Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu

Cum să ne privim aproapele. Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu.

Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte:

„Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”

Cine îşi curăţeşte în felul acesta dragostea de iubirea de sine şi de împătimire dobândeşte în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înţelesul spuselor Domnului: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va câştiga (Mt. 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduinţa.

Dimpotrivă, cel ce crede că îşi va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să îşi împlinească poftele necurăţite, şi-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea. 

Mântuirea stă în lepădarea de sine

Supuneţi-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăţi nici pe sine însuşi, nu va îndreptăţi nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptăţirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie şi umilinţă. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptăţirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

Ce înseamnă: ca ­­să îmi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate. 

Aşa s-a rugat Sfântul David, şi aşa ne învaţă să ne rugăm: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate” (Ps. 140, 4).

A-ţi îndreptăţi răspunsurile cele din păcate înseamnă a te îndreptăţi pentru păcatele tale. Gândurile şi cuvintele prin care se arată această îndreptăţire sunt numite cuvinte de vicleşug. Cu viclenie se străduie păcătosul să se amăgească pe sine însuşi şi să îi amăgească pe oameni! Cu viclenie se străduie păcătosul să ascundă păcatul său de sine însuşi şi de oameni! Cu viclenie se străduie să pară drept înaintea sa şi înaintea oamenilor! Uneori, nevoia neapărată, folosul aproapelui, pe care păcatul nostru l-ar putea sminti, ne sileşte să ne îndreptăţim înaintea oamenilor, să ne ascundem păcatul faţă de ei. A te îndreptăţi faţă de tine însuţi, a te amăgi singur, a-ţi înăbuşi glasul conştiinţei este întotdeauna un lucru nelegiuit, întotdeauna nenorocit; împropriindu-se omului, cuvintele de vicleşug fac din el un fariseu încrâncenat, în stare de orice fărădelege. Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.

De pocăinţă fuge orice păcat 

De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.

Pentru început, hotărâţi, măcar cu mintea, să vă lepădaţi de dumneavoastră înşivă pentru Hristos, lipsiţi-vă mintea de samavolnicia pierzătoare, neghioabă, supuneţi-o poruncilor lui Hristos, supuneţi-o Evangheliei. Începutul lepădării de sine este în minte: după ce s-a supus lui Hristos, ea duce treptat la această fericită supunere şi inima, şi trupul.

Lepădarea de sine înspăimântă la o primă privire superficială – dar îndată ce omul se hotărăşte să şi-o însuşească, simte în suflet o neobişnuită uşurime şi libertate: uşurimea, libertatea sunt martorii adevărului.

(în: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“)

Gând despre libertate

《Cel mai de temut obstacol în calea libertăţii noastre este propria persoană. Eu îmi sunt mie însumi cel mai mare duşman. Patimile şi golurile lăuntrice îmi răpesc libertatea. De aceea nu putem spune că suntem condamnaţi la iad, ci noi înşine îl alegem, ne lăsăm ispitiţi de el fiindcă nu vrem să facem sacrificiile care ne-ar permite să scăpăm de acolo pentru a intra în rai, spre a fi liberi. Suntem fascinaţi de idolii la care ţinem. Suntem de fapt prizonierii lor.

O descriere sugestivă a acestei alegeri greşite ne-o oferă scriitorul englez C.S. Lewis în lucrarea Marele divorţ. Este povestea unor oameni care stau pe stradă la finele unei după-amiezi: deja se întunecă, totul e gri, o mulţime de persoane aşteaptă autobuzul care întârzie şi se ceartă cine să intre primul. După ce au ajuns în autobuz, se ceartă în continuare pentru ocuparea locurilor libere.

