Ganduri la sfarsit de an...

Anul 2016 vine in pas alergator. Ultimele pregatiri, bilanturi, vizite (de) la cei dragi.
Mi-a placut mult vremea primavaratica din aceste zile. Cred ca mai scriam si in trecut ca imi place, desi ”firesc” ar fi in aceasta perioada zapada cu troiene si geruri de sa inghete apele.
Zilele acestea am vazut un film pentru cupluri, pe care il recomand: ”War room”

Anul 2015 a fost cel mai bun an de pana acum. Cred ca la fiecare sfarsit de an scriu la fel.
A inceput cu o provocare pe care m-am straduit sa o urmaresc. Fiecare luna a avut un special al ei, care a cuprins lucruri pe care le-am invatat, calatorii, lucruri pe care le-am facut. Schimbari de directii, in ce priveste planuri anterioare.
Apucandu-ma de unele proiecte am vazut ca ele imi stimulau imaginatia atata vreme cat se aflau in faza de ”ce mult mi-ar placea sa...”, dar pornind realmente la a le face am putut vedea ca de fapt nu ma regasesc in ele, asa incat le-am abandonat si incheiat (incheiat adica si cu dorul lor) si m-am intalnit mai libera, mai bucuroasa (cum ar fi gandul de  a invata sa cant la chitara).
Alte proiecte care mi-au mijit in minte si carora nu le acordam prea multa credibilitate s-au implinit mai repede si la cote mai inalte decat m-am asteptat (cum ar fi calatoria-expeditie de dupa Pasti).
Si alte proiecte au ramas sa le continui si in anul care urmeaza, cu ajutorul Domnului (cum ar fi invatarea unei limbi straine).
Apoi, in acest an s-a materializat un vis care probabil ca astepta ”plinirea vremii”. Demararea unor intalniri cu sotii si tineri, alaturi de continuarea ”Clubului mamicilor” inceput inca din 2013. Deja suntem la a doua generatie de mititei care merg de-a busilea.
As putea spune ca anul 2015 a fost un an al regasirii. Si ca ma gasesc la acest sfarsit de an si inceput de nou an cu recunostinta, bucurie, energie, entuziasm si ganduri frumoase. Cu responsabilitate pentru fiecare clipa, stiut fiind faptul ca fiecare clipa ar putea fi si ultima. Da, gandul la moarte e un foarte bun energizant. Un foarte bun motor propulsor. Caci, cum spunea Sf. Antonie cel Mare, ”Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.”

La multi ani tuturor in pacea si in iubirea Domnului!
Sa ne regasim cu bucurie in 2016, cu forte proaspete si cu planuri din planul Domnului pentru noi, in care sa ”umblam” cu entuziasm, cum zice Apostolul intr-un verset pe care l-as putea numi ”motto-ul” vietii mele: ”Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte, ca sa umblam intru ele.” (Efeseni 2, 10)

despre 3 luni de recunoștință aici

Viaţa, ca moarte

Una dintre dorinţele noastre de viaţă ca şi creştini e să fim mai buni. Atunci când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam ori, acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem mai buni un pic, de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.





Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la acea asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi - legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală, ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Lui“.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm de ca şi cum „de acum ştim“. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu“ şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac“ şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe El să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât înainte, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând, ştiind chiar că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru, pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Lui în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea, care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată e, atunci când nu lasă loc Duhului se transformă în zăbrele de aur.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti“. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel“, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii). Ca soţ/soţie suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire... (mai mult...)

Serile Talpalari / Despre gandul la moarte/ invitat arhim. Nichifor Horia

04 dec 2012 ST pr Nichifor Horia Despre gândul la moarte from Cristina Sturzu on Vimeo.

Despre gandul la moarte cu Parintele Nichifor Gandul la moarte ne cheama sa pretuim ziua. El nu este insotit de o spaima sau de o veste apocaliptica. Momentul mortii este un moment al adevarului, un moment al lui A FI Cel Ce m-ai zidit, miluieste-ma! Domnul are un plan cu mine. Gandul mortii ne ajuta sa intelegem ca Domnul are o relatie de iubire cu noi. De ce ne temem de moarte sau apocalipsa? Pentru ca ne temem de cele ascunse din noi. Gandul mortii : atentie la ce traim Sa traim cele intelese fara amanare, fara amagire. Frica de moarte: Frica de a ma trada in dorul cel mai adanc de a fi cu Domnul. Inlocuirea pocaintei cu invinovatirea permanenta este o piedica in schimbarea si vindecarea noastra. Relatiile sunt ajutate de gandul aducerii aminte de moarte. Dincolo este Cineva si nu e un loc. Daca avem o relatie cu Dumnezeu se naste o indrazneala si o nadejde in mila Lui. Noi nu avem perceptia launtrica a faptului ca vom muri. De aceea amintirea mortii ma ajuta pentru a ne da seama de moarte si de a trai prezent in fiecare lucru pe care il fac. E foarte important ca cei mici sa stie despre moartea celor dragi si de a alege daca sa mearga sau nu la inmormantarea lor. In clipa mortii nu este tarziu sa iertam ceea ce ne-a deranjat la celalalt. Avem sansa sa ne pocaim chiar si in ultima clipa a vietii noastre. Tresarirea carnii vii in fata mortii este darul lui Dumnezeu. Prin aceasta frica eu supravietuiesc. Domnul a asumat aceasta frica in Ghetsimani. Ea este nevinovata in sine, dar poate fi folosita rau si poate deveni patima. Dar ea ne este de folos. Gandul la moarte poate fi si unul de bucurie. In noi este un dor de viata adevarata si stim ca asta se implineste adevarat in viata de dincolo.

Am aflat că sunt pe moarte

Învierea fiului văduvei din Nain predica

Şi articol preluat de pe situl Doxologia:
Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

pr. Constantin Sturzu

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai să ne întoarcem un pic spre noi, cei care nu ne considerăm a fi ameninţaţi de spectrul trecerii în lumea de dincolo. Să ne gândim, spre exemplu, la condiţia noastră din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricând ceda în faţa unei boli pe care nici nu bănuieşti că o ai. Faptul că acest trup nu poate exista fără a respira (decât foarte puţine momente), fără a mânca şi fără a bea, ca să vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu înseamnă cumva că el este în permanent pericol? Dacă nu-i împlinesc trupului meu una din aceste nevoi, după o vreme, mai scurtă sau mai lungă, funcţie şi de rezistenţa organismului, nu se poate întâmpla altceva decât să survină decesul. Asta înseamnă că respir, mănânc şi beau pentru a putea trăi şi, implicit, pentru a amâna moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necruţător, ci şi eu, omul care mă cred sănătos, sunt pe moarte! Doar că moartea este amânată prin faptul că trupul meu îşi primeşte acele elemente vitale, care-i asigură prelungirea vieţii, poate chiar pe foarte mulţi ani, dar care nu pot împiedica inevitabila întâlnire cu sfârşitul.

"Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!" Cât de straniu sună să repeţi aceste cuvinte. Până acum câteva clipe credeai că asta e valabil doar pentru celălalt, nu şi pentru tine. Acum realizezi că, aşa cum acela este încă în viaţă doar pentru că e conectat la o serie de aparate şi primeşte anumite medicamente (de care depinde viaţa lui), tot aşa şi tu eşti în această viaţă doar pentru că trupul tău încă mai primeşte substanţele hrănitoare şi absolut necesare unui trup altminteri gata să cedeze... (citeşte mai mult)