desprindă de leagănul de care parcă s-a lipit. O fetiţă vrea să ia jucăria unui alt copilaş şi încearcă să facă asta cu orice chip, spre disperarea părinţilor. Un alt copil îi arată tatălui semnul pe care îl are la deget de la atâta supt, dar îi respinge iritat orice gest ce i-ar putea împiedica acest obicei. Aceşti copii pot fi interpretaţi ca nişte alintaţi sau pot fi luaţi ca prilejuri de întoarcere spre propria persoană. De câte ori nu ne vom fi surprins iritându-ne că s-a schimbat ceva în program şi nu am fost anunţaţi? Ori că a început să plouă când aveam şedinţă fotografică la nuntă? Sau că altcineva a fost admis în locul nostru la un interviu pentru angajare?

Cauzele suferinţei

Ce au în comun aceste experienţe? Suferinţa. Orice mişcare în sufletul nostru, de la stări discrete şi nedesluşite de iritare ori irascibilitate, la durere, de la supărare, furie, anxietate, tristeţe, la nefericire, toate acestea sunt grade ale suferinţei pe care le simţim probabil în fiecare zi. Dacă am privi la imaginea spaţiului de joacă propus mai sus, am putea observa principalele cauze ale suferinţei, care în linii mari sunt aceleaşi, la orice vârstă s-ar întâmpla.

Prima ar fi schimbarea. Suferim când circumstanţele se schimbă într-un fel pe care îl percepem ca fiind negativ, de la a părăsi locul de joacă la a pierde locul de muncă. A doua cauză a suferinţei ar fi dorinţa. Când dorim un lucru pe care nu-l avem şi nici nu-l putem procura prea uşor. Poate fi o jucărie, o promovare, un soţ/soţie ori altceva ce ne dorim. A treia cauză e obişnuinţa. Suferim atunci când, conştient sau inconştient, repetăm un comportament care nu ne ajută la nimic, dacă nu ne face chiar rău. A patra cauză a suferinţei este constituită de schimbările care se întâmplă în trup. Că sunt orele de somn (priviţi ce se întâmplă când un copil nu se odihneşte la prânz) ori cele de mâncare, ori alte schimbări naturale care se petrec în el, trupul nostru cu ale lui e prilej de suferinţă.

Tristeţea, mânia şi frica fac parte dintre emoţiile primare şi toate sunt legate de suferinţă. Şi noi căutăm să fugim de suferinţă. Doar că de cele mai multe ori nu căutăm în direcţia cea bună şi ne afundăm şi mai tare în ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional“. Şi totuşi, a spune „nu suferi!“ e ca şi cum ai spune cuiva „nu transpira!“ când sunt 35 de grade afară. Cu toate acestea, există oameni care par că au prins secretul bucuriei. Însă, dacă i-aţi întreba pe aceştia, aţi vedea că ei au cel puţin tot atâtea motive de suferinţă ca şi ceilalţi oameni.

Când începem să acceptăm faptul că circumstanţele dureroase ale vieţii sunt inevitabile, suntem cu un pas mai aproape de bucurie. Începem să realizăm că aceasta - bucuria - nu rezidă din lipsa problemelor vieţii, ci din atitudinea pe care alegem să o avem în faţa lor. Putem evita acea reacţie a lui „de ce eu/mie?“ cu tot arsenalul distructiv de acuzare - vină - regret care o însoţeşte şi care nu ne eliberează de suferinţă, dimpotrivă, o întăreşte.

De asemenea, avem nevoie să acceptăm că nu există o ierarhie a suferinţei - ea este ceva foarte personal şi trăit în felul nostru unic, deşi, în acelaşi timp, este universală - şi de aceea nu are sens să o comparăm între unii şi alţii. De ce unul suferă (trăieşte evenimente grele) mai mult, iar altul mai puţin. Pentru că la orice grad s-ar întâmpla, acel moment unic şi personal este un prilej de reconectare cu Hristos din noi. Acolo este locul întâlnirii, întâlnire din care ţâşneşte şi bucuria şi primirea iubirii Lui.

Simţind locul suferinţei (şi observând-o, veţi vedea că într-adevăr este un loc, la nivelul pieptului, unde aceasta se simte) şi, conştientizând ceea ce simţim - durere, tristeţe, frică -, putem să-L chemăm pe Domnul în toate acestea. Putem să I le arătăm Lui, să le transforme cum ştie. Poate că nu putem schimba situaţia, dar putem alege ce să facem, împreună cu El, în acest nou context, pentru a merge mai departe. Schimbăm centrarea atenţiei de pe situaţia ca atare şi de pe noi, ca victime ale ei, pe Domnul!

