Din intimitatea unei tabere pentru suflet

⃞⃞   Îmi place tare mult să țin grupuri. Îmi place pregătirea lor, starea aceea în care sunt în momentul în care mă gândesc la conținutul pe care îl voi propune. Cu ceva vreme în urmă, pe vremea când aveam de scris săptămânal articole pentru ziarul Lumina sau siteul Doxologia, am început să folosesc pregătirea articolelor sau a paginilor pe care le coordonam ca momente de conectare la Dumnezeu, dar și la mine, la interiorul meu autentic. Deseori mă întrebam și Îl întrebam pe Dumnezeu ”dacă ar fi să mor azi, ce aș vrea și ce ai vrea, Doamne, să fi rămas în urma mea, ca și mesaj?” Și apoi mă apucam de căutat subiecte sau de scris. La fel se întâmplă și acum, când organizez grupuri. Fiecare întâlnire este un prilej de sondare interioară, doar că acum, contactul fiind direct cu anumite persoane, Îl rog pe Dumnezeu să dea cuvânt, informații, pentru fiecare dintre cei prezenți.   ⃞⃞

Tabăra ”Dimensiunile ființei” s-a desfășurat în spațiul mirific al Mănăstirii Pângărați din județul Neamț.

Cele cinci perspective din care am privit ființa noastră – Trup material, Om aflat în relație cu mine însumi, cu ceilalți și cu Dumnezeu, Eu ca moștenitor al neamului în care m-am născut și Eu ca moștenitor al lui Hristos, trăind în lume împlinind Porunca iubirii - au provocat nenumărate întrebări și răspunsuri aplicate personal de către fiecare dintre participante.

Axa fizică: (Trupul meu, templul Duhului Sfânt)

Axa orizontală: (Eu-Tu-Ei)

Axa temporală: (În căutarea generațiilor pierdute)

Axa verticală: (Dintru adâncuri am strigat...)

Axa iubirii: (A trăi din inimă)

Iată câteva impresii și mărturisiri chiar de la participante:

”Tabăra ”Vară cu sens” a îmbinat în mod armonios și delicat lucrul personal, aspectele duhovnicești și relaxarea într-un ambient natural liniștit, în tihna mănăstirii Pângărați. Atitudinea de acceptare și de firesc, de stimulare a autenticității ne-a ajutat să fim noi înșine, să ne deschidem față de ceilalți și față de ceea ce este în noi înșine, fără teama de a fi judecați sau mustrați că nu corespundem modelului de ”a fi un bun creștin-ortodox”. Aceasta ne-a permis să recunoaștem cine suntem și să pornim din punctul în care ne aflăm, în a ne descoperi visul și chemarea. Am găsit răspunsul la multe întrebări și a apărut în mod simplu și clar care sunt următorii pași” 

*** 

 ”Am conștientizat multe lucruri, am învățat și mai multe lucruri. Am înțeles ce important este să fim în rânduială, am înțeles și accept să-mi exprim durerile și alte sentimente pe care multă vreme le-am reprimat.”

***

”Informații și activități foarte bine gândite, structurate, prezentate, lucrate. Bună dispoziție, sprijin reciproc, susținere emoțională/afectivă, ocazie e a înțelege profund cine suntem și cine suntem chemați să fim. M-am conectat cu mine, cu celelalte persoane din grup, cu natura, cu Dumnezeu. Mi-a plăcut cadrul duhovnicesc, faptul că am fost mereu în rugăciune, comuniune, chemarea lui Dumnezeu. Și mai ales, mi-am amintit că Dumnezeu mă ține în brațe în fiecare clipă.”

***

”M-am bucurat de conștientizări, prin exerciții practice. Am fost surprinsă să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine, despre modul în care mă raportez la cei din jur, la mine, la Dumnezeu. Am primit răspunsuri la întrebări pe care nu mi le pusesem, crezând că anumite lucruri erau clare pentru mine, când de fapt nu erau. Am schimbat perspectiva, unghiul din care vedeam lucrurile. M-am simțit în comuniune cu ceilați, confortabil, în siguranță. Am avut șansa să-mi dau voie să fiu creativă.”

***

”Am învățat să mă uit în urmă, către experiențele mai degrabă dureroase, cu înțelegere, cu demnitate și cu dorința de a învăța ceva din ele. Și cu credința că, fără ele, n-aș mai fi fost eu. Și am mai aflată că e ok să simt ce simt, că e ok să fiu eu, cea adevărată și că fricoșii și ipocriții se întâlnesc cel mai greu cu Dumnezeu.”

***

 ”De la primul joc primit m-am găsit deschisă și implicată, tabăra a lucrat viu în mine și a scos întrebări, îndoieli, reflecții, revelații, conștientizări și răspunsuri. Deși am mai gustat din cursuri, grupuri, tabere, de astă dată simpla punere în scenă, modelatul și faptul că m-am lăsat cuprinsă de ele m-au adus într-o formă mai vie a mea. De a mă înțelege, de a-i accepta pe cei care m-au crescut și înainte de orice, dorința de a ști cum să fac, ce să fac cu ce am descoperit, cu ce mă doare, să-L întreb mereu pe El ”Doamne, unde ești aici?”, ”Doamne, când am ieșit din rânduială?” ”Doamne, vino în frica asta!” Și faptul că dezvoltarea personală din punct de vedere ortodox este dobândirea asemănării cu Hristos, este gândul care mă întregește și mă ajută să rămân pe cale indiferent de patimile mele și de îndoielile care mă mai macină.”

Jurnal de poveste

Afara e zapada pe anul asta. Mezina a iesit sa marcheze momentul facand un om de zapada. E zapada buna si vreme placuta.

Eu ma bucur de caldurica din casa. Imi beau cafeaua dintr-o cescuta de portelan, unica, mostenire de la bunica. Cred ca are peste 50 de ani, imi aduc aminte de serviciul acela inca din copilarie, cand bunica mea servea musafirii cu cafea folosind acele cescute si imi aduc aminte ca atunci cand l-am sesizat eu, copil fiind, era deja vechi. E atat de delicata cescuta asta care a mai ramas! Are marginuta aurie un pic stearsa de trecerea timpului si doua ciobituri care in mod normal m-ar face sa arunc un vas, dar care, in acest caz, sunt ca ridurile de pe chipul unei batrane respectabile. 

Un sunet din acela subtire, cum n-am mai auzit de mult. 

Un alt taram, un alt timp, ca in povestea cu portelanuri chinezesti (de care mi-am amintit instant, punand mana pe cescuta de la bunica. Atunci am invatat cuvantul "venerabil" si mi se parea atat de interesant! Era un ceainic batran de sute de ani, care se numea ”Venerabilul Ceai Ceai”). 

O carte care mi-a marcat copilaria, dar care nici nu mai stiu cum se numeste, nu-i stiu nici autorul (din pacate mai sunt asa carti pe care mi-ar placea sa le regasesc dar nu le mai stiu titlul si sunt ”pierdute” in memoria ascunsa a fiintei mele). Ajung la mine, cea de acum, doar anumite trairi asociate cu acele momente, iar referitor la aceasta poveste, senzatia de sobrietate, respect, impreuna cu delicatete, noblete, stralucire, discretie. Imi aduc aminte de personaje feminine delicate, ca niste batiste fine brodate, sunete razbatand ca un freamat soptit sau ca un clinchet de clopotel, lumina suava invaluind o gradina, parfum de trandafir si ceai verde. Stiu ca m-au impresionat la maximum ciobiturile si  desenele aproape sterse de pe vechile portelanuri invitate la acea mare sarbatoare de omagiere a ”Venerabilului Ceai Ceai”. Slava Tie, Doamne, pentru toate!

despre 3 luni de recunoștință aici

Despre prietenie

Aşa trebuie prietenul să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.
Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine, se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte de el, îi învie si i se-ntraripează mintea. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.
Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa, având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest în flecare zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.


Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram dimpreună cu ei.
Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har fără nici o bănuială. Când prietenii ne poruncesc, ca un har privim. Iar când ezită, atunci ne mâhnim. Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.
Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
Mulţi dintre cei care văd soarele sunt în întuneric, pe când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au necaz. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă. Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.
Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al prieteniei. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii. „Sufletul şi inima tuturor”, zice „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.
Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine. Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice, „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.
Mare este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe, nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâni să fie încă păgâni. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt. Vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare.

Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se află în cer. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe, aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea.
De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească? De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă? Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul îl socoteşte ca pe sine însuşi. (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre prietenie - Migne, P. G. 62,403-406)
 

Free Hugs

Oameni singuri

Aşa e dintotdeauna, dar mie abia în ultima vreme mi-a atras atenţia - foarte mulţi oameni singuri. Şi bărbaţi, şi femei. Nu-şi găsesc perechea cu care să meargă pe drumul vieţii. Deşi îşi doresc foarte mult. De asemenea, oameni care vor să aibă copii şi nu au. Oameni care au familie dar se simt neîmpliniţi.
Este multă tristeţe şi singurătate în lume. Nu mă mai refer la boli şi dezastre, ci la cei "normali", care nu-şi găsesc rostul.
Viaţa din zilele noastre e o mare păcăleală. Peste tot ni se promite satisfacţia, dar sufletul nostru rămâne tot gol. Cu cât băgăm mai multe în el, cu atât parcă strigă mai tare: "Pe mine nu mă iubeşte nimeni!"
Stăm unii lângă alţii, fiecare în singurătatea lui şi nu găsim pe nimeni să ne iubească. Aşteptăm să fim iubiţi. Aşteptăm să umplem golul din sufletul nostru cu iubirea celorlalţi. Care, şi ei aşteaptă acelaşi lucru. Să le umplem noi golul cu iubire... Iubire pe care nici noi n-o avem.
Oare unde e iubirea, de tânjim atâta după ea dar nu e nimeni să ne-o dăruiască?

Vorbeam odata mai mult despre prieteni.
Azi, desi am mai multi, vorbesc mai putin despre ei.
La inceputul postului, un gand bun si o rugaciune pentru toti cei pe care i-am cunoscut in lumea reala sau virtuala.
Dumnezeu sa va binecuvinteze pe toti si sa aduca in inimile voastre neincetata nadejde.
Si nu nadejdea ca veti primi o rasplata pentru ceea ce faceti, ci ca El e intotdeauna cu voi, cu noi, indiferent ce am face.
Si va invit sa cititi din nou acest text.
Si sa primiti aceasta floare, care e cea mai frumoasa, ireala si extraordinar de frumos mirositoare, pe care am intalnit-o intr-una din calatoriile mele.

Iti multumesc, Oana
Mi-ar placea sa pot fi si eu pentru altii ceea ce esti tu pentru mine

Vinerea prieteniei

Primul si cel mai important lucru care trebuie invatat e SA IUBESTI.
Suna ciudat: "Cum sa iubesc? Eu nu iubesc? Ei, normal, nu-i pot iubi pe toti, ca doar sunt om, iar ei... ma rog, unii..."
Dar dupa aceasta fraza apare acest SA IUBESTI. Dupa acest "nu-i pot iubi pe toti".
Ba da, putem si mai ales e IMPERATIV sa-i iubim pe toti; si nu oricum.
Sa-i iubim fara sa (ne) intrebam daca merita; sa-i iubim fara a-i evalua; sa-i iubim fara a ne gandi ca sunt agramati, ca sunt hoti, ca sunt incompetenti, ca sunt rai...
SA-I IUBIM.
In momentul in care iubesti si nu-ti mai pasa ca cineva a murdarit trotuarul cu vopsea; ori ca nu a facut strada buna, ca din cauza lor iti strici rotile la masina - cum spun: "iti strici rotile" e corect spus, omeneste vorbind, chiar daca e incorect gramatical; e corect, pentru ca masina e "a mea" si o simt ca facand parte din mine
pentru ca a costat atat (parte) si pentru ca o iubesc atat (parte)-
ei, in momentul in care calci intr-o groapa cu masina, te doare de parca ai calca stramb si ti-ai scranti glezna si atunci injuri pe cine-ti vine, de la primar la presedinte ori invers.
Dar in acel moment, chiar in acel moment cazi din iubire, pentru ca nu stii ca atunci urasti pe cineva, chiar daca acel cineva e colectiv ori impersonal si chiar daca nu stii ca urasti, pentru ca injuratura e un cliseu iar motivatia urii e onorabila: s-a lovit copilul cu capul de geam; eu imi iubesc copilul, deci cineva trebuie sa raspunda pentru ca mi-a fost violentat copilul.
Ei, de iubirea asta vorbesc eu de iubirea dincolo de micile sau marile neajunsuri provocate de cineva, ori de lipsa de enervare atunci cand un politician face prostii,
ori creste pretul la benzina, ori la gaz-metan; de lipsa de enervare cand un inspector de scoala il baga pe copilul prietenului copilului celui mai bun prieten pe un post de invatator la scoala in oras, un patron de lant de magazine ii cumpara lui cutare un post de medic intr-un spital; pe lipsa de enervare atunci cand, fiind cu copilul bolnav la spital trebuie sa suporti incompetenta personalului pe pielea propriului copil... de lipsa de enervare cand copilul a intrat incaltat si cu noroi pe gresia proaspat stearsa, ori cand sotul isi lasa ziarele si cafeaua in living, ori sosetele pe jos, in baie, desi i-ai zis, de cate ori, ca le poate pune in cosul aflat exact in acelasi loc...
Abia cand poti sa privesti toate evenimentele mici, mari, placute sau neplacute, scurte sau lungi, ca piese de puzzle intr-un tablou mare al vietii, atunci, atunci poti incepe sa iubesti.
Atunci poti zice ca "incepi" sa iubesti.
Atunci te poti urca pe un scaun si poti privi la viata ca la o prietena, poti discuta cu Dumnezeu "ca la o bere" si, mai ales, poti sa-ti vezi linistit de treaba.

