Despre Împărtăşanie

Vorbeam aici despre o carte minunată, scrisă în 1950 de Vlădica Antonie Mărturisitorul, "Calea Rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei".

Pentru că este spre duminică deja, postez testamentul lăsat de acest nevoitor ucenicii sale din ultimii 18 ani de viaţă, Schimonahia Antonia, cea pe care Vlădica a numit-o "tovarăşul pocăinţei mele"

DIN SCRISORILE ARIIIEPISCOPULUI ANTONIE
TESTAMENT PÂNĂ LA MOARTE ŞI DUPĂ MOARTE
„Pace ţie roaba lui Dumnezeu schimonahia Antonia, tovarăşa pocăinţei mele. Ascultă aceste ndemnuri ale Duhului lui Dumnezeu:
1.Să te călăuzească şi să-ţi ajute Îngerul tău Păzitor şi Îngerul cuvioşiei tale. Ei să te păzească în toate căile tale şi să te întoarcă în sihăstria ta în ziua în care le va porunci lor
Dumnezeu.
2.Ţine minte: prin harul Sfintei Împărtăşanii, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenţei noastre şi prin Duhul Sfânt‚ zideşte viaţa celui ce se împărtăşeşte, prefăcând-o într-un locaş duhovnicesc, într-un locaş viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în lumina necreată a Dumnezeirii Sale şi în ea să ne transfigureze în Slava Învierii Lui, în oameni cereşti ai veacului ce va să fie.
3. Ţine minte: focul ceresc al Trupului şi Sângelui Euharistiei lui Hristos, cuprinde întreaga fire a celui ce se împărtăşeşte şi îmbracă pe acesta în omorârea lui Iisus (2 Cor.4, 10). Astfel, trupul şi sufletul celui ce se împărtăşeşte devin moarte pentru păcat, iar duhul Botezului nostru începe să ardă cu adevărat de Duhul Sfânt care aduce toată nădejdea noastră jertfă lui Dumnezeu (Rom. 8‚ 10-13; 12). Un singur scop are Duhul Sfânt: acela de a restabili în noi chipul lui Dumnezeu şi de a ne îmbrăca în asemănarea lui Hristos (Gal.4,19; 2,20; 2Cor. 3,17-18). Un singur scop trebuie să avem în viaţă: să omorâm şi să dezrădăcinăm păcatul prin focul dumnezeieştii Împărtăşanii. Atingerea acestui scop ne este garantată de Însuşi Hrisos Care este întru noi şi Care este Biruitor, după făgăduinţa Sa (In.6, 53).
4.Ţine minte: dacă focul ceresc al dumnezeieştii Împărtăşanii va cuprinde toate păcatele noastre, neputinţele, nedesăvârşirile, istovirile, extenuările şi bolile care ne omoară şi ne strică pe noi, dar noi nu vom primi vindecare imediat, atunci acestea se întâmplă pentru faptul că toatele suferinţele pământeşti ne sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu în locul vămilor celor din văzduh şi pentru ca sufletele noastre să se cureţe aici ca, în momentul ieşirii, să se înalţe direct la lumina feţei lui Dumnezeu, în soborul celor răscumpăraţi de Hristos.
La această răbdare proniatoare ne cheamă poruncile lui Hristos: „Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”, „Cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”.
5.Vei fi tu oare învingătoare în asemenea condiţii de victorie sigură? Dacă învingi, atunci tu poţi totul în Hristos, Cel din tine care te întăreşte cu focul cel viu şi nematerialnic al Sfintei Împărtăşanii. Orice împărtăşire a ta este un har care se adaugă la harul din tine şi acesta înseamnă înmulţirea tăriei tale duhovniceşti.
6. Observă: tu eşti de neînvins pentru că eşti înarmată cu toate armele puterii lui Hristos şi în lupta cu diavolul ai putea să-i opui rezistenţă acestuia, luptând cu rugăciunea şi vărsând sudori de sânge, aşa precum El Însuşi a biruit în grădina Ghetsimani ( Lc. 22,44; Evr. 12, 1-4). Biruinţa îţi este asigurată deoarece E1 Însuşi conduce prin voinţa ta, adăpând-o pe ea cu antidotul Său (In. 16,33; Flp. 2,13). De acum înainte, aceasta este calea ta. Urmează-L pas cu pas, gândeşte cu mintea Lui, simte şi iubeşte cu mintea Lui, lucrează şi doreşte cu voia Lui.
7. În fiecare zi priveşte-te în oglinda poruncilor lui Hristos pentru a vedea clar neisprăvirile şi nedesăvârşirile tale. Şi văzându-le, ţi se aprindă râvna pentru Domnul Atotţiitorul şi să nu te linişteşti până nu vei cere de la Dumnezeu harul împlinirii. În asemenea cazuri, roagă-te şi nu-ţi pierde nădejdea (Lc. 18, 1). Pronia lui Dumnezeu veghează şi va săvârşi tot ce este mai bun pentru tine. Din Evanghelie ţi se va revărsa peste capul tău aplecat puterea cea de sus şi îţi va înarma nevoinţa spre victorie.
8. Ia aminte: prin insuflare dumnezeiască, ţi se însărcinează canonul de pocăinţă al Domnului şi al Maicii Sale, pentru ieşirea sufletului din trup şi cu cererea lacrimilor de pocăinţă, la fel şi celorlalţi, ca o îndatorire zilnică şi ca o ascultare faţă de stareţul tău.
Să-ţi fie acestea, pentru întreaga viaţă, neschimbate de nimeni după sfârşitu1 meu şi până la sfârşitul tău.
9. Cu aceasta îţi zic: Amin.
Harul Sf. Duh care a vorbit în acest testament al meu, să se reverse cu prisosinţă în orice inimă care a îndrăgit pocăinţa, pocăinţă pe care o doreşte Însuşi Dumnezeu.
A. E. Antonie.
De citit acestea în fiecare duminică. Dacă este posibil, pe mormântul meu să fie pusă doar o cruce din lemn de stejar.