Acest mod de a trata lucrurile are nevoie de practică, de exerciţiu, nu se întâmplă peste noapte. De aceea este nevoie de răbdare cu sine, atunci când vedem că iar ne-am afundat în suferinţă şi am uitat, dacă nu chiar L-am învinuit din nou pe Dumnezeu pentru suferinţa noastră. Şi un mare ajutor îl găsim în cititul Sfintei Scripturi, aşa cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi, adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că Bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.“ (mai mult...)

Despre fiii risipitori ai zilelor noastre

„Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“ (Fer. Augustin)

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor

Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă. (mai mult...)

La început de an...

Vă invit la o călătorie spre centrul fiinţei voastre.

Am ajuns la acest articol încercând eu însămi să-mi fac o retrospectivă a anului ce s-a încheiat. Mi-am dat seama că fac această retrospectivă nu doar la sfârşit de an; că pregătirea pentru fiecare spovedanie este un moment de bilanţ. Şi poate că şi voi observaţi acelaşi lucru.

***
Cercetarea de sine frecventă este o premisă şi un suport în a ne apropia de centrul nostru, care este în inima noastră, şi de a ne trăi viaţa pornind de acolo. Dincolo de utilitatea practică, vom observa că o asemenea atitudine este foarte folositoare în a ne menţine într-o stare de vioiciune spirituală şi o trăire asumată a momentelor vieţii, oricât de banale sau de extraordinare ar fi acestea.

Vom vedea că, la început, putem lucra doar cu elemente de suprafaţă: elemente de socializare-relaţionare, de prestigiu, de interese materiale. Este o zonă la care avem nevoie să ne exprimăm şi să ne demonstrăm valoarea personală, la care avem nevoie să fim văzuţi, apreciaţi, recunoscuţi. Aici ne vom întâlni cu stima de sine sau cu lipsa stimei de sine. Aici ne întâlnim cu egoismul din noi şi cu narcisismul, cu tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, pentru a ne dovedi nouă înşine şi celor din jur puterea.

Este zona la care ne delimităm de ceilalţi, pentru a ne afirma pe noi înşine, zona în care, din nefericire, de multe ori avem conflicte cu ei, tocmai datorită necesităţii de a ne trasa nişte limite palpabile care considerăm, la acest nivel, că arată cine suntem şi care ne menţin libertatea - şi am vrea să fim cât mai „largi“, să-i cuprindem în noi pe toţi ceilalţi şi tot ce se poate, material şi spiritual. Este o zonă în care chiar putem să fim foarte râvnitori din punct de vedere duhovnicesc, dar tot dintr-o perspectivă din care parcă am vrea să-L „cucerim“ pe Dumnezeu, ca pe o putere de împlinire a dorinţelor, spirituale, sufleteşti sau materiale. La acest nivel avem dorinţe mai mult sau mai puţin elevate, căutăm „binele“ şi fugim de „rău“, unde binele şi răul sunt nişte concepte care aproape se identifică cu ceea ce ne place, respectiv ceea ce nu ne place. Fiind într-o lume a regulilor, a legilor, vom încerca, de asemenea, să facem binele, să ajutăm aproapele, dar binele acesta şi ajutorul vor avea foarte mult chipul şi asemănarea noastră personală. Ele vor fi după propriile clişee şi obiceiuri dobândite de la părinţi, de la locul în care trăim, pe care le ridicăm la rang de lege şi le fluturăm ca pe nişte steaguri, ca reacţie de fidelitate şi onestitate faţă de acestea şi mai puţin ca răspuns real la ceea ce are nevoie aproapele - şi de multe ori ne vom regăsi în situaţii în care celălalt ne va refuza, mai mult sau mai puţin politicos, în apărarea libertăţii sale  şi a propriilor limite. Este zona în care putem deveni foarte uşor fariseici, solicitând respectarea acelor reguli, dar nerespectându-le ori respectându-le exagerat, la rândul nostru, şi simţindu-ne atacaţi personal, dacă cineva le eludează.

Încorsetaţi de tot ceea ce înainte ne fusese suport

Pe parcurs, pe măsură ce ne privim din ce în ce mai atent, vedem cum ele se disipă şi îşi arată caracterul lor de umbre, de efecte a ceva, că nu au o substanţă în sine, ci sunt imagini ale unei realităţi care se află dincolo de ele, se găseşte mai în profunzime şi, precum personajele din poveşti, vom încerca să vedem ce este dincolo de aceste văluri, vom încerca să vedem care este realitatea ce se mişcă cu adevărat acolo şi vom ajunge, astfel, într-o altă zonă.

