Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu

Cum să ne privim aproapele. Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu.

Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte:

„Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”

Cine îşi curăţeşte în felul acesta dragostea de iubirea de sine şi de împătimire dobândeşte în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înţelesul spuselor Domnului: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va câştiga (Mt. 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduinţa.

Dimpotrivă, cel ce crede că îşi va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să îşi împlinească poftele necurăţite, şi-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea. 

Mântuirea stă în lepădarea de sine

Supuneţi-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăţi nici pe sine însuşi, nu va îndreptăţi nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptăţirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie şi umilinţă. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptăţirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

Ce înseamnă: ca ­­să îmi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate. 

Aşa s-a rugat Sfântul David, şi aşa ne învaţă să ne rugăm: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate” (Ps. 140, 4).

A-ţi îndreptăţi răspunsurile cele din păcate înseamnă a te îndreptăţi pentru păcatele tale. Gândurile şi cuvintele prin care se arată această îndreptăţire sunt numite cuvinte de vicleşug. Cu viclenie se străduie păcătosul să se amăgească pe sine însuşi şi să îi amăgească pe oameni! Cu viclenie se străduie păcătosul să ascundă păcatul său de sine însuşi şi de oameni! Cu viclenie se străduie să pară drept înaintea sa şi înaintea oamenilor! Uneori, nevoia neapărată, folosul aproapelui, pe care păcatul nostru l-ar putea sminti, ne sileşte să ne îndreptăţim înaintea oamenilor, să ne ascundem păcatul faţă de ei. A te îndreptăţi faţă de tine însuţi, a te amăgi singur, a-ţi înăbuşi glasul conştiinţei este întotdeauna un lucru nelegiuit, întotdeauna nenorocit; împropriindu-se omului, cuvintele de vicleşug fac din el un fariseu încrâncenat, în stare de orice fărădelege. Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.

De pocăinţă fuge orice păcat 

De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.

Pentru început, hotărâţi, măcar cu mintea, să vă lepădaţi de dumneavoastră înşivă pentru Hristos, lipsiţi-vă mintea de samavolnicia pierzătoare, neghioabă, supuneţi-o poruncilor lui Hristos, supuneţi-o Evangheliei. Începutul lepădării de sine este în minte: după ce s-a supus lui Hristos, ea duce treptat la această fericită supunere şi inima, şi trupul.

Lepădarea de sine înspăimântă la o primă privire superficială – dar îndată ce omul se hotărăşte să şi-o însuşească, simte în suflet o neobişnuită uşurime şi libertate: uşurimea, libertatea sunt martorii adevărului.

(în: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“)