Pentru atunci când cineva mă nedreptățeşte

Un cuvânt de la Arhim. Zaharia Zaharou, din conferința de la Iași, Octombrie 2015.

Atunci când cineva mă nedreptățeşte, să spun:

 "Mulțumesc, Doamne, că ai trimis acest om să îmi arate cât de departe e inima mea de Tine!"

Povestește Părintele că după câteva săptămâni de astfel de rugăciune, o doctoriță asuprită de șeful său trăiește minunea de a-l vedea pe acesta venind în fața ei și, făcând plecăciune, îi spune: "nu știu, ori am greșit eu, ori tu te-ai schimbat mult în în ultima vreme". Și zice Părintele că ambele erau adevărate.

În această sesiune de întrebări și răspunsuri mai aflăm și despre atitudinea dreaptă în fața morții și a voii lui Dumnezeu, precum și despre akedie, spovedanie, mândrie, relația cu părintele duhovnic, diverse provocări în viața  duhovnicească.

Hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta

Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul, despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind        

Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape." Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul său şi a mers în Cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut în uşă şi îndată una dintre dânsele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele aşa: "Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care spuneţi-mi-le mie, netăinuindu-le." Şi au răspuns femeile către bătrânul: "Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaţilor noştri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauţi de la noi ?" Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, silite fiind, au zis :
"Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam şi s-a întâmplat că s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, cu dânşii, cinsprezece ani petrecând în aceeaşi casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum vieţuim.
Şi ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi şi rugăminţi i-am rugat pe dânşii.
Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră."
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască."  

Rugăciune de ajutor la post

În Sâmbăta Brânzei cum se spune ultimei sâmbete dinaintea Marelui Post se face pomenirea tuturor sfinților, bărbați și femei, care au strălucit în sihăstrie.

sursa imagine

Iată câteva cântări din Triod, prin care se amintește de aceste femei, spre întărirea noastră în drumul postului ce acum se deschide:

”Veniți să aducem cântări după datorie femeilor, celor ce au viețuit cu cuviință și întocmai cu îngerii și să strigăm: Pentru ