▲ Istoria lui Iosif

Părinte Constantin Preda, cine a fost Iosif, care a fost importanţa lui în istoria iudaică şi legătura acestuia cu Mântuitorul Iisus Hristos?

În Cartea Facerii, capitolele de la 37-50 este redată istoria lui Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu pe care l-a avut patriarhul Iacob, fiind primul născut pe care Rahila, soţia lui preferată, i l-a dăruit.
Deoarece Iacob l-a născut la bătrâneţe, l-a iubit pe Iosif mai mult decât pe ceilalţi fii. Această preferinţă a lui Iacob faţă de Iosif a stârnit invidia fraţilor săi, care s-a accentuat, s-a transformat în ură, mai ales după ce Iosif le-a povestit visele sale profetice în care fraţii şi părinţii săi se închinau în faţa lui. Atunci, fraţii săi au pus la cale să-l omoare, dar, la îndemnul lui Iuda, Iosif a fost vândut ca sclav unor ismaeliţi cu douăzeci de arginţi. Ajuns în Egipt, a fost vândut unui oficial de la curtea faraonului, Putifar.
Însă Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iosif, ci i-a oferit o protecţie aparte. Iar Putifar l-a numit administrator peste bunurile sale. Soţia lui Putifar, atrasă fiind de frumuseţea tânărului Iosif, a încercat să-l seducă, iar când Iosif i-a respins avansurile, ea l-a acuzat că a vrut să profite de ea. Iosif a fost, astfel, aruncat în temniţă, unde a tâlcuit corect visele colegilor săi de recluziune. Unul dintre ei l-a recomandat faraonului când acesta era frământat de nişte vise pe care Iosif le-a tâlcuit ca însemnând şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete pentru Egipt, şi i-a sugerat măsurile ce trebuie luate pentru anii cei răi.
Faraon i-a dat numele de Ţafnat-Paneah (Dumnezeu vorbeşte, şi el trăieşte), şi i-a dat ca soţie pe Asineta, fiica marelui preot din Heliopolis. Printr-o gospodărire înţeleaptă, Iosif a reuşit să salveze Egiptul de la foamete.
Cum foametea a lovit şi Canaanul, bătrânul patriarh Iacob şi-a trimis fiii să cumpere grâu din Egipt. Ajunşi acolo, cei zece fraţi s-au închinat în faţa lui Iosif, împlinind astfel visul profetic din tinereţe. Fără să ştie că Iosif le înţelege limba, fraţii îşi amintesc de răul ce i-l pricinuiseră şi se căiesc, socotind că necazurile suferite în ţara Egiptului erau pedeapsa pentru fapta lor de demult. Iosif le-a dezvăluit cine este şi i-a trimis în Canaan după tatăl lor. Patriarhul Iacob, împreună cu întreaga familie, a venit în Egipt. Iosif a murit în vârstă de 110 ani.
***
Legătura dintre Iosif, fiul patriarhului Iacob, şi Mântuitorul Hristos este una tipologică, adică istoria lui Iosif are o valoare prefigurativă, profetică. El este o pildă de curăţie şi de credincioşie faţă de Stăpânul său; a ales închisoarea decât să se lase sedus de femeia egipteancă. Mântuitorul Hristos, asemenea lui Iosif, a suferit pe nedrept din cauza răutăţii oamenilor, dar a rămas credincios planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Trădat şi vândut de fraţii săi, Iosif devine icoană a Mântuitorului care a fost trădat şi vândut de unul dintre ucenicii săi, dar, mai apoi, s-a făcut Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii; Iosif, hrănindu-i cu pâine în vreme de foamete pe fraţii săi, a devenit tipul Mântuitorului Hristos, care a fost vândut şi dat la moarte, dar Dumnezeu l-a făcut Mântuitor al lumii, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup. Îl pomenim în ziua de Sfânta şi Marea Luni.

Timpul smochinelor...

Nici o alta predica referitoare la smochinul neroditor nu mi-a placut atat ca "Timpul smochinelor", a părintelui Nicolae Steinhardt.
Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului... Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos! Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.
Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios...
... Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om: care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit.
... Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos.
... Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin.
...Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!)

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.