Jurnal de poveste

Afara e zapada pe anul asta. Mezina a iesit sa marcheze momentul facand un om de zapada. E zapada buna si vreme placuta.

Eu ma bucur de caldurica din casa. Imi beau cafeaua dintr-o cescuta de portelan, unica, mostenire de la bunica. Cred ca are peste 50 de ani, imi aduc aminte de serviciul acela inca din copilarie, cand bunica mea servea musafirii cu cafea folosind acele cescute si imi aduc aminte ca atunci cand l-am sesizat eu, copil fiind, era deja vechi. E atat de delicata cescuta asta care a mai ramas! Are marginuta aurie un pic stearsa de trecerea timpului si doua ciobituri care in mod normal m-ar face sa arunc un vas, dar care, in acest caz, sunt ca ridurile de pe chipul unei batrane respectabile. 

Un sunet din acela subtire, cum n-am mai auzit de mult. 

Un alt taram, un alt timp, ca in povestea cu portelanuri chinezesti (de care mi-am amintit instant, punand mana pe cescuta de la bunica. Atunci am invatat cuvantul "venerabil" si mi se parea atat de interesant! Era un ceainic batran de sute de ani, care se numea ”Venerabilul Ceai Ceai”). 

O carte care mi-a marcat copilaria, dar care nici nu mai stiu cum se numeste, nu-i stiu nici autorul (din pacate mai sunt asa carti pe care mi-ar placea sa le regasesc dar nu le mai stiu titlul si sunt ”pierdute” in memoria ascunsa a fiintei mele). Ajung la mine, cea de acum, doar anumite trairi asociate cu acele momente, iar referitor la aceasta poveste, senzatia de sobrietate, respect, impreuna cu delicatete, noblete, stralucire, discretie. Imi aduc aminte de personaje feminine delicate, ca niste batiste fine brodate, sunete razbatand ca un freamat soptit sau ca un clinchet de clopotel, lumina suava invaluind o gradina, parfum de trandafir si ceai verde. Stiu ca m-au impresionat la maximum ciobiturile si  desenele aproape sterse de pe vechile portelanuri invitate la acea mare sarbatoare de omagiere a ”Venerabilului Ceai Ceai”. Slava Tie, Doamne, pentru toate!

despre 3 luni de recunoștință aici

Ganduri la sfarsit de an...

Anul 2016 vine in pas alergator. Ultimele pregatiri, bilanturi, vizite (de) la cei dragi.
Mi-a placut mult vremea primavaratica din aceste zile. Cred ca mai scriam si in trecut ca imi place, desi ”firesc” ar fi in aceasta perioada zapada cu troiene si geruri de sa inghete apele.
Zilele acestea am vazut un film pentru cupluri, pe care il recomand: ”War room”

Anul 2015 a fost cel mai bun an de pana acum. Cred ca la fiecare sfarsit de an scriu la fel.
A inceput cu o provocare pe care m-am straduit sa o urmaresc. Fiecare luna a avut un special al ei, care a cuprins lucruri pe care le-am invatat, calatorii, lucruri pe care le-am facut. Schimbari de directii, in ce priveste planuri anterioare.
Apucandu-ma de unele proiecte am vazut ca ele imi stimulau imaginatia atata vreme cat se aflau in faza de ”ce mult mi-ar placea sa...”, dar pornind realmente la a le face am putut vedea ca de fapt nu ma regasesc in ele, asa incat le-am abandonat si incheiat (incheiat adica si cu dorul lor) si m-am intalnit mai libera, mai bucuroasa (cum ar fi gandul de  a invata sa cant la chitara).
Alte proiecte care mi-au mijit in minte si carora nu le acordam prea multa credibilitate s-au implinit mai repede si la cote mai inalte decat m-am asteptat (cum ar fi calatoria-expeditie de dupa Pasti).
Si alte proiecte au ramas sa le continui si in anul care urmeaza, cu ajutorul Domnului (cum ar fi invatarea unei limbi straine).
Apoi, in acest an s-a materializat un vis care probabil ca astepta ”plinirea vremii”. Demararea unor intalniri cu sotii si tineri, alaturi de continuarea ”Clubului mamicilor” inceput inca din 2013. Deja suntem la a doua generatie de mititei care merg de-a busilea.
As putea spune ca anul 2015 a fost un an al regasirii. Si ca ma gasesc la acest sfarsit de an si inceput de nou an cu recunostinta, bucurie, energie, entuziasm si ganduri frumoase. Cu responsabilitate pentru fiecare clipa, stiut fiind faptul ca fiecare clipa ar putea fi si ultima. Da, gandul la moarte e un foarte bun energizant. Un foarte bun motor propulsor. Caci, cum spunea Sf. Antonie cel Mare, ”Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.”

La multi ani tuturor in pacea si in iubirea Domnului!
Sa ne regasim cu bucurie in 2016, cu forte proaspete si cu planuri din planul Domnului pentru noi, in care sa ”umblam” cu entuziasm, cum zice Apostolul intr-un verset pe care l-as putea numi ”motto-ul” vietii mele: ”Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte, ca sa umblam intru ele.” (Efeseni 2, 10)

despre 3 luni de recunoștință aici

cum văd eu primăvara...

"Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune." (ps. 89, 14)

O zi obişnuită în relaţia de cuplu

"Voi vorbi acum despre cotidianul relaţiei de cuplu. Cum începe o nouă zi în relaţia de cuplu? Bărbatul o priveşte pe femeie, femeia pe bărbat, şi chipurile lor se luminează. Se bucură unul de altul. Nu e acesta un început frumos pentru o nouă zi într-o relaţie de cuplu? Expresia cea mai frumoasă a iubirii apare atunci când ne bucurăm de partenerul nostru.

sursa imagine

Deci aşa începe o nouă zi într-o relaţie de cuplu. Partenerii se privesc şi fiecare se bucură de celălalt, aşa cum este el. Exact aşa cum este el. Din faptul acesta decurg toate celelalte. Aceasta este fericirea, bucuria reciprocă, bucuria pentru celălalt şi ceea ce decurge din această bucurie, anume faptul de a da şi de a primi. Atunci ziua nu va fi îndeajuns de lungă, pentru că în permanenţă ceva nou circulă între cei doi. Iar asta înseamnă a evolua.

După decenii de observaţii amănunţite şi multă experienţă, esenţa fericirii mi s-a dezvăluit în trei cuvinte. În aceste trei cuvinte, descoperite şi rostite la timpul potrivit, rezidă taina fericirii în relaţia de cuplu.

1. Da

2. Te rog

3. Mulţumesc"

 (Bert Hellinger, Fericirea care durează)

Cine are urechi de auzit... de luat aminte

Preiau o "întâmplare" frumoasă din jurnalul unui amic preot stabilit în Scoţia.

"Un român căsătorit cu o scoţiancă (trecută la ortodoxie) îmi povesteşte ceva interesant şi îmi serveşte totodată o lecţie de teologie. Duminica trecută, zice, veneam de la slujbă cu nevastă-mea. Stăm de vorbă pe drum. Din una în alta, îmi spune cam jumate din ce s-a spus la predică. O întreb, da’ cum ai înţeles? Că ea nu ştie româneşte. Nu ştiu, zice ea, uite-aşa. M-am uitat atent şi am înţeles.

Şi totuşi cum a înţeles? mă mir şi eu. Păi, spune el, nu zice în Evanghelii cine are urechi de auzit, să audă? Uite-aşa. Ea a vrut să audă şi a auzit."