Este foarte ciudat cum credem ca daca s-ar schimba ceva in mediul exterior, am putea fi mai noi insine, mai altfel...
Imi amintesc de toate excursiile, in care, simplul fapt ca nu eram cunoscuta, ma facea sa ma port altfel, intr-adevar: mai dezinvolta, cu mai mula inititativa, mai indrazneata... Oare aceea sunt eu, s au sunt doar eu-l in situatiile respective? Daca chiar m-as muta as deveni asa cum eram in calatorii?
Chiar si cand am mers la Bucuresti, cu fetele, sau in excursia in Ardeal... m-am simtit ca sunt cea de care depinde in vreun fel reusita actiunii. A trebuit sa ma descurc, sa fac efortul de a gandi. Da, exact asa m-am simtit.
Intr-adevar, cand sunt acasa, stau intr-o dulce comoditate in care sunt ajutata de ai mei in absolut orice intreprind. Radeam cand am mers cu DH la Bucuresti, ca asta era una din problemele pentru care plangeam prin clasa a X-a: "nici nu apuc sa-mi formulez o dorinta, ca ea se si implineste. Nu imi pot dori nimic! Nu pot lupta pentru nimic; sunt ai mei in spate care se dau peste cap pentru asta."
Dar nu stiu cat am evoluat de la nivelul acela. E adevarat, acum mi-ar fi mult, mult mai greu sa ma confrunt cu toate maruntisurile zilnice pe care mi le rezolva tati spre exemplu. Sau daca nu ar fi mami, sa mai faca un blid de mancare... Dar pe ansamblu, ei sunt tot solutia cea mai comoda.
Sau, la serviciu, cum povesteam, il las pe DH sa rezolve problemele, eu nu ma agit cu nimic. Dar a nu ma agita nu e un fel de abdicare in fata vietii? Pentru ca daca stai sa tragi linie vezi ca viata exact asta inseamna: maruntisurile acelea zilnice, pe care nu le fac, serviciul, fetele, casa, cu mancare si curatenie ... cam atat. Si ma trezesc ca trece vremea si nu am facut nimic, asteptand sa "dau marea lovitura" pe care oricum poate ca nu o voi da niciodata...
Apropo de Canada... oare daca voi ajunge la Bucuresti, voi fi "acea" eu insami, obligata sa-si ia partea de viata in maini si sa o gestioneze?