Mai e nevoie de prietenie?

Nu stiu cum e in cazul altora, dar in cazul meu si al sotului ne e foarte greu sa gasim un cuplu cu care sa spunem ca suntem "prieteni la catarama". Fiecare si-a pastrat prieteniile cu persoane de acelasi sex dinainte de casatorie - prieteniile adevarate dureaza pentru totdeauna, nu? - dar iata ca prietenia intre familii nu inseamna acelasi lucru; fiecare isi alege sotul/sotia dupa criterii proprii, la fel ca si prietenii, dar cei care "aterizeaza" in relatie nu au intotdeauna aceleasi afinitati pentru prietenii preexistenti.
Am avut la un moment dat o familie cu care ne-am inteles foarte, foarte bine, dar, din nefericire, sotul din respectivul cuplu a murit si iata ca din nou am ramas fara "prieteni" de familie; nu ma intelegeti gresit, suntem "oameni de lume", avem amici, iesim la o bere, dar ma gandesc ca ar trebui sa existe un cuplu cu care sa ne intelegem perfect; cu care sa nu trebuiasca sa ne limitam la discutii "Politically correct", cu care sa avem aceleasi preocupari, sa impartasim aceeasi credinta, sa nu avem sentimentul ca "pierdem timpul" limitandu-ne la discutii oficioase si neutre; sa ne intelegem bine, si eu cu ea, si ei intre ei... si copiii intre ei... Exista asa ceva?
***
Exista printre cei care citesc aceste randuri oameni care au "familii-prietene"?

Multumire

Cat de mare esti, Doamne! Desi stiind ca niciodata nu-Ti vom putea multumi indeajuns pentru binefacerile cu care ne miluiesti, totusi, nu incetezi sa-Ti reversi asupra noastra darurile Tale cele bogate si ne binecuvintezi cu bucurie pentru bucuriile noastre!

Vinerea prieteniei

Ieri a fost vinerea prieteniei; in realitate: o intalnire cu cele mai bune prietene, cu copiii, apoi o iesire cu cei mai buni prieteni - familia.
Niciodata nu voi putea multumi indeajuns lui Dumnezeu pentru viata frumoasa pe care imi ingaduie s-o traiesc.

Vinerea prieteniei

Prietenia mea cu cartile
Una dintre prietenele mele cele mai bune a fost intotdeauna cartea; am citit mult si am trecut, inca din copilarie, prin toate etapele, de la cartile recomandate de tovarasa invatatoare, Cuore, Singur pe lume, La Medeleni... la cele pe care ni le recomandam singuri in clasa, cele de capa si spada, care circulau de la unii la altii, toti muschetarii, contii si contesele... acestea erau in scoala generala, in gimnaziu. A, tot in gimnaziu, imi aduc aminte ca citeam Biblia, aveam de la bunicul meu o editie foarte veche, cea din 1916. Stiu ca imi placeau foarte mult cartile Pentateuhului si aveam o prietena cu care discutam mult pe marginea Leviticului - imi aduc aminte cum ne intrebam noi despre sabath, de ce nu serbam si noi sabathul, daca asa era in Biblie, sau de ce mancam porc si alte animale care nu sunt permise... :) Eram si noi ca etiopianul, dar nu aveam un Filip care sa ne talcuiasca ceea ce citeam, caci eram in vremuri comuniste si imi aduc aminte ca se sfatuiam una pe alta sa nu spune la nimeni ce citim.
***
Una dintre cartile pe care le-am citit in acea perioada (deci pana in 14 ani) si care m-a influentat foarte mult pentru ceea ce ma gandeam ca inseamna a fi femeie a fost "Valea Lunii", a lui Jack London.... Eram la varsta la care incepeam sa percep baietii altfel... am impresia ca deja aveam prieten... ce insemna la acea varsta si la acea vreme prieten: ne intalneam in pauze, discutam... am impresia ca nici nu am iesit vreodata cu el la vreun suc. Dar stiu ca eram intr-un fel indragostita. Asa incat, in cartea aceasta, in care personajele se zbateau in vremurile negre ale recesiunii americane, eu o urmaream doar pe tanara femeie - unul din personajele principale - si ma gandeam ca asa voi fi si eu. Si tot citeam cartea aceea si o reciteam...
***
Multe carti mi-au placut, nici nu le-as putea enumera pe toate, aveam imaginatie foarte bogata si citeam traind realmente si simtind ceea ce simteau personajele.
Apoi, in liceu, cartile lui Calinescu, Camil Petrescu, Rebreanu, Preda... Mi-au placut foarte mult . Tot atunci am descoperit insa si cartile cu continut crestin.
Prima carte cu continut crestin pe care am pus mana a fost Usile Pocaintei, a parintelui Petroniu Tanase. Si acum imi amintesc emotia cu care am citit-o si surprinderea ca exista si asa ceva.
Apoi l-am gasit pe parintele Staniloae. A ramas "autorul" meu preferat, desi de atunci au trecut atatia ani. L-am admirat din ce am citit despre el ca om si mai ales, am admirat-o pe sotia lui, care a devenit unul dintre modelele mele, daca se poate spune asa , desi nu i-am cunoscut pe nici unul personal.

***
Textul despre iubire care mi-a placut cel mai mult l-am gasit la Pr Staniloae, in Mistica.
"Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor, mai mult decat intrepatrunderea intre un subiect si un lucru, faras a inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca-l asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti, dimpotriva, dandu-i posibilitatea sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si tocmai de aceea, suprema cale de cunoastere, in care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca in orice stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult...
Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel care iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte...
In iubirea ce o am eu de tine, care merge pana la uitarea de eul meu, ca sa te pun in locul lui pe tine, natura umana repartizata in persoane isi biruieste impartirea si se regaseste pe sine in unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordanta. Repartizarea in persoane a fost si este necesara tocmai pentru ca in iubirea reciproca dintre ele sa-si descopere o valoare si o frumusete pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperita prin iubire a firii repartizate in subiecte e alt fel pretuita si de aceea alimenteaza o bucurie si o afectiune neincetata. ... Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, imbratisare a existentei umane in ea insasi, cu un cuvant: intalnire. Intalnirii din dragoste i-am putea spune mai degraba regasire. Acesta este sentimentul incercat de doua fiinte care si-au deschis sufletul in dragoste... De aici, sentimentul celui ce iubeste, ca in cel iubit isi regaseste casa, dupa ce a ratacit pe afara.
Casa sotului este acolo unde se gaseste sotia, iar casa sotiei este acolo unde se gaseste sotul, sau mai bine casa este constituita de amandoi, ca expresie a lui noi".