Pe scurt, domneşte o atmosferă de gâlceavă, de rivalitate, de disperare... Autobuzul se pune în mişcare, dar în loc să-şi urmeze traseul obişnuit se ridică în văzduh asemenea unui avion. Apoi ajunge pe o pajişte, iar oamenii se bucură să poată ieşi în sfârşit. Treptat, îşi dau seama că fuseseră în iad şi că au ajuns într-un loc minunat, în care domnesc pacea şi liniştea. Nişte fiinţe luminoase le vin în întâmpinare, le vorbesc despre rai şi îi poftesc acolo. Se înfiripă un dialog între cei care au ieşit din infern şi aceşti mesageri ai paradisului care îi invită să îşi urmeze drumul spre cer. Conversaţiile evoluează într-o manieră perfect normală, ca discuţiile pe care le purtăm în fiecare zi. În sfârşit, împotriva a ceea ce am putea presupune, însă într-un mod aparent liber şi logic, cei care au ieşit din vehicul răspund: „Mă scuzaţi, dar cred că ar trebui să iau autobuzul deoarece acasă mă aşteaptă cutare sarcină importantă“. Printre ei se află un cercetător care vrea să se întoarcă pentru că trebuie să pregătească o conferinţă unde să anunţe o descoperire. Un altul este un pictor care aspiră să redea prin opera sa nevăzutul. Acesta întreabă un înger: „Dar dacă vin în rai, voi mai putea continua să pictez aceste lucruri?“ Solul raiului îi răspunde: „Dar nu va mai fi nevoie, pentru că acolo toată lumea vede ceea ce încerci tu să redai, nu va mai trebui să o arăţi prin tablourile tale!“ Pictorul însă îi răspunde: „Da, însă, în orice caz, cred că prefer să mă întorc şi să continui să pictez“.Tot astfel oamenii aleg singuri, nesiliţi de nimeni, să părăsească paradisul.》 (S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov, Editura Renaşterea, 2013)

 Hjf
DGg

Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

Gând de seară

”Domnul nu vrea moartea păcătosului (Iz 18, 32),

iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt.

El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu.

Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată;

atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie.

Aceasta e adevărata libertate.

Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.” (Sf. Siluan Athonitul)

Din cuvintele Parintelui Rafail...

• "Viata Duhului se aseamana cu viata trupeasca.
• Exista o realitate in tot ceea este duhovnicesc, care pentru noi, pentru majoritatea dintre noi este ceva abstract, necunoscut; materia, pamantul, trupul, nu sunt decat un simbol al adevaratei vieti, care este in Duh..." 
• "Ce este Biserica? Este mama noastra, este pantecele acestei zidiri a lui Dumnezeu, ne naste intru cele vesnice." 
• "Mintea pr. Sofronie era intotdeauna aplecata catre cele vesnice; cele pamantesti erau foarte apreciate de el, dar trecatoare; si daca [sunt] trecatoare, sunt clipe in care traiesti, dar deja au trecut..."
• "El nu se pogora usor la amanuntele trecatoare ale vietii dar tinea cont de ele si se ocupa de fiecare in masura in care omul se poate ocupa; era foarte grijuliu si se ocupa de fiecare amanunt."
• "În viaţa omului nu există nimic care să nu fie de cea mai mare importanţă."
• "Dacă omul trăieşte în Duhul lui Dumnezeu dă o anume atenţie faţă de aproapele. Dar nu e doar faptica... Când e vorba de Duhul lui Dumnezeu, toate izvorăsc dintr-un singur izvor şi acesta este Dragostea... nu este o manieră corectă."
• "Simţământul de libertate pe care-l simţeam lângă el (pr. Sofronie) a durat ani de zile; şi nu înţelegeam, dar mă uimeam de acest simţământ, pentru că nu era vorba de a face un anumit lucru; un monah atonit mi-a dat răspunsul: "pentru că el, pr. Sofronie era liber". Nu era vorba de a face, ci de a fi; de a fi tu, cel care eşti: drept sau sfânt, păcătos sau sfânt; şi dacă vrei să te mântuieşti, de acolo să porneşti. Aceasta era libertatea pe care o simţeam în prezenţa lui. "
• "Vezi să vezi un sfânt? Uită-te în oglindă! Vei vedea un sfânt în devenire"
• "Nu există lucru care să emane de la Dumnezeu care să nu emane din Dragoste"
• "Dragostea lui Dumnezeu are calitatea de a fi jertfelnică până la capăt"
• "Ce este facerea mea? Este alegerea mea."

(pr. Rafail, 30 mai 2013, Cluj-Napoca)

Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului

"Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea."

