Sâmbătă binecuvântată

 

 

 

 

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

Circumstanţele vieţii ne arată calea benefică pentru sufletul nostru

De pe un blog folositor am găsit următorul citat al Cuv. Ambrozie de la Optina, care m-a făcut să meditez la circumstanţele vieţii.

Greşeala noastră constă în aceea că nu vrem să ne supunem voia noastră voii lui Dumnezeu, care ne indică prin circumstanţele vieţii calea benefică pentru sufletul nostru. Dar noi căutăm un soi de liniştite existentă doar în visele noastre, dar pe care în realitate nu o găsim nicăieri pe pământ. Va fi odihnă pentru unii, nu pentru toţi, atunci când când li se va cânta: "Cu sfinţii odihneşte..." (Cuv. Ambrozie de la Optina)

De multe ori considerăm circumstanţele vieţii a fi mai mult sau mai puţin benefice pentru împlinirea noastră. "Ei, ce bine ar fi fost dacă aş fi trăit în altă ţară!..."... cu o altă soacră... într-un alt regim... cu soţ... fără soţ... şi uităm că noi suntem chemaţi la o anume lucrare în această ţară, cu aceşti copii, cu acest soţ, fără acest soţ,  în această situaţie. Şi care ar fi lucrarea? Să fim cu Domnul în aceste condiţii. 

Este foarte ispititor câteodată să schimbăm coordonatele vieţii pe care o trăim fără a încheia mai înainte ceea ce suntem chemaţi la a trăi şi ne trezim, nu odată, că ceea ce am făcut a fost doar asta: schimbarea geografică. Ne-am mutat dintr-un loc în altul, am schimbat un şef cu altul, un soţ (soţie) cu altcineva, dar - uimire - problemele cu care ne confruntăm sunt aceleaşi dinainte. Şeful, vecinii, vânzătorii, soţul, colegii de serviciu se poartă cu noi la fel ca şi cei dinainte. De ce oare? 

Unul dintre motive ar fi acela că, în loc să lucrăm la a învăţa ce avem de învăţat dintr-o anume situaţie, nu am făcut decât să fugim de ea. În loc să ne lucrăm anumite trăsături, în loc să acceptăm anumite lucruri despre noi şi să trăim în condiţiile acestor trăsături ale noastre cu care tocmai am făcut cunoştinţă şi să le arătăm şi oferim Domnului pentru a le vindeca El, am preferat să dăm vina pe ceilalţi, pe situaţie, pe circumstanţe. Pentru că, în adâncul nostru am vrea să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Problema e că... aş vrea să-i fiu plăcut lui Dumnezeu fiind aşa cum cred eu că i-ar plăcea de mine (drept, cinstit, curat, iubitor - dar aspectele din mine care cadrează mai puţin cu aceste trăsături încerc să le ascund, să schimb situaţia crezând că "din cauza ei" apar acele aspecte), ori în situaţia în care cred că mi-ar conveni mie.

Domnul să ne lumineze să înţelegem ceea ce ne spune Cuviosul Ambrozie: circumstanţele vieţii ne arată tocmai calea benefică de urmat pentru sufletul nostru şi să ne centrăm pe scopul nostru: Unirea cu Dumnezeu şi mai puţin pe judecata că "de ce trebuie să trăiesc asta, când alţii trăiesc altceva?!?". Şi "da, lor le convine, dar ia să trăiască ce trăiesc eu!!!"

Iar ca aceste întrebări, existente în mintea noastră la un moment dat, să capete sens mântuitor, am putea folosi în locul lui "de ce?" întrebarea "PENTRU CE?" : Pentru ce, Doamne, e nevoie să trăiesc eu acum această situaţie? Şi vom vedea cum primim răspuns. Poate nu pe loc, aşa cum ne aşteptăm şi cum am vrea, dar cândva vom primi acel răspuns care ne va umple de uimire în faţa Proniei Lui.

O zi binecuvântată tuturor.