Case şi case...

Ati mai dormit in ultima vreme intr-o casa de lut? pe un pat de lemn, acoperit cu saltea de paie?
***
Traim in care totul devine artificial, totul e facut din plastic, de la mancarea pe care o ingeram, la hainele pe care le imbracam, la casele in care locuim; toate materialele care ne inconjoara sunt din ce in ce mai indepartate de natura din care
facem parte, regimul de viata e unul nesanatos, ne indepartam de ceea ce a creat Dumnezeu, valorificand la maximum resursele unei lumi ce evolueaza cu o viteza ametitoare; ce stiam ieri devine vechi si anacronic, totul se schimba si ne antreneaza intr-o relativizare accentuata a lumii, incat ajungem sa ne intrebam daca ceea ce stiam mai este real sau ceea ce traim e real. Care este realitatea? Realitatea e cea pe care o invatam de la natura inconjuratoare, care respecta legile ei de evolutie, nescrise, dar sadite inca de la creatie de catre Dumnezeu sau cea pe care o cream noi, in care nu mai respectam nici macar ritmul zi/noapte, in care poti face totul oricand, prin artificii de timp, prin "fentare" a firescului lucrurilor.
***
Stresul din ultima vreme, cred, nu ma lasa sa dorm; azi-noapte m-am culcat cand pasarile vecine s-au trezit: pe la 4.30 adica. Am dormit pana la 9. Noroc ca fetele sunt mai aproape de ritmul naturii si s-au trezit, pregatindu-se pentru mers la biserica.
Am ajuns la timp - si Sfanta Liturghie a inceput mai tarziu, caci s-a citit si Acatistul Sfintilor Apostoli. In Biserica, timpul sta pe loc, face parte din vesnicie. E ca si cum intri intr-o bucla temporala care te odihneste, caci desfasurarea molcoma si stabila a momentelor slujbei te forteaza sa-ti mai temperezi viteza cu care viata "din afara" te obisnuieste.
Daca ai o intalnire la 13, spre exemplu, slujba tine loc de ceas: stii ca la 12, 12 si ceva se termina si nu mai ai nevoie sa te uiti la ceas; te lasi in leaganul cantarilor, in voia marturisirii. Daca poti sa te detasezi de "toata grija cea lumeasca", poti zice ca esti, pentru catva timp, la adapost de tornada timpului. Abia asta e timp de odihna, caci noaptea sau ziua, cand zici ca "te odihnesti" (daca apuci), tot vin gandurile si proiectele pe care le ai de desfasurat: ce mai e nevoie pentru casa, copiii si-au rezolvat ce aveau de facut, maine avem de platit intretinerea, la serviciu, trebuie sa vorbesti cu X sa iti dea sau sa-i dai dosarul la timp si tot asa.
La biserica, nu te gandesti "cand se termina", pentru ca de aia ai venit, nu? sa stai la slujba. Ai venit, te-ai "predat". Si ai predat toate: si copii, si intretinere, si serviciu. Pe copii i-ai predat si pentru cele de maine, si pentru cele de acum: "la biserica stam cuminti!" "Mama, dar vreau..." "La biserica stam cuminti; iti dau dupa slujba."
***
Intrebam si ma intrebam la inceput cand am stat ultima oara intr-un mediu natural. Intr-un mediu care sa odihneasca, asa cum odihneste biserica (macar o umbra). Care sa indemne la respectarea ritmului naturii; care sa indemne sa-ti descoperi ritmul naturii proprii.
***
Da, intrebarea mi-a venit citind cartea "The Hand-Sculpted House", la care se gasesc referinte in coloana.
Urmeaza sa ne mutam, dar pana la pasul respectiv mai avem ceva reparatii de facut la casa, care e veche si necesita renovari.
Cartea este un ghid de construire a unei case de lut; casa clasica, de tara, de care ne ferim atat de mult in ultimii ani. Este un indemn de reconsiderare a integrarii vietii omului in natura din care face parte, respectand-o si infrumusetand-o, adaptand-o in mod edenic la necesitatile personale.
O prima idee care mi-a atras atentia a fost diferenta pe care o face autorul intre destinatiile spatiilor: sunt spatii "prin care treci" (goingthru) si spatiile "in care stai" (beingin). Un hol, o carare din gradina, o usa, sunt locuri "prin care treci". Un pat, o cada, un fotoliu, sunt locuri in care "esti". Idealul e ca locurile prin care "treci" sa conduca la cele in care "esti"
"Toata esenta lui ACASA este sa fii in ea fiinta care "este" (human being), nu care "trece" (human going). Cultura noastra e orientata pe "trece" - permanenta miscare, actiuni scurte si rapide, aproape ca uitam sa mai "fim".
Traim intr-o lume publica, creata aproape in mod exclusiv pentru a trece prin ea rapid, o lume a autostrazilor, aeroporturilor, coridoarelor; nici parcurile nu mai sunt pentru "stat": ele sunt pentru ca oamenii sa alerge, sa se plimbe, uneori nici banci nu sunt. Iar casele sunt create in jurul "diagramei de circulatie", pentru a facilita miscarea in orice directie cat mai rapida, ajungand sa fie o retea de coridoare invizibile cu aproape nici un loc unde sa "fii", sa te simti in siguranta, sa te relaxezi... O casa ar trebui sa fie un antidot al culturii "fir intins". atunci cand esti in ea, ar trebui sa-ti spuna: "Stai aici, simte-te bine, fii tu insuti, esti acasa acum".
***

Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

La aceştia care altă pricină mai mare de laudă ar putea cineva să gândească a afla, afară de mărturisirea şi chemarea Domnului.

In 2008, Duminica sfintilor romani

"Cu dreaptă socotinţă, părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca prima duminică după Rusalii să se numească duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica Cincizecimii. Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica următoare, a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh.
Până nu demult, în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am avea sfinţi... Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi cele de după 1990 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut..."