Luna recunoștinței - ziua a 4-a: ”Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte”

”În viaţa noastră avem nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dăruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune El Însuşi în Evanghelia după Ioan. Avem, deci, nevoie de bucurie, căci pentru aceasta am fost zidiţi de Dumnezeu. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă slobodă în care domneşte pacea lui Hristos. Avem bucurie duhovnicească atunci când ne eliberăm de sub stăpânirea vrăjmaşului, de înrâurirea gândurilor rele şi a ispitelor.
Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeşte, până când este străpunsă, adică rănită, şi începe să ia parte cu simţire la împreună-vorbirea cu Dumnezeu. N-ar trebui să folosesc cuvinte mari, căci cine are cu adevărat o inimă curată? Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu şi vorbim cu El dintr-o inimă zdrobită, negreşit vom afla mângâiere. Iar mângâierea noastră este să fim liberi, să avem o inimă slobodă ce arde de iubire pentru Domnul, aşa cum ardea inima lui Luca şi a lui Cleopa în drum spre Emaus, o inimă în care domneşte pacea şi în care răsună numai cuvântul lui Hristos.” (Arhim. Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015)

***

Părintele Zaharia spune că adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă în care domnește pacea lui Hristos. E greu să ai pace atunci când copilul sau cineva apropiat îți e bolnav ori pe moarte. Dar numai cine a trecut prin asta chemând pe Domnul în durerea pierderii cunoaște că ceea ce zice părintele se poate experimenta pe viu. Și că abia atunci gustăm un fel de bucurie pe care n-am mai trăit-o. De (cele mai) multe ori avem tendința de a fugi de dureri, de a dori să se ia de la noi, de a ne păzi de ele, prin viața pe care o ducem, uneori protejându-ne exagerat. Sau căutând să ne protejăm copiii exagerat. Și e bine așa, pentru că se cuvine să avem grijă de noi înșine și de cei din jur. Dar dacă am trăit măcar o dată bucuria întâlnirii cu El în durere știm că tot ce ni se întâmplă nu e decât o invitație la a fi mai mult, mai întreg, mai intim cu El. Domnul să ne lumineze în trăirea cu înțelegere a celor ce se desfășoară în viața noastră!

despre 3 luni de recunoștință aici

În inima Domnului

Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

Precum submarinul este înconjurat de miliarde de picături de apă, dar nici măcar una nu poate pătrunde înăuntru, tot așa și inima în care prin harul lui Dumnezeu s-a sălășluit mintea este cu desăvârșire închisă oricărei energii străine. Aceasta este starea trezviei desăvârșite de care se învrednicesc cei ce cheamă neîncetat Numele cel sfânt al lui Iisus Hristos.

Neîncetata chemare a Numelui Domnului ne ajută să împlinim porunca de a-L iubi din toată inima noastră. Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că dorește să-i împărtășească viața Lui. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni și Se va sălășlui într‑însa.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 152)

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului...

  ”Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseş­te niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face dogoarea iubirii şi râvnei pentru El.

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită pământul.

Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său:„Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”.” - Sf. Siluan Athonitul

Gând de seară

”Domnul nu vrea moartea păcătosului (Iz 18, 32),

iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt.

El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu.

Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată;

atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie.

Aceasta e adevărata libertate.

Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.” (Sf. Siluan Athonitul)

O duminică minunată!!!

 ”Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui.

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.

•  Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul
• şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii,
• și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.
• În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
• Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.” (Ef. 6, 11-18)

Pentru ieri, de la o duminică minunată!

O icoană pe care o îndrăgesc mult preluată de aici

și un cuvânt



O săptămână plină de har de la Domnul și multă seninătate vă doresc!!!
 

Meditație duminicală

"Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om 

şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, 

pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. 

Este iubire divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. 

Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că 

El face din întreaga creaţie 

semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi al revelaţiei Sale. 

«Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Ps. 33,8)

... singura reacţie naturală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, 

este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, 

de a-I mulţumi, 

de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu 

şi-n acest act de recunoştinţă şi adorare 

- de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea".

(Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. rom. A. Jivi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 13)

Vă doresc o duminică în harul Lui!

