Emoţii de toamnă, pe versuri de Nichita Stănescu
 |
| Caci de-ar aduce toamna fulgii de zapada Si ar pluti in aer jucausi, Am alerga voiosi si reci pe strada, Dar ne-ar fi dor de micii carabusi |
 |
| Iata acum principiul : cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul. Unul nu este mai mare decat altul. Muntele este un punct si firul de iarba este tot un punct. |
 |
| Toamna uda lin copacii mei, Copaci ai caror frunze cad. Copaci ai caror umeri grei , Se-ntind pe ape, cad. |
 |
| As vrea sa simt lumina dimprejur Sa zbor nemarginit spre cer, A vietii pasari de azur Sa urce-naltul cat mai sper |
 |
| Curand se va sfarsi probabil totul Curand e insa cel mai lung cuvant pe care-l stiu Caci m-as intoarce lumii Dar n-am bilet decat de dus Si-s dus Faclia arde, dar m-opresc Si stau, si uit ... Si obosit mi-e sufletul ce-asteapta Ziua. |
 |
| Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie. Amintirea intamplarilor mele vine din viitor, nu din trecut. Deci spun: se vor darama mari fringhii de ploaie prin aerul umed care ne-a-nfasurat inserarile. |
 |
| Diferite sunt invelisurile : iarba pentru pamant, apa pentru pesti, blana si pielea pentru carne, tipatul pentru frica, literele pentru cuvant, si, la urma, peste tot aerul. |
 |
| Batran un copac catre frunzele sale. Un clinchet nocturn auzit catre zi, Strain de-nceput si de doruri astrale Amurgul coboara incet printre vii. |
