vineri, 8 ianuarie 2016
Jurnal de poveste
marți, 29 noiembrie 2011
umilenie
dorm umblu pe stradă şi gândesc
joi, 24 noiembrie 2011
Perspectiva inversă
miercuri, 26 octombrie 2011
Poveste
Si o ciocarlie a inceput sa cante, dar omul nu a auzit-o.
Asa ca omul s-a ridicat in picioare':
- Doamne, vorbeste-mi!
Si bubuitul tunetului a rasunat de la o margine a cerului la cealalta, dar omul nu a ascultat.
Omul a privit catre cer si a spus:
- Dumnezeule, da-mi voie sa Te vad!
Si o stea a stralucit scanteietoare, dar omul nu a observat-o.
Si omul a implorat:
- Doamne, arata-mi o minune!
Si o viata s-a nascut, dar omul nu i-a dat importanta.
Asa ca omul a strigat in disperare:
- Doamne, atinge-ma ca sa stiu ca esti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat si l-a atins pe om. Insa omul a dat cu mana, alungand fluturele, si si-a vazut mai departe de drum.
Omule, nu lăsa să-ţi scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primeşti in felul in care o aştepţi!
(de pe mail)
vineri, 16 aprilie 2010
”Puiul”
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face…
“Ce-o fi asta?”
se gândi.
“Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?…
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost…
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-au ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare…
lungi… cu vârfu-ncovoiat…
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?…”
Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară…
*
Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară…
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine…
oare cine bate?…
Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc…
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce…
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă…
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino…
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!…
Ce frumoasă e lumina!…
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă…
Iar acolo?
E grădina…
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e…
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui…
*
Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră…
Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;
da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr…
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară…
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?
*
Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă…
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.
Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face… aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!
de Costache Ioanid
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
Joc
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.
- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!
Pancinello incepu sa rada:
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…
de Max Lucado
marți, 24 noiembrie 2009
ZIDUL
de Gloria Jay Evans
Traducere de Ioana Ciobanu
Nu știu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i țin pe oameni la distanță. Zidul urma să fie un fel de graniță – un fel de protecție.
La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumușel, construit din pietrele pe care le găsisem în viața mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el și cădeau cu fața la pământ. Alții îl vedeau, dar treceau peste el și veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, așa că am mai înălțat zidul.
Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau și își sprijineau brațele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Alții nu erau “genul” meu. Chiar și atunci când am pus pietre ascuțite pe marginea zidului, oamenii ăștia păreau că nu observă.
Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid și a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat și am decis să înalț zidul și mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat construcția, am devenit din ce în ce mai independentă și, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară...
Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine și păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Alții stăteau și se uitau triști la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau geloși pe zidul meu și i-am detestat – pe toți...
Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori pe zi.
Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând și nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric și aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniște, întuneric și pustiu. Se auzeau doar șoaptele propriilor amintiri…
Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri și diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la construcție îmi erau atât de dragi…
În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid și m-am cățărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare și am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfecțiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros și prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?”
Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a mișcat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. Și, în nemișcarea lumii mele sfărâmate, am știut…Dumnezeu era acolo, o prezență binecuvântată. Am știut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simțeam bucuria acestei prezențe. Știam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul și că așteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil.
În sfârșit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator știa de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învețe despre… greșelile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.
Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o și am iubit-o atâția ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (Și așa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpățânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…)
Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simțit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică.
Într-o zi un străin a intrat înauntru și mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem și că nu voi uita niciodată cât de părăsită și de singură mă simțisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am șters-o și am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.
Copleșită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine și de tot ceea ce El mă învățase, m-am așezat pe o piatră mare care îmi rămăsese și am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alți oameni lucrau la construirea propriilor ziduri și am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta.
Frustrată, mi-am lipit fața de piatra pe care fusesem așezată. Era foarte mare și foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ți fața și uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul și am tresărit când mi-am văzut reflecția în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere.
Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine și voi sta și aici, în același timp”. Am început să protestez: “Mai sunt și alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.
“Am spus că voi merge cu tine. Îți amintești de floarea care ți-a căzut la picioare, de mâna care ți s-a întins, de străinul care ți-a arătat autocompătimirea?” “Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”.
“Atunci trebuie să pleci și să faci și tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se așteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Și, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”
Am plecat. Am văzut zidurile altora și, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri și inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuți și pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.
M-am întors la zidul meu și prezența binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” și “indiferența”.
Apoi, Dumnezeu a spus “Acum începi să înțelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ți le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiești în pace și înțelegându-i pe toți acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”
Așa am continuat, încercând să ajut – uneori doar așteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.
preluat de aici
"Comuniunea mesei este legatura a dragostei..."
Iar cand se ispraveau zilele ospatului lor trimitea Iov si ii curata pe ei. (Iov 1.4) Aceasta e cea mai mare dovada de iubire. De aceea si ...
-
Cand slaviti ucenici Asculta mai multe audio Evenimente » Troparul Joiei celei Mari (la Denie / Utrenie) "Când slăviţii ucenici...
-
Iar cand se ispraveau zilele ospatului lor trimitea Iov si ii curata pe ei. (Iov 1.4) Aceasta e cea mai mare dovada de iubire. De aceea si ...