O zonă mai profundă, în care ne vom trezi, deodată, încorsetaţi de tot ceea ce mai înainte ne fusese suport. Partea aceasta este caracterizată de mari frământări. Tot ceea ce mai înainte era „bun“ vedem acum ca pe o piedică în calea libertăţii; ori că binele pe care îl făceam mai înainte nu era bine, ci o tentativă de conservare a ceva ce părea că aduce siguranţă şi valoare, dar acum pare doar o invitaţie la moarte. La o moarte prin anularea a ceea ce vedem a mişca în noi ca şi particularitate personală. Aici ne revoltăm, nu mai vrem să respectăm, facem lucruri care în zona anterioară erau „rele“, pentru a ne arăta libertatea, pentru a ne depăşi limitele, pentru a arunca nişte bagaje care ne par acum că nu ni se potrivesc, că nu sunt ale noastre, că nu avem nevoie de ele, că le-am primit ca pe nişte pietre ale lui Sisif şi ne simţim obligaţi să le cărăm în spate pe un drum pe care pare că nu ni l-am ales singuri. Trăim, consumăm etape de vârstă pe care mai înainte nu le-am consumat, din frică sau din vină, ori pe care le-am consumat ca automarginalizaţi şi autoproscrişi şi pentru care ne-am autopedepsit. Îl descoperim pe Dumnezeu bun, blând şi iubitor, Care nu are nevoie de legi, Care ne iubeşte, chiar dacă noi ne implicăm în acţiuni scandaloase. Vedem că Dumnezeu ne primeşte şi ne călăuzeşte prin credinţă, ne acceptă aşa cum suntem şi ne iubeşte necondiţionat. Nu ne lasă singuri, ci merge cu noi, dacă vrem să plecăm; ne primeşte, dacă vrem să ne întoarcem. Este cu noi în iadul acesta pe care îl descoperim atunci când descoperim că nimeni şi nimic din jur nu ne mai ajută, nu ne mai înţelege, nu mai are sens. Nu putem să ne găsim sensul, pentru că tot ceea ce ne dădea mai înainte sens, acum s-a pierdut într-o nesiguranţă şi instabilitate ce par totale şi cădem, chiar, într-o cumplită deznădejde. Aici se dă o luptă crâncenă: a te arunca în acel hău care pare nefiinţă, sau a muri, crezând „nebuneşte“ în El, strigând la El ca la ultimul refugiu, găsind în El cetatea de scăpare. Este momentul celor mai dramatice renunţări - renunţarea la sine şi la dorinţa de a ne mai regăsi, de a ne mai defini. Renunţarea la a ne mai căuta în ceilalţi, prin ceilalţi, în noi, prin noi.... (mai mult)

Să nu avem pretenţia că a ne iubi copiii ar fi ceva foarte uşor

Pentru a-ţi creşte copiii nu e nevoie să te simţi întotdeauna îngrijorat ori vinovat. Dacă te simţi deseori astfel, ar fi momentul să te analizezi, pentru a vedea ce păreri preconcepute ai despre creşterea copiilor.

Felul în care ne creştem copiii se luminează dacă îl raportăm la duhul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Dar se poate ca noi să ne însuşim anumite mesaje care par duhovniceşti, dar care nu reflectă în toate cazurile adevărul. De aceea, avem nevoie să ne facem un inventar al acestor idei pe care le aplicăm, având în permanenţă în minte că Dumnezeu este Tatăl nostru în primul rând şi de El trebuie să ascultăm. Dumnezeu înţelege toate sentimentele şi dorinţele noastre referitoare la copii - atât cele pozitive, cât şi cele negative. Dar mai ales, Dumnezeu ştie ce înseamnă să suferi pentru copilul tău. El Însuşi a suferit. Putem deci avea încredere în Domnul că ne va îndruma în creşterea copiilor, dacă Îi cerem.

Unele persoane devin părinţi cu gândul că „a avea copii îţi împlineşte viaţa şi te face fericit“. Avem nevoie să învăţăm că, deşi copiii sunt binecuvântare de la Dumnezeu, totuşi, ei nu au ajuns în viaţa noastră pentru bucuria şi împlinirea noastră personală. continuarea o puteţi citi aici

"Terapie pentru suflet"

Am iniţiat o noua pagină, care are titlul preluat chiar din Ziarul Lumina, unde apare de trei ori pe săptămână.
Voi pune aici fragmente-invitaţii la lectură.
Sper să găsiţi articolele postate interesante şi folositoare, aşa cum intenţionez să fie, şi chiar mai mult decât atât.
De asemenea, dacă aveţi sugestii cărora credeţi că le-ar putea răspunde colaboratoarele mele, mi le puteţi trimite şi voi fi bucuroasă în a le da curs, dacă se încadrează în specificul paginii.
Lectură plăcută!