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)

Despre chip şi asemănare, la serile Talpalari

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu există în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Cuvântul Maicii Siluana Vlad referitor la om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, fragment din întâlnirea serilor Talpalari din 30 aug 2011
Moderator şi amfitrion a fost, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu
Invitat, dr. Andreea Hefco

Despre libertate

''Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare: te afunzi şi rămâi în izolare în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de sine însuşi [...]
Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate... Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care eu sunt în relaţie. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de persoana mea şi faţă de sine însumi.
Când cer cuiva atenţia sa, iubirea lui, această atenţie şi această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Şi dacă acela îmi dă această atenţie şi această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează şi de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voinţa de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din libertatea lui faţă de orice voinţă de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăţi se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrăneşte libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimenteată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create. Acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii.'' (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt)

Binecuvantarea de a fi mama

Unul dintre primele si cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor sa se casatoreasca le abordeaza este acela al copiilor: cati, cand, in ce conditii?
As fi tentata sa spun ca e problema noua, aceasta a planificarii familiale, daca nu as fi auzit chiar eu de tot felul de prezervative rudimentare folosite de stramosii nostri ori de tot felul de licori pe care inaintasele noastre le beau pentru a nu ramane grele.
Ce e nou, e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreste fara copii, din felurite motive: ori vor sa traiasca in tihna bucuria "vietii in doi", ori vor sa-si faca mai intai casa, ori au o cariera de construit, ori sunt saraci, ori, pur si simplu, sunt "prea tineri".
Mai trist e ca nu numai cei "fara Dumnezeu" nu-si doresc copii prea curand, ci si credinciosii "practicanti", care in numele "libertatii" cu care ne-a inzestrat Dumnezeu spun ca pot alege cati copii si cand sa-i aiba; ca taina casatoriei "mare este" iar planificarea familiala - atunci cand nu implica metotde care ar afecta viata unui prunc - poate fi recomandabila (nu vorbesc aici despre cei ce practica abstinenta).
Un mare parinte in viata spunea: "Dom'le, aud spunandu-se ca vor 2 copii, 3 copii maxim 4; da nu aud pe nimeni zicand ca vrea 10 copii!"
Sau altcineva zicea: "Parinte, eu fac cati copii imi da Domnul, da ii trimit la mata sa-i cresti, ca nu-mi permit" (nu, nu avea mai mult de 2 copii)
Subliniasem mai sus cuvintele pot alege.
Asa e, pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege cati copii sa nu aiba. Prin metode contraceptive sau avort poti hotari ca acum sa nu ai un copil: pentru ca mergi in strainatate la munca si nu e momentul; pentru ca inca nu te-ai casatorit; pentru ca mai ai inca 2 sau 3 si e si asa viata grea; pentru ca nu ti-ai terminat studiile ori casa; pentru ca - atentie, ultima moda - ai 2 cezariene si deja e riscant - desi se face si a 4-a cezariana cu succes, ori chiar se naste natural dupa cezariana. Dar am intins paranteza.
Cati copii sa ai, nu poti alege pentru ca nu e al tau a alege.
In incercarea de a avea un copil, luand in considerare faptul ca nu sunt probleme de fertilitate, ca sunt conditiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar in aceasta situatie, intr-o luna sunt - spun statisticile - doar 20% probabilitate de a concepe; aceasta inseamna ca din 100 de femei, in conditiile optime, doar 20 raman. Dar se pot scurge zeci de luni in care sa nu fii intre cele 20. Nu stiu cum de nu vedem cu totii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numaram zile, stabilim care nu fertile, cautam cauze si remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipa problema ca A AVEA UN COPIL E O MINUNE.
O femeie tanara, citind cele scrise mai sus, ar putea rasufla usurata. Sau, tematoare: "nu stiu cum se face ca atunci cand iti doresti mai putin esti in cele 20". Probabil ca din cauza aceasta nu vedem minunea.
Omul se joaca din ce in ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce in ce mai mult spune "nu vreau copil acum", iar mai tarziu spune "acum vreau copil" si recurge la tot felul de metode de conceptie de aceasta data, ajungand pana la a lua in considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu stie nimic.
Pierde din vedere insa mai multe lucruri:
- niciun copil nu vine pe lume fara stirea dar mai ales fara VOIA lui Dumnezeu; iar daca Dumnezeu ingaduie sa fie sufletel intr-un trup ce va deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi sa nu ingaduim? Daca Dumnezeu mai da un copil intr-o familie in care deja sunt multi, cine suntem noi sa spunem "nu! e destul!";
- perioada de fertilitate a unei femei - chiar daca sunt femei care nasc si la 50 de ani - difera atat de mult de la o femeie la alta! chiar sa fi avut copii si sa fii relativ tanara - 35 sa zicem - dar dupa ultimul copil sa fi zis ca nu mai vrei o perioada si ai ajuns acum, cand iar vrei - ei bine, s-ar putea sa fi pierdut ocazia acelui "inca un copil" pe care il vrei acum si pe care "l-ai amanat". S-ar putea sa ramai doar cu acei(l) copii pe care ii ai;
- noi, ca si parinti, nu le dam nimic copiilor din ce-i al nostru. Nimic. Pare foarte ciudat ce spun: "pai ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca sa-i ofer un trai decent? sa-i ofer casa? sa-i ofer o masina? in definitiv, sa-i pun mancare pe masa?". Nu! Dumnezeu, care stie cate fire iti cad din cap intr-o zi, va avea grija de fiul tau. Acelasi Dumnezeu face ca din copii fara parinti sa ajunga copii extraordinari.
Imi zicea cineva, tanara mamica insarcinata, ca ea va face un singur copil; ca acel copil va fi sanatos si va avea tot ce-i trebuie pentru ca ea va avea grija. Trista naivitate; alaturi era o mamica a unui copil ce avea malformatii din nastere - NOI NICI MACAR SA
NASTEM UN COPIL SANATOS, ADICA SA AVEM GRIJA DE EL CAT E IN UTERUL NOSTRU NU PUTEM; dar sa avem grija cand vine pe lume, cand sunt pericole la tot pasul, cand in orice clipa se poate intampla ceva neprevazut si pur si simplu nu putem sa-l aparam; cand sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; DE UNDE STIM NOI CA NOI AVEM GRIJA?
Noi ne raportam la toate lucrurile din viata noastra ca si cum Noi le facem si desfacem, ca si cum Noi suntem "la comanda", uitand ca preluand aceasta comanda in mod abuziv, ne intoarcem cu spatele la Dumnezeu si oricat am spune ca facem voia Lui sau oricat "ne-am smeri" spunand ca nu avem suficienta credinta pentru a concepe si a naste toti copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face "mai buni" decat aceia despre care Mantuitorul spunea ca sunt "Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!", adica fariseii, si despre care spunea doar " Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi"