Ce mai citesc...

"Lucrarea rugăciunii lui Iisus, numită de Sfinţii Părinţi trezvie, trebuie să constituie esenţa vieţii monahale. Ea ar fi binevenită şi la mireni, deoarece fără a avea mintea în permanenţă la Dumnezeu, nu este cu putinţă a te mântui." (Vlădica Antonie Mărturisitorul)

Am descoperit recent o carte care m-a captivat. Este vorba despre "Manualul  isihiei. Calea rugăciunii lăuntrice", a lui Antonie Mărturisitorul, Vlădica Antonie, după cum i se spune, Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976), călugăr ascet care a experimentat nevoinţa rugăciunii neîncetate.
Cartea poate fi descărcată de aici

Redau aici cuvântul către cititor al P.S. DORIMEDONT, Episcop de Edineţ şi Briceni

Dacă vorbele omeneşti, nu vor putea să aprindă inima, aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti, să încercăm să înaintăm cu toţii „până când ne mai este fierbinte dorinţa”, după cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, îndreptându-ne paşii, spre calea lucrării lăuntrice. Prin aceasta, sufletul nostru urcă, treaptă cu treaptă, pe scara cea mântuitoare a rugăciunii lui Iisus, ajungând la acea cunoaştere de sine, necesară oricăruia dintre noi, iar prin ea la acea cunoaştere a lui Dumnezeu. Nu se poate exprima în cuvinte toată măreţia la care se poate ajunge prin intermediul lucrării rugăciunii lui Iisus, datorită faptului că aceasta constituie un dar de la Dumnezeu.
Însă regulile necesare în începerea acestei lucrări sunt voinţa de fier şi răbdarea fără de margini. Dacă unii sfinţi au dobândit darul ei într-un mod minunat, acesta nu este un motiv care ar îndreptăţi pe cei ce nu sunt atraşi să o cunoască şi să o practice.
Aceasta constituie „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, sau colacul de salvare, pe care Mântuitorul ni-l aruncă spre a putea înota în marea învolburată a acestei vieţi.
Astăzi lumea, din zidire a lui Dumnezeu, se transformă pe zi ce trece în înşelătoria celui rău care aduce lucruri şi întâmplări, tocmai ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Nu vom putea intra în locaşurile lui Dumnezeu decât doar dacă ne vom asemăna vameşului care, spunând în taină „Dumnezeule milostiv, fii mie păcătosului”, a fost iertat de către Acesta şi s-a întors folosit la casa sa.
Aşadar, să valorificăm fiecare clipă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, prin amintirea numelui Său căci timpul omului este preţios şi vieţuirea lui pe pământ este limitată, iar „ziua de mâine, nu-i dată nimănui”. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Psalmistului care zice „Toată suflarea şi toată făptura să laude numele Domnului.”

