Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: ”să fie cumpătate...”

Luna Ianuarie a anului 2014 este dedicată, după cum spuneam aici, observării trăsăturilor întâlnite în Epistola către Tit a Sf. Ap. Pavel în ce privește atitudinea soției față de soț:

”să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2, 5)

Cumpătarea e o calitate de dorit pentru oricine. Pentru că o viață cumpătată înseamnă o viață simplă, în care fiecare lucru are locul său și timpul său. Practic, cumpătarea este o premisă a fericirii. Omul cumpătat se bucură de ceea ce are, prețuiește fiecare zi ca dar de la Dumnezeu în care el toate le face spre slava Lui.
O femeie cumpătată este înțeleaptă. În imprevizibilul vieții, ea are o perspectivă intențională. Își cunoaște scopul și rostul pe acest pământ și trăiește în consecință.
Într-o familie creștin-ortodoxă, ca femeie și stăpână a casei, pot exista scăpări între două extreme. Extrema ”Martei” și extrema ”Mariei” (Luca 10, 38-42)
Gestionarea casei este fără îndoială foarte importantă. Dar dacă, la fel ca Marta, uităm de Dumnezeu și nu ne gândim la prezența Lui, atunci ratăm un lucru foarte important, deși am putea zice că facem un lucru bun, care ni s-a cerut, iată, prin Scriptură.
Dar există și ispita de a cădea în extrema Mariei, cum spuneam mai sus. Deși poate nu e corectă exprimarea, întrucât, cum vedem în Evanghelie, Maria ”partea cea bună și-a ales” și o abordare corectă, în Duh, a atitudinii Mariei nu ne va împinge spre neglijarea îndatoririlor casnice. Totuși, mă voi referi aici la o perspectivă greșită care poate face o tânără soție, ori o soție mai în vârstă dar care ajunge la credință mai târziu, să ajungă să considere treburile casnice mai puțin importante.
(Mai ales dacă a primit în familia de origine o ideea că treburile casnice sunt înjositoare sau o corvoadă pe care femeia o duce ca pe o pedeapsă.) Această soție, interpretând greșit lauda Mântuitorului față de Maria, își va umple tot timpul cu lecturi, canoane și alte ocupații ”duhovnicești” în detrimentul sarcinilor casnice.

Sf. Teofan Zăvorâtul îndeamnă femeile căsătorite:

”Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei. Toate îndatoririle soţiei, mamei, stăpânei casei sunt înfăţişate în scrierile sfinţilor Apostoli. Cercetaţi-le si apucaţi-vă să le împliniţi cu conştiinciozitate, fiindcă este îndoielnic că mântuirea se poate rândui fără împlinirea îndatoririlor pe care ni le impun poziţia socială şi ocupaţia noastră. Acestea sunt de la Dumnezeu şi se pot întoarce ori spre
plăcerea Lui, dacă sunt împlinite cu credincioşie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt împlinite. Sunteţi soţie, mamă, stăpână a casei, în datoriile legate de aceasta stă mântuirea Dumneavoastră.”

Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că:

”atunci când cele pământești (materiale) sunt bine întocmite, şi cele duhovniceşti vor merge bine; altfel, şi acelea se vor vătăma. Căci femeia gospodină va fi şi iconoamă. O asemenea femeie nu se va ocupa nici cu desfătările, nici cu ieşirile de-acasă, fără nici un rost, şi nici cu altceva de acest fel.”

Am învățat de la femeile din copilăria mea că într-o casă treburile casnice nu se termină niciodată. O gospodină întotdeauna găsește câte ceva de făcut. Am ajuns la propria casă, cu propria familie și pot da mărturie că așa este. Și totuși, având acest lucru în minte, pot spune că într-o casă bine gestionată o femeie poate avea timp pentru toate.

Și ca să nu lungesc vorba, cum va reuși o femeie să îndeplinească toate acestea?
Simplu: urmând trei pași.
Mai întâi, să observe că oricât se chinuie, nu reușește să fie femeia care își dorește să fie, de dragul lui Dumnezeu și al soțului.
Apoi, să creadă că Domnul o poate ajuta în acestea.
În cele din urmă, să-L cheme pe El și să se lase în voia Lui în plinirea a toate.

Când o femeie vrea să le facă singură pe toate, ușor poate ajunge la deznădejde. Dar, chemându-L pe Domnul la tot pasul, Acesta vine cu puterea Lui și ne împlinește și rugăciunea și lucrarea în gospodărie. Sf. Pavel spune:

”harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi ... să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; și să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13)

În gospodărie, acest cuvânt, ”toate”, despre care vorbeam mai sus, nu va mai cuprinde întreaga listă de treburi gospodărești care să fie eventual făcute și deodată, spre crisparea și deznădejdea unei femei, în vederea atingerii unei perfecțiuni neomenești.