Un părinte trebuie să se lepede de sine

Dacă omul nu se leapădă de sine şi nu hotărăşte să se apropie de Dumnezeu va rătăci şi nu va face nimic… că un episcop nu trebuie să aibă proiectele sale, adevărul lui, ci să înveţe cuvântul adevărului şi să fie un alt hristos, se poate aplica şi la părinţi. Un părinte trebuie să se lepede de sine şi să se apropie de Dumnezeu cu adevărat, nu numai în exterior. Să fie al lui Dumnezeu nu după mintea lui, ci aşa cum vrea Dumnezeu. Numai atunci omul scapă de alunecări şi rătăciri, scapă de toate încercările şi rămâne stabil pe drumul cel drept.

”A Mothers Love”- Mindy Newman

Nu ne stă nouă în putinţă să rămânem pe drumul cel drept. Nu depinde de puterea noastră, ci depinde de harul lui Dumnezeu. Dar harul lui Dumnezeu ne aduce şi ne ţine numai dacă noi hotărâm să devenim, ca părinţi, instrumente ale acestui har, instrumente ale Sfântului Duh. Creştinismul nostru de astăzi este un creştinism care poartă pecetea fiecăruia dintre noi, nu poartă pecetea Sfântului Duh. Poţi să spui că ceea ce faci tu poartă pecetea Sfântului Duh? Poate spune şi Sfântul Duh că este aşa? Dacă şi tu poţi să spui acest lucru şi Duhul Sfânt poate certifica şi recunoaşte că şi-a pus peste tine pecetea Lui, te afli pe drumul cel drept.

Dacă ceea ce faci poartă pecetea ta, pecetea gândirii tale, a proiectelor tale, atunci te înşeli. Oricât de inteligent sau înţelept ai fi, oricât de bun ai fi, oricâte daruri ai avea, te înşeli fără doar şi poate. Una singură este calea care nu rătăceşte: calea lui Hristos prin Sfântul Duh. Una este şi amăgirea: tot ceea ce nu este Hristos şi Sfânt Duh. Indiferent dacă o amăgire este mai mare decât alta. Există, în fond, o amăgire şi o cale neamăgitoare.

”Mother and Child” - Mindy Newman

Cine hotărăşte să devină instrument al lui Dumnezeu va înţelege ceea ce spunem noi aici şi Sfântul Duh îi va vorbi în actele sale, în viaţa de fiecare zi: „Nu aşa, ci aşa!” îi va spune tainic. Nu are nevoie să aibă nici bani mulţi şi nici multă carte, ci este nevoie numai de hotărârea sa de a se încredinţa lui Hristos, Sfântului Duh şi de a i se dărui cu toată inima. Lucruri pe care până acum le făcea într-un fel, va vedea că trebuie să le facă în alt fel. Având aceste premize avem şi şansa să facem ceva. Trebuie să încetăm să trăim noi, să încetăm să gândim noi, să proiectăm noi şi să organizăm noi. Să încetăm să fim noi stăpâni pe lucrarea lui Dumnezeu.

Facem ceva pentru copiii noştri? Ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să fie Stăpânul, să nu fim noi stăpâni. Acesta să îndrume, Acesta să conducă, să îndemne, să ajute, să meargă înaintea noastră pe drumul pe care-l avem de parcurs şi tot Acesta să fie sfârşitul drumului nostru. Lucrul acesta ne va ajuta să dobândim adevărata viaţă duhovnicească, să dăm o bună educaţie copiilor noştri şi să dăm naştere în sufletele lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, unei vieți duhovniceşti adevărate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, vol. I, Editura Bizantină, p. 103-105)

material preluat de aici

"Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat"

Dumnezeiască iubire ai avut în inima ta, mucenice, și foc al dragostei celei către Hristos;
de care înfierbântându-ți-se min­­­tea, în­dumnezeit cu totul și înfocat te-ai făcut;
și pe toate acestea de față ca un vis le-ai socotit, cân­tând lui Dumnezeu: Aliluia!

frescă bizantină de la o mănăstire din Muntenegru

Către închinătorul de idoli, Dioclețian, zicea nevoitorul Gheorghe: Pentru ce în­târzii, judecătorule, și nu-mi gătești în grăbă toate chinurile? Căci pe toate sunt gata a le primi pentru Ziditorul meu! De aceea auzi:

Bucură-te, nemăsurată iubire către Dum­nezeu;
Bucură-te, înfocată dorință către Hristos;
Bucură-te, foc nestins al dragostei celei dum­nezeiești;
Bucură-te, iubirea cea neîncetată a Stă­pânului;
Bucură-te, că pe toate le-ai dat și pe Hristos L-ai cumpărat;
Bucură-te, că, pentru Dumnezeu, pe toate cele dureroase desfătări le-ai socotit;
Bucură-te, că prin dor dorul trupului ai biruit;
Bucură-te, că văpaia prin văpaie ai stins-o;
Bucură-te, primitorul bunei desfătări;
Bucură-te, cel ce duhovnicește iubeai și îm­preună asemenea erai iubit;
Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat;
Bucură-te, că de Hristos cu totul te-ai apropiat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­­cenice Gheorghe!