Toate religiile sunt adevarate?

Am gasit un text interesant referitor la pluralismul religios. Mi s-a parut interesant, cu atat mai mult cu cat vine dintr-o lume foarte permisiva in ceea ce priveste adeziunea la credinta. De asemenea, ca o alta "dovada" adusa celor de la noi, atat de "liberi" in gandire, atat de "toleranti", incat nu au formulata clar o "conceptie despre lume si viata", pe care sa o declare si sa si-o apere (am cunoscut multi crestini care, dintr-o lenevie spirituala evita sa-si puna problema apartenentei si a vietii in conformitate cu o credinta); de ce il dau pe blogul meu? Deoarece foloseste termeni de bun-simt foarte "profani", si prin asta mi se pare accesibil celor carora - spun ei - "limbajul" teologic li se pare a fi prea greoi ori prea exclusivist si cu asta isi mascheaza ignoranta.

Il traduc, cu mentiunea ca intrebarile si afirmatiile exprimate sunt ale autorului.

"Exista 2 feluri de pluralism religios: unul e bun, celalalt e "faliment intelectual" (am tradus mot-a-mot expresia)

• Pluralismul bun: Intr-o societate pot coexista in toleranta reciproca numeroase grupuri diferite din punct de vedere etnic, religios sau cultural.
• Pluralismul rau: Toate religiile sunt adevarate si echivalente ca si cale catre Dumnezeu.

