Un lucru face sigur seminarul acesta al iertarii. Ma pune sa-mi ravasesc si sa-mi revizuiesc viata.
Se pare ca mutatul acesta va fi asa, ca o lepadare de piele. Si asa cum am ajuns la caramida, in demersul nostru de renovare a casei, asa cum am facut injectari cu ciment in crapaturile si fisurile casei, la fel, decapez toata pojghita superficiala de pe suflet si pompez intelegere, iertare si acceptare in fiecare crapatura a lui... Nu e superficial, caci Maica e nemiloasa si ciocane, rascheteaza si ma face sa descopar tot ceea ce, din comoditate, am tendinta sa las deoparte, ca "nu-i nimic".
E greu sa traiesti asa, "in sufletul gol". Sa se vada fiecare imperfectiune pe care o ai si sa nu o poti ascunde, singura alternativa fiind eliminarea ei. Sa nu ai cum sa fii comod. Noi suntem slabi, ne place sa ne alintam, ne place sa ne plangem, sa nu schimbam nimic chiar si atunci cand vedem clar ca ceva trebuie facut... preferam sa-i zicem fatalitate, destin, "asa a vrut Dumnezeu" si sa mergem asa, victime, mai departe. Ea ne invata sa ajungem la puterea de dincolo de aceasta slabiciune comoda.
Mi-am dat seama despre asta si din discutia cu L. Mai ales ca se intamplase si povestea cu T, cu cainele...
MS m-a intrebat direct: "vezi ca de ce-ti era frica nu ai scapat?" Ce, mie imi era frica de caine, de ce ar insemna adoptarea unui astfel de animal? De unde si pana unde? Se pare ca fricile noastre sunt undeva unde nici noi nu stim.
L. ii spune acestui fapt "destin". Eu nu, nu cred in destin. Mai degraba frici, intr-adevar. Dar noi intelegem gresit aceste frici. Ne ferim de ceea ce ne e teama sa nu se intample. Si ne plangem ca tot se intampla. Ca in povestea cu frumoasa din padurea adormita (si in multe altele, fireste). Mi se pare o ilustrare foarte buna. Parintii afla ca fata se va intepa cu un fus si va muri si se gandesc ca pot evita asta arzand toate eventualele posibilitati - cum facem si noi, cum am facut si eu cu cainii (pe asta sunt setata acum, poate ca de-a lungul vremii au fost si multe alte situatii). Dar iata ca inevitabilul s-a intamplat.
Si de ce nu ii spun "soarta"? Pentru ca, infruntand-o, acceptand aceasta teama, aceasta frica, de fapt noi evoluam, o depasim, invatam ceva ce e necesar in viata noastra. O putem folosi in mod constructiv. O putem intelege mai degraba ca pe o proba pe un drum initiatic al acelorasi povesti. Ce face eroul daca depaseste aceste probe? Ajunge, rezolva problema si se intoarce acasa matur, vrednic de a fi rege. Noua ne e frica sa fim "regi".
Ne complacem cu comoditate intr-o viata banala, monotona, plangandu-i pe cei ce mor si asteptand sa murim, la randul nostru. Suflete deja moarte.
Ne e frica de oameni, de caini, ne e frica de boala, ne e frica de incercari ... si stam inchistati in sufletul nostru miop, in loc sa iesim afara, sa ne bucuram de viata, sa cunoastem alti oameni, sa-i iubim, chiar daca fac parte dintr-un sistem defect, chiar daca sunt promotorii unor legi idioate, chiar daca sunt mici la suflet.
Ne indreptatim atitudinea ostila fata de lumea inconjuratoare dand vina pe coruptie, pe prostie, pe lipsa de cultura si colportam aceasta atitudine, invatandu-i si pe copii sa ne fie asemenea. Nu suntem niciodata multumiti de ce-i in jur, neavand nici cea mai mica strangere de inima in fata faptului ca NOI nu suntem intregi, autentici.