***
Un prim fragment despre rugăciunea lui Iisus, din Cuvântul înainte


„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta; Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu." (Mt. 26,39).
Două idei exprimate aici - „Doamne miluieşte-mă” şi „Fie Doamne voia Ta cea sfântă”- constituie esenţa rugăciunii lui Iisus. Mai întâi de toate, trebuie ştiut că rugăciunea Iui Iisus este de fapt esenţa lucrătoare a pocăinţei, indicată de către Mântuitorul. Aceasta îl învaţă pe lucrător să şi taie voia, să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât făptura, să nu se încreadă în sine, să se smerească cu adevărat, să se cerceteze pe sine, să nu-şi atribuie sieşi tot ce face el mai bun, ci lui Dumnezeu, Căruia să-i dea slavă pentru toate. Rugăciunea Iui Iisus te apropie de Dumnezeu, iar împăcarea cu El naşte adevărata dragoste de aproapele. Rugăciunea uneşte sufletul cu Mirele Ceresc, adică cu Dumnezeu, şi devine o împreună-vorbire între suflet şi Creator...
***
Câteva fragmente din carte:

Sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta

"Dar nouă, în aceste condiţii în care trăiam, ne era destul de greu să dobândim harul rugăciunii inimii. Pentru noi este necesar ca tot timpul să ne ţinem de veşmântul Domnului şi să nu-I uităm niciodată Numele, iar dacă ne-am risipit şi ne-am sustras atenţia imediat să ne adunăm şi iarăşi să zicem rugăciunea. Numai astfel ne vom învăţa treptat şi numai aşa vom dobândi şi acea frică de a nu pierde rugăciunea şi de a nu ne îndepărta de Domnul. Vlădica ne spunea tuturor să ne sfărâmăm, să ne rupem sau să ne frângem limba în zicerea rugăciunii lui Iisus. El citea şi se ruga fără încetare căci „Filocalia” de pe masa lui nu era deloc închisă. Îi plăceau mult acatistele şi nu se întâmpla niciodată ca el să se plictisească. Vlădica ne învăţa că sensul vieţii omeneşti constă în aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine de ţi-ar zice ceva sau te-ar jigni, să consideri că Domnul a îngăduit şi că aceasta a trebuit să se întâmple. Dacă te-au jignit sau te-au umilit, primeşte-le pe toate acestea cu bucurie şi cu răbdare şi ca din mâna lui Dumnezeu. Atunci când vei începe să cultivi în tine aceste calităţi îţi va fi foarte uşor (în viaţă) căci nici mâhnirea nu te va apăsa şi vei avea numai bucurii.
Răutatea se sălăşluieşte în om sub influenţa puterii demonice şi trebuie să ne străduim să trăim astfel încât să nu-i permitem diavolului accesul înlăuntrul nostru. Însă, aceasta se dobândeşte doar prin smerenie. Dacă aţi fost atacaţi cu cuvinte jignitoare şi cu învinuiri, smeriţi-vă. Acest simţ trebuie antrenat în noi înşine şi astfel, treptat, se va şlefui şi omul dinăuntrul nostru."

Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi


"Trebuie să avem dreaptă socoteală în toate. De pildă, în vremea noastră, este imposibil să postim cu stricteţe
pentru că dacă vom lua asupra noastră o astfel de nevoinţă, îl vom supăra pe vrăjmaş. Dar de ce să-l superi când nu eşti în stare să lupţi cu el? Acest lucru îl puteau face marii nevoitori dar veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor. Postul nu-l apropie pe om de Dumnezeu dar nici nu-l îndepărtează.
Postul nu este pentru Domnul, el este doar pentru noi. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică."

Dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî

"Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noaste nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaş. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi-ţi va fi foarte greu să te ridici."