***
Pluralismul poate fi un lucru bun daca inseamna ca trebuie sa ne toleram unii pe altii ca si oameni. Iisus, care a fost Dumnezeu in trup, nu a fortat pe nimeni sa se converteasca. Deci, de ce gandim ca noi putem?
Crestinismul ar trebui sa infloreasca intr-o societate marcata de pluralismul bun, din moment ce Evanghelia poate fi impartasita liber. Din nefericire, intr-o asemenea atmosfera poate exista o anumita complacere, iar crestinismul se poate raspandi la fel ori chiar mai bine in vremuri de persecutie. In aceste vremuri, este mai probabil sa se "cearna" mai bine credinciosii si invatorii falsi.
***
Exista unele adevaruri in toate credintele, dar sunt si diferente ireconciliabile in adevarurile lor esentiale, privitoare la natura lui Dumnezeu, calea spre mantuire, Iisus Hristos etc.

Iata cateva exemple:

• Una dintre afirmatiile urmatoare poate fi posibila cand murim, dar in niciun caz nu pot fi adevarate doua in acelasi timp:

1. Reincarnre (Hinduism, New Age)
2. Nimic (Ateism)
3. Moartea si Judecata lui Dumnezeu (Crestinism, Islam, altele)

• Iisus ori a fost Mesia (Crestinism) ori nu a fost Mesia (Iudaism si altele), dar nu poate in acelasi timp si sa fie, si sa nu fie Mesia.

• Dumnezeu ori nu exista (Ateism), ori exista si e personal (Crestinism) ori exista si e impersonal (Hinduism).

• Iisus ori a murit pe cruce (Crestinism) ori nu (Islam).

• Dumnezeu ori se reveleaza oamenilor (multe religii) ori nu (Ateism, Agnosticism).

• Iisus este existent din vesnicie in Dumnezeu (Crestinism) ori nu (toate celelalte, incluzand the Mormonii si Martorii lui Jehova). In Islam e de neiertat (blasfemie) sa spui ca Iisus e Dumnezeu, deci nu poate fi o cale de reconciliere intre Crestinism si Islam.

* Unii oameni considera ca Dumnezeu poate fi oricum il concepi a fi in aceasta viata. Aceasta este una din cele mai bizare conceptii religioase de care am auzit. Nu stiu cum au ajuns la concluzia ca fiecare om are un Dumnezeu creator si ca moartea va fi exact cum isi imagineaza sau cum isi doreste.

***
Sa luam in considerare conceptia lui Mahatma Gandhi si a Hinduismului in general:

"Dupa studiu indelungat si din experienta mea, am ajuns la concluzia ca [1] toate religiile sunt adevarate; [2] toate religiile au unele erori in ele; [3] toate religiile imi sunt aproape la fel de dragi ca hinduismul, la fel cum toti oamenii ar trebui sa-si fie la fel de dragi unii altora ca si cum ar fi rude. Cinstirea mea personala pentru alte religii este aceeasi cu cea fata de credinta personala; iata de ce nicio convertire nu poate fi posibila." (Mahatma Gandhi, All Men Are Brothers: Life and Thoughts of Mahatma Gandhi as told in his own words, Paris, UNESCO 1958, p 60.)

Totusi, punctul de vedere crestin arata despre conceptia lui Gandhi ca este falsa. Printre altele, Biblia spune de cel putin 100 de ori ca Iisus e singura Cale de mantuire. De asemenea, ne spune sa nu ne inchinam la idoli si ca murim doar o data, apoi vom fi judecati (nu exista reincarnare). Or, acestea sunt elemente esentiale ale religiei hinduse. Deci, daca Hinduismul e adevarat, atunci Crestinismul e fals. Dar daca Hinduismul e corect in afirmatia ca toate religiile sunt adevarate, atunci Crestinismul trebuie sa fie adevarat. Dar Crestinismul pretinde ca este singura Cale adevarata, deci Hinduismul nu e adevarat.
De asemenea, Hinduismul pretinde ca Crestinismul e adevarat, deci daca Crestinismul e fals, la fel e si Hinduismul. Oricum ai interpreta-o, logica lui Gandhi si Hinduismul se surpa prin ea insasi. [...]
***
Cum se face ca atat de multi oameni in ziua de astazi impartasesc pluralismul rau?