Friendship Friday

Prietenia se naste in momentul in care o persoana ii zice alteia: "Oh si tu? Credeam ca doar eu..." ~ C.S. Lewis
Am zambit intalnind acest citat; tot astazi imi spunea prietena mea, Oana, despre cat de multe "coincidente" sunt intre blogul meu si blogul Irinei; ca sa nu mai spun ca si intre noi, poate.
Apoi, la postarea despre "joia recunostintei" din aceasta zi am vazut ca si ea obisnuia odata sa traiasca dupa regulile acelasi "joc al Pollyanei", la fel ca si mine, iar persoana care i-a impartasit aceasta bucurie se numea Oana, la fel ca si prietena mea...
Adica de cate ori as fi putut spune "Oh, si tu?" de cand am intrat prima oara pe blogul Irinei. Sau pe urma si al lui Cami, si al Marilenei, si al Cristianei, si al Nataliei si ma gandeam acum, cand am gasit acest citat, ce multime de mii de alte femei sunt carora le-as putea zice: "cum, si tu?"
Poate si cu citatele, si cu oamenii, ca si cu cartile se intampla la fel: vin exact atunci cand ai nevoie de ei...
Asa de tare m-am bucurat sa vad ca sunt atat de multe femei care "traiesc" acest mod de viata: "crestinismul". Nu stiu de ce, dar aceasta "descoperire" ma face sa ma simt cumva ca atunci cand am citit Sinkiewicz: Quo Vadis. Cine citeste aeste randuri ar putea zice ca sunt inconjurata de atei; nu, sunt inconjurata chiar numai de oameni credinciosi; dar, in vartejul vietii de zi cu zi, nu avem timp sa ne impartasim trairile. Traim.
Vorbeam zilele trecute cu Irina sa pun o postare cu vinerea prieteniei; ea n-a uitat, azi a vorbit despre prietenie. Si despre prietenia cu Dumnezeu.
La ce ma gandeam atunci cand am propus aceasta postare. In fiecare vineri sa imi amintesc de cei pe care-i iubesc. De prieteni. De toate acele persoane fata de care am nutrit sentimente de prietenie... Cum a inceput prietenia, ce am apreciat la ele, ce am invatat de la ele... poate ce as fi vrut sa le spun si nu le-am zis... dintr-o pudoare sau din alt motiv... Tot ce imi vine sa spun despre ele; la unele nu le voi da numele, la unele da, dupa cum voi crede de cuviinta. Daca vreti sa faceti la fel... puteti sa scrieti si sa-mi impartasiti si mie si la cei ce vin aici. Ca intre prieteni.
***
Astazi voi incepe cu cea mai buna prietena a tuturor timpurilor mele. Cu Oana. Nu a inceput cum zice Lewis. Citatul asta e chiar comic.
Nu i-am spus niciodata cat de emotionata am fost atunci cand, in pauza de dupa prima ora la care a intrat in clasa la noi, colega noua, venita in clasa a X-a, la mijloc de an scolar, din celalalt capat al tarii, am mers la ea sa-i propun sa vina cu mine in banca. Imi tremura sufletul vazand-o cum sta singura. Cand s-a sunat, mi s-a parut ca nu o baga nimeni in seama. Imi era ciuda pe colegi; poate nici nu era asa, dar eu asa aveam sentimentul; m-am dus la ea, cu emotie, si am intrebat-o daca vrea sa stea cu mine. Spre usurarea mea, a fost de acord. Dupa aceea nu mai stiu. Insa am devenit cele mai bune prietene.

azi iubesc...

Miercurea fara cuvinte a Irinei m-a adus aici: Mi-a placut mult, asa ca voi merge si eu, cu ele, in dragostea mea de vineri...


Astept sa apara capsunile in gradina mea. Avem semne bune ca vor fi din belsug.

lalele

Azi iubesc...
Faptul ca am primit Sf. Impartasanie
Vremea minunata de afara
Lalelele care au impanzit orasul pe fiecare strada
Liliacul care sta sa infloreasca
Cantecul neostenit al pasarilor, care incepe inca de la 6 dimineata
Viata extraordinara care ne invaluie pe toti

azi iubesc

Azi e vineri.
Azi iubesc
Iubesc casa pe care am curatat-o de dimineata
micul dejun pe care l-am pregatit pentru fete...
discutiile la cafea cu DH, felul cum ma face sa ma simt importanta
paturile pe care le-am spalat de dimineata si le-am intins la uscat
lucrul pe care il am de facut pentru serviciu
si, nu in ultimul rand, iubesc primavara

friday morning

Ce zi de vineri minunata; vremea aceea, de primavara, pe care o ador. super mohorat afara, cu ploaie sau aproape, cald in casa, o cafea si un baton cu mac...
In zilele acestea iubesc viata cel mai mult. Mi se par cel mai intime, cele mai "artistice"... Cred ca as potea trai asa mult, mult timp

o fata frumoasa e...

Ok, ok! imi place fata asta la nebunie. oare asa sunt toti tinerii? bine, nu toti, cei frumosi. Imi place atat de mult de ea... pana la lacrimi.

si uite ce spunea joi, sub o secventa de film pe you tube. nu pun secventa, e prea trista, nu as suporta sa o vad aici sau sa o arat altora. Dar gandurile ei, bine, poate luate, gasite, dar impropriate, imi plac... imi amintesc de mine. le las asa cum sunt scrise...

"you're responsible for your own happines

you know it's right when it makes you happy

do the things that you're afraid of, that's when the ego dies and your beautiful being is brought to light"