(fragment din Acatistul Sf. Gheorghe)

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor acestei zile. Domnul să vă dea aceeaşi nemăsurată iubire către El şi să vă poarte spre biruinţă pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe!

Câteva predici...

01 27 ian 2013 vindecarea orbului din Ierihon - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.



01 30 2013 Sfintii Trei Ierarhi - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.




02 02 2013 Întâmpinarea Domnului - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.


02 03 2013 zaheu vameşul - predica pr. Constantin Sturzu, Iaşi, Talpalari from Cristina Sturzu on Vimeo.

Scandalul invidiei

În această săptămână vă propun să meditaţi asupra invidiei

Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim, observăm că se întâmplă ceva straniu: acestea vin după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia.

Ca realitate a fiinţei noastre, invidia este o trăsătură greu de dus, pentru că, spre deosebire de celelalte patimi, care pot fi măcar în parte satisfăcute şi aduc şi plăcere, invidia aduce numai tulburare sufletului. Sfântul Ciprian spune: „Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nicio plăcere, nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă“. Cum să nu vrem să scăpăm de o asemenea greutate? Vedem însă că este atât de profund înrădăcinată în noi, încât orice am face pare fără folos. Când ne simţeam şi noi mai liniştiţi, deodată vedem cum ţâşneşte un gând care ne sfredeleşte sufletul, aşa, pe nepusă masă: „De ce-ar fi el/ea mai presus decât mine?“ Şi vedem că am uitat de tot gândul bun pe care-l pusesem.

De ce oare se întâmplă aşa? Unul dintre motive ar fi acela că la început invidia e o mişcare a sufletului. Mai înainte de a ajunge la gânduri şi la observaţii de genul „unora le merge totul strună!“, în primul rând se întâmplă în sufletul nostru o reacţie aproape imperceptibilă la vederea acelui lucru ori situaţie pe care ni le-am dori şi noi. Şi fiind mişcare a sufletului, aceasta nu poate fi anihilată, cel puţin nu la nivel raţional. Nu ne putem propune să nu mai simţim, pentru că nu ne propunem nici să simţim. Această primă mişcare a sufletului în direcţia invidiei nu vine din dorinţa noastră de a fi răi, îndărătnici ori trufaşi (căci cine şi-ar dori asta?!?), ci tocmai din dorinţa de a fi buni. De a fi mai buni decât suntem, într-un anume domeniu, fie el şi material. Şi ştim ce înseamnă acest „mai buni“ privind la aproapele. Vedem că el are ceva - material sau spiritual - ce noi nu avem, dar ne dorim să avem. Din nefericire, majoritatea persoanelor se consideră ca fiind rele pentru că au astfel de sentimente de invidie şi încearcă să fugă de ele, crezând că astfel scapă de patimă. Dar în momentul în care încercăm să fugim de acel sentiment, observăm că se întâmplă ceva straniu: el vine după noi. Aşa cum luna merge cu noi oriunde ne-am deplasa, aşa cum se ţine umbra de noi, tot aşa se ţine şi invidia. Şi când observăm asta, putem încerca o nouă abordare.

Ce-ar fi să ne uităm pur şi simplu la invidie, să vedem ce vrea să ne spună?