• In primul cred ca din cauza ca nu se gandesc prea clar la acesta. Cand analizezi trasaturile esentiale ale diverselor credinte si religii iti poti da seama cu usurinta ca sunt ireconciliabile.
• De asemenea, o alta contributie o are corectitudinea politica si teama. Daca cineva vrea sa evite controversele, ii e mai usor sa nege exclusivitatea Caii deschise de Mantuitorul Iisus (ori adevarul marturisit de credinta proprie). Si totusi, a fi atat de nepopular incat sa faci declaratii conforme cu propria religie este cel mai logic lucru care poate fi facut. Cel care spune ca toate religiile sunt adevarate are nevoie sa-si sprijine afirmatia pe logica si evidenta. Arata-i o lista cu tot felul de religii si secte si intreaba-l cum pot fi toate adevarate.
• Lenea este un alt factor. A sti suficient despre religia (credinta) cuiva pentru a o apara pe piata ideilor e o treaba grea. Pluralismul religios e o scuza sa nu propavaduiesti cuvantul lui Dumnezeu.

Ma astept la necrestini sa spuna "toate caile duc la Dumnezeu", dar ma necajeste foarte tare atunci cand crestinii spun asta. Acestia ar trebui sa mediteze la acest fragment, printre altele:

Galateni 1:8-9 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!"Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!

"