Cumpătarea se referă și la gestionarea timpului acordat activităților. O soție cumpătată își va face în așa fel programul încât viața sa să poată fi trăită eficient în toate rolurile pe care le are ca femeie, fiică a lui Dumnezeu, soție, mamă, prietenă, fiică, angajată, enoriașă a unei parohii etc.
Cumpătarea se referă la înțelegerea față de sine și față de cei din jur, de limitele fiecăruia.
Cumpătarea se referă la atenția pe care o acordă o femeie, pe rând, ei înseși, celorlalți și, bineînțeles, fiecărui lucru pe care îl face. Câte unul o dată.
Cumpătarea se referă la recunoștința pentru fiecare clipă, pentru fiecare lucru pe care pune mâna, pentru tot ceea ce o înconjoară.
Și nu mai e ea cea care va face, ci harul Lui, care, pogorându-se, aduce pacea și luminarea, încrederea și bucuria de a fi cu El, în El, în toate lucrurile vieții.
Vă doresc seninătate în Domnul

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă

Noiembrie este o lună în care se vorbește despre recunoștință mai mult decât în alte perioade ale anului. Poate și pentru faptul că în America este sărbătorită Ziua Recunoștinței și noi, cei din alte colțuri ale lumii avem tendința de a ne acorda mai mult sau mai puțin la direcțiile pe care le sugerează frații noștri de peste Atlantic.

N-am început acest articol pentru a vorbi despre beneficiile sau amenințările împrumuturilor de peste mări și țări; doar o mică idee mai leg de asta, aceea, de a fi atenți la nevoia umană de celebrare: noi, ca oameni, avem această nevoie, de a celebra periodic, de a sărbători. Și ne-am face un mare dar dacă am profita de aceasta și ne-am alcătui viața în jurul acestei nevoi, pentru a ne oferi dramul de strălucire, de emoție și pregătire specifice fiecărei sărbători: că e civilă, religioasă ori de familie. Sărbătorile - și mai ales pregătirea pentru sărbători -, de orice gen ar fi acestea, ne ajută să ieșim din cenușiul vieții cotidiene obișnuite, dau un plus de culoare și alungă plictiseala. Nu e deci de mirare că sunt atât de intens folosite de industria advertising-ului

Dar să revin la ideea cu care am deschis această postare, și anume la recunoștință. Mai precis, la momentul în care... ne-mulțumirea bate la ușă. Atunci când știm că avem toate motivele să mulțumim, ori, când nu sunt atât de evidente, le putem descoperi destul de ușor, și totuși mai degrabă cădem în nemulțumire.

De ce am ales să scriu despre asta.
”Literatura” contemporană abundă de mesaje încurajatoare pe toate planurile. Bloguri, Facebook, reviste, cărți, există o adevărată cultură a încurajării, de parcă lumea ar sta să se prăvale și are în permanență nevoie de cineva care să-i spună: ”nu cazi, ești în regulă, sunt aici, sunt cu tine, ai putere, ai curaj, vei reuși”.
Ne place să citim despre cum reușesc unii părinți să aibă o relație extraordinară cu copiii lor. Ne place să citim despre ce avem de făcut pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Ne place să citim despre relații extraordinare între soț și soție, despre modalități de a ajunge la aceste relații extraordinare. Și cât le citim parcă ne însuflețim și noi. Dar, părăsind pagina pe care tocmai am citit-o și intrând în viața noastră reală începe să ne bântuie acest vag sentiment de neputință. Și de multe ori, mesajele încurajatoare... par să aibă exact efectul contrar: imagini frumoase, exemple de reușită, literatura ”self-help”, chiar literatură duhovnicească, în loc să dea impulsul dorit mai degrabă cultivă un câmp de nemulțumire: mie nu-mi iese; eu nu am asta; eu nu pot asta.

Un gând pentru atunci când nemulțumirea bate la ușă ar fi acela că ”Asta (lucrurile despre care citesc/văd aici) nu e pentru mine”. Atunci când citesc despre un lucru care se presupune că ar trebui să mă ajute, să mă mobilizeze, dar în loc de asta mă simt mai degrabă descurajat, deznădăjduit este timpul să recunosc că asta nu e pentru mine. Cel puțin nu la acest moment. Chiar dacă este ceva de dorit. Ne putem bucura de experiența, de lucrurile împărtășite de o altă persoană ferindu-ne de impulsul de a o imita. Iar dacă ne vine acel insidios ”nu fac destul”, ”nu sunt destul de...” citind un astfel de material, îmi permiteți să vă dau o sugestie? Închideți acea carte, sau pagina pe care o lecturați. Mesajul respectiv nu e pentru voi, cei din această clipă. Da, e o invitație la smerire. O invitație la a recunoaște că nu pot. O invitație la a admite că ceea ce-mi doresc acum nu merge. Și o invitație la a pune în fața Domnului și a primi în această recunoaștere a neputinței căldura dragostei Lui, mângâierea și durerea unei străpungeri. Și pe aici, o altă Întâlnire decât cea cu egoul meu satisfăcut că are o relație perfectă... cu sine, cu altul, cu El. (material preluat de aici)