În continuare, vă sugerez o abordare practică. Priviţi o situaţie în care v-aţi simţit invidia şi vedeţi ce anume invidiaţi? Va fi destul de greu să o faceţi, pentru că veţi întâlni mai întâi un zid de durere, apoi altul de frică şi încă unul de vinovăţie. Toate acestea întunecă vederea şi vă fac de multe ori să nu acceptaţi că există invidie în voi, ori să ridicaţi piatra împotriva voastră înşivă pentru că puteţi nutri (încă) astfel de sentimente.  Apoi, rezistaţi tentaţiei de a vă plânge de milă că după atâta timp de mers la biserică, spovedit, împărtăşit, tot acolo, ba chiar mai rău sunteţi. Acestea sunt vălurile care vă împiedică să vedeţi ce se ascunde în spatele invidiei. Pentru că invidia, oricât de blamabilă ar fi, ascunde un secret important pentru voi. Secretul este acela că vă place un anumit lucru: vă place maşina prietenului cel mai bun, vă place să fiţi căsătorit/ă şi vedeţi că alţii deja sunt, vă place să arătaţi bine, să aveţi serviciu, poziţie socială şi lista poate continua la nesfârşit. Veţi întreba de ce este atât de important să observaţi că vă place, pentru că asta ştiaţi deja. E important, pentru că astfel veţi putea observa şi faptul că vă doriţi nu ceea ce are aproapele, ci o anumită stare. Doriţi starea sufletească pe care credeţi că o veţi trăi obţinând acel lucru. Aşa cum cei care cumpără produse pentru slăbit în urma unei reclame la teleshoping cred că îşi cumpără şi kilogramele minus împreună cu produsul şi vor arăta aşa cum arată actorii din reclamă şi se vor simţi extraordinar. Dacă ar fi să simbolizăm într-un fel - şi vă invit să faceţi acest exerciţiu, alegând un obiect care să reprezinte lucrul invidiat, un alt obiect starea pe care credem că am trăi-o şi un alt obiect să fie lucrul persoanei invidiate - am vedea că lucrul dorit e diferit de starea dorită şi mai ales e diferit de lucrul pe care îl are aproapele. Şi atunci, care mai e obiectul invidiei? Am realiza atunci că sub invidie era o dorinţă şi că ce avem de făcut e să lucrăm pentru a o împlini…. Şi mai ales că persoana respectivă nu are nicio legătură cu sentimentul nostru de invidie. Noi suntem dispuşi să facem cele necesare pentru a ne îndeplini dorinţa? Suntem dispuşi să facem jertfele necesare - de timp, de efort, de bani? Suntem dispuşi să învăţăm care sunt paşii care trebuie urmaţi pentru a ne împlini dorinţa? Să mergem acum pe ceea ce credem că simte persoana - iar la o analiză sumară vom vedea că ar semăna cu bucuria. Dacă aţi făcut exerciţiul propus mai sus, aţi văzut deja că acea stare e diferită şi de obiectul dorinţei, şi de persoană. Şi răspundeţi şi aici la întrebarea: sunteţi dispuşi să faceţi ceea ce e necesar pentru a trăi în bucurie, indiferent dacă vă îndepliniţi dorinţa şi indiferent dacă între timp vecinul îşi mai ia încă trei maşini, spre exemplu? (mai mult...)

Stargate

Uneori mi se pare că sunt singură pe lume. Că vorbesc, dar nu sunt înţeleasă, că întreb dar nu mi se răspunde, că nu e nimeni care să fie pe recepţie atunci când am nevoie, ori dacă e, degeaba e, că oricum nu pricepe.
În vremea adolescenţei şi a tinereţilor mele, momentele acestea erau destul de dese şi mi se părea că nu vor lua niciodată sfârşit. Vedeam cum întâlnesc oameni, cum ne distrăm, cum ne simţim bine, cum împărtăşim experienţe dar ce rămânea după aceea era sentimentul ăsta de gol imens şi de deşertăciune.

Apoi, mi s-a descoperit că de fapt acestea sunt practic căi prin care eu Îl pot simţi mai direct pe Dumnezeu. Că acea stare, pusă şi trăită pe rugăciune este o poartă prin care pătrund către conştientizarea Prezenţei Lui în mine. Şi exersând să-mi aduc aminte de lucrul acesta în momentele mai sus amintite, precum şi nemaipunând eticheta de bine/rău pe starea respectivă, doar contemplând-o, cu El, se deschide o lume a acelor lucruri mari şi nepătrunse despre care vorbeşte proorocul, lume în care îţi doresc şi ţie să înveţi să intri, dacă nu ştii încă şi să intri mai des, dacă ştii.
Şi apoi, încet, încet, vei putea observa că nu mai eşti condiţionat de a te simţi bine/rău, liniştit/stresat, singur/cu cineva, ci  că orice clipă poate fi folosită pentru asta. Pe liniştea din tine, pe un sunet, pe o rază, pe un cuvânt...
O zi cu Domnul îţi doresc

Predică la duminica a IV-a din Post - 25 mar 2012 - Bunavestire

Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia

"Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.



Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini." (sursa)

(Părintele Porfirie Kavsokalivitul)

"Să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta"

Un pustnic i-a spus ucenicului său: 

„Orice ai face şi orice ai gândi să ai deplina convingere că te afli în faţa lui Dumnezeu“. 

Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. 

Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. 

Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta. 

(Pr. Petroniu Tănase)

Despre suferinţă

De ce suferim? Care e atitudinea creştină în faţa suferinţei?
Pr. Constantin Sturzu răspunde câtorva întrebări într-o emisiune realizată la Radio Trinitas de către pr. Bogdan Ţifrea, întrebări pe care poate le au şi vizitatorii acestui blog.

Pr. Constantin Sturzu - Crestinul in fata suferintei - (1)

Asculta mai multe audio soundtrack

Pr. Constantin Sturzu - Crestinul in fata suferintei (2)

Asculta mai multe audio soundtrack

Ce este un creştin adevărat?

Un creştin adevărat e un om care trăieşte în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos, pentru că numai Hristos are şi oferă Bucuria după care tânjeşte omul.

Bucuria este desfătarea pe care o simte sufletul omului când e plin de prezenţa vie şi iubitoare a unei persoane iubite şi dorite. Şi cum la oameni o asemenea prezenţă permanentă şi pe măsura dorului nostru infinit, nu este cu putinţă, rămâne să pricepem că singura bucurie posibilă este prezenţa lui Dumnezeu în noi aşa cum ni Se oferă El. Dacă vom face cele ce ni le cere El, cum ne învaţă Maica Domnului încă de la Nunta din Cana Galileii, El va transforma apa vieţii noastre diluate în vinul bucuriei Lui celei sfinte. Altă Cale nu există !
Există, desigur, fel de fel de surogate de bucurie, dar toate sfârşesc în marea amară a dezamăgirilor... Şi când omul, sfâşiat de durere, se hotărăşte să se lepede de plăcerea de a se bălăci în această mare, alege să-şi ia crucea şi să urmeze Lui Hristos, descoperă cu recunoştinţă că totul este extrem de simplu şi de uşor, exceptând perioada de sevraj! Apoi, mai descoperă ce uşor recădem în vechile obiceiuri, ce lipsiţi suntem de priceperea de a păstra harul pe care îl primim, şi învaţă să păstreze harul.

 ***
Apoi, un creştin adevărat ştie că este neputincios şi de aceea învaţă să atârne mereu de puterea lui Hristos care se dă "la cerere", epicleză, în limba Sfintei noastre Biserici, şi după o sfântă rânduială şi învaţă să păstreze şi să gestioneze această putere. Cred că multă suferinţă îndurăm, noi creştinii, pentru că nu vrem să urmăm cursurile "Facultăţii de Management al Harului" (numită Asceză în limba veche a Bisericii), sau credem că o putem absolvi ca pe cele din universităţile româneşti...
Aflăm ce înseamnă dragoste de Dumnezeu, frică de Dumnezeu şi celelalte simţiri duhovniceşti, numai şi numai trăindu-le şi nu citind despre ele. Că de le vom citi doar, le vom prelucra cu sinapsele cele vechi şi ştim, că vinul nou nu se păstrează în burdufuri vechi!
***
Fă cu simplitate şi răbdare cele ce ţi se cer şi vei primi după măsură lui Dumnezeu, nu pe măsura facerii tale. Dar fără această facere, nu primim nimic. Dumnezeu nu e o idee care să ne intre în cap! Şi, nu uita, orice idee despre Dumnezeu e un idol şi în idolii construiţi de noi se cuibăresc duhurile mincinoase ale întunericului!
***
Rugăciunea şi ascultarea de părintele duhovnic, pentru măsura ascezei, te vor învăţa mai multe decât orice carte. Şi tot ele te vor îndruma şi în lecturile de care ai nevoie! O lectură ne este de folos dacă ne face dor de rugăciune! Iar dacă nu simţi acest dor, lasă cartea şi sileşte-te la Rugăciune.
Nu lipsi de la Sfânta Liturghie pentru nimic în lume! Acolo e Viaţa şi Şcoala ei!
(Maica Siluana)

Post cu folos!

„Călătoria virtuţilor s-a deschis.
Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, 
încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului. 

Căci cei ce se luptă după lege, 
după dreptate se şi încununează. 
Şi luând toată întrarmarea Crucii, 
să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, 
ca un zid nestricat ţinând credinţa, 
şi ca o platoşă rugăciunea, 
şi ca un coif milostenia. 
În loc de sabie, postul care taie toată răutatea de la inimă. 
Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată 
de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua judecăţii.”




***

"Sosit-a vremea inceputului luptelor celor duhovnicesti
biruinta cea impotriva demonilor,
infranarea cea intrarmata,
podoaba ingerilor,
indraznirea cea catre Dumnezeu.
Ca prin aceasta Moise s-a facut vorbitor cu Ziditorul
si nevazut a primit glas in urechile lui.
Doamne, prin aceasta invredniceste-ne si pe noi
sa ne inchinam patimilor Tale
si Sfintei Invieri
ca un iubitor de oameni."

(Stihiri de la Duminica lasatului sec de branza)

Primirea străinilor şi milostenia, căi de sporire duhovnicească în căsătorie

Pentru ca să devină cale spre sfinţenie, căsnicia trebuie să implice o creştere duhovnicească, despre care am început să notez câte ceva aici. Este o parte esenţială a unei bune căsnicii creştine
Dintre căile de sporire duhovnicească în căsătorie, erau amintite:

• rugăciunea;
• primirea străinilor şi milostenia;
• într-ajutorarea şi bunul exemplu;
• citirea scrierilor de îndrumare duhovnicească şi citirea Vieţilor Sfinţilor.

***

Aceste două virtuţi sunt uneori asociate în chip deosebit cu viaţa de familie, mai ales milostenia. căci se presupune că cei căsătoriţi au mai multe mijloace materiale spre a da altora, decât au călugării. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul 14 la Timotei, după ce pomeneşte căsătoria ca fiind o stare "cu multe griji", pomeneşte îndată primirea străinilor. Apoi spune:

"Vezi că primirea străinilor pomenită aici nu e numai o primire cu prietenie, ci cu râvnă şi vioiciune, cu grăbire şi purtându-se ca şi cum s-ar primi Însuşi Hristos... De-l vei primi pe străin ca pe Hristos, nu te ruşina, ci mai curând te slăveşte pentru aceasta; însă de nu-l vei primi ca pe Hristos, mai bine nicidecum să nu-l primeşti... Avraam socotea că primeşte bărbaţii care treceau ca nişte străini. Şi nu a lăsat pe seama slugilor pregătirea pentru ospătarea lor, ci însuşi a luat cea mai mare parte a slujirii asupra sa, poruncind femeii sale să frământe făina, chiar de avea 318 slugi şi slujnice în casa lui. Ci voia ca el şi soţia lui să primească răsplătirea, nu numai pentru preţul celor date oaspeţilor, ci însăşi pentru purtarea de grijă pentru ei. Se cuvine dar să săvârşim primire de străini prin nevoinţa noastră, ca astfel să ne sfinţim, iar mâinile noastre blagoslovite să fie... Aceasta este primirea străinilor, asfel se săvârşeşte ea cu adevărat pentru Dumnezeu."

Atât de strâns leagă Sfântul Ioan primirea săracilor cu milostenia, încât îndată adaugă:

"Şi dacă dai săracilor, nu dispreţui a te da însuţi pe tine lor. Că nu săracilor dai, ci lui Hristos Însuşi. Şi cine e atât de ticălos ca să dispreţuiască a deschide braţele sale lui Hristos?"

Iar călugărul Moisi scrie în introducerea la culegerea sa de Vieţi de Sfinţi căsătoriţi:

"Se cuvine să subliniem din nou că milostenia este singura trăsătură mai aparte a vieţilor sfinţilor căsătoriţi. Lui Gură de Aur îi aparţine importanta învăţătură că milostenia e mai mare decât fecioria"

Această învăţătură a Sf. Ioan Gură de Aur se află în Cuvântul 46 la Sf. Matei:

"Căci lucrul cel mai mare este dragostea şi cumpătarea şi milostenia, ce întrece chiar şi fecioria."

_____________________________________
* texte extrase din "Căsătoria, cale spre sfinţenie: Vieţile sfinţilor căsătoriţi", de David  şi Mary Ford, ed. Sophia - Bucureşti, 2007