intrebari de marti

Astazi de dimineata, m-am gandit: CUM MA VAD PESTE 10 ani? Dar la sfarsitul vietii?
***
Asta e o intrebare clasica pe care ti-o adreseaza angajatorul (nu am fost niciodata la vreun interviu, dar am vazut in ghiduri de angajari/interviu): "Unde te vezi peste 5 ani?"
Intotdeauna am privit intrebarea cu un pic de condescendenta: "Eu nu pot sa ma gandesc ce voi face maine, dar peste 5 ani?"; sau "Nu ma intereseaza ce voi face peste 5 ani, doar sa ma mantuiesc"
Astazi insa, dupa discutia de aseara, mi-am dat seama ca totusi conteaza sa stii catre ce te indrepti, incotro te duce felul de a fi actual (nu-l mai pun pe cel trecut, care nu poate fi schimbat). Faptul ca pe tine nu te intereseaza (poti gandi asta, eu am gandit multa vreme) nu inseamna ca nu conteaza pentru cei din jur, pentru cei in mijlocul carora traiesti, indiferent care iti e rolul: sot, sotie, copil, parinte, angajat etc.
Macar ca principiu, trebuie sa stii ce vrei sa ajungi peste 5 ani, daca nu in sensul angajarii undeva, macar asupra relatiilor pe care le ai cu cei din jur.
Felul cum ma port cu fetele la ce poate duce? - nu sunt consecventa, sunt insa intelegatoare, suntem mai mult ca niste prietene, le induc faptul ca sunt importante etc. Inca, la 10 ani, ma intreaba, imi spun ca iubesc pe cineva, imi povestesc despre neintelegerile de la scoala; dar, felul in care le ascult, felul in care le dau sfaturi sau ma implic, felul in care le cert sunt o premisa penru o buna comunicare si pe viitor? In 5 ani, ele vor avea 15. Imi aduc aminte de o intalnire intre prietene in care, punandu-ne aceasta intrebare, despre relatia cu copiii la varsta pubertatii/adolescentei, am ajuns la un fel de descoperire: relatia o cladesti cu copilul inca de cand este mic; daca din copilarie copilul se simte neinteles, frustrat, in permanenta orientat ce sa faca, fara posibilitatea de a vedea "ce vrea el" sa faca, cum va fi aceasta relatie in adolescenta, cand tinerii simt nevoia sa fie independenti? Dar relatia asta se construieste inca de si mai mic; cand bebelusul tau are o problema, vomita des spre exemplu; din aceasta cauza nu doarme bine, este nervos in permanenta... nu ia in greutate prea mult, este la varsta la care poti sa incepi diversificarea... chiar medicul a recomandat... i-ai facut toate analizele posibile, vezi ca nu e bolnav, incepi cu o masa, vezi ca nu mai vomita, de ce trebuie sa insisti sa alaptezi, cand e clar ca pruncul nu se simte bine, nici tu nu poti dormi, nici el, o stare tensionata pluteste peste tot... ce premisa poate fi aceasta? Cum va fi copilul acela la un an? La doi? la 12? Nu va fi cel putin nervos? ca sa nu zic agitat, neascultator... chiar daca nu in exterior, de frica, in interiorul sau?
Dumnezeu ne-a dat un mare dar: acela de a fi mame. Odata cu acest dar, a sadit in noi si "stiinta" de a ne creste puiul; de ce oare renuntam la ceea ce simtim pentru a face ceea ce spune cineva care poate nici nu are copii, intr-o carte pe care, poate, peste cativa ani nu va mai fi actuala?
Cred ca o carte pentru cresterea copilului ar trebui sa contina doar: "Tu stii sa iti cresti copilul! Asculta-l pe el! Asculta-te pe tine! Nu cauta in afara ceea ce ai inauntru! Nu lasa pe nimeni dinafara sa iti dicteze ce sa faci TU cu copilul TAU! Fiecare a trait o experienta absolut personala cu copilul propriu, la fel ca si tine. Nu atribui copilului tau lucruri pe care "le-a avut si copilul lui cutare". Daca il asculti, copilul iti va spune de ce are nevoie; iar daca ii dai ce are nevoie, nu ceea ce "ai citit" sau "ai auzit" ca ar avea nevoie, atunci copilul tau nu va fi nici stresat de grija excesiva sau dimpotriva, de singuratatea excesiva, nici de lucrurile care "se fac" sau "nu se fac", el va avea exact ce-i trebuie. Iar la aceasta varsta, cel mai mult ii trebuie IUBIRE."*
Iubire ii trebuie la toate varstele; daca am putea sa vedem in relatia cu copilul nostru nu "o lupta pentru putere" - eu sunt mama, faci ce spun eu ca stiu mai bine - Da? sa vezi tu ce pot face eu! - Si plans, si reactii neplacute, de ajungi sa te intrebi cum de ai ajuns sa fii mama unui asemenea copil - ci mama = indrumator desemnat de Dumnezeu pentru cresterea copilului "Ana", care va trebui sa faca.... (nu stiu ce) ... in planul mantuirii, vei ajunge sa te intrebi: "cum sa fac sa fiu un administrator bun?" Copilul nostru nu e un "bun" al nostru de care dispunem si il facem cum vrem; nu e o casa - am mai zis asta, nu stiu cand - pe care o zugravim cum vrem si e a noastra; copilul nostru nu e "al nostru" in sensul posesiv. Deci nu putem face "ce vrem" cu el, chiar daca acest "ce vrem" se refera la "binele" lui. Copilul acesta este "al lumii", "al societatii" (daca nu poti accepta "al lui Dumnezeu"). Ce va aduce copilul acesta in lume? cum il pregatesc pentru lume? Ii dezvolt calitatatile cu care a fost inzestrat? Dar, cel mai important, IL RESPECT? Noi spunem ca ne respectam copilul "scotand din el ce e mai bun", iar prin "ce e mai bun" intelegem ce am fost invatati ca este bun. Dar poate ca pruncul acesta al nostru nu e "mai bun" in sensul de pana acum; poate e un vizionar, un geniu... il pregatim pentru asta? sau il invatam sa fie un bun ascultator, care sa nu iasa din cuvantul nostru, care, odata crescut, ce va face va fi doar sa caute un alt bun "indrumator" de care sa asculte: ca va fi un prieten, un sef ori tot parintii. Dar va fi independent? Va sti ce e cu el intr-adevar? Va sti ce vrea de la viata EL intr-adevar? sau va sti ce TREBUIE sa vrea?
***
Am pornit de la ceva si am ajuns la altceva... voi pune in alta postare cum ma vad in 10 ani; acum am primit comanda de bors cu mazare.
_________________________
* e clar, aici ma refer la copiii clinic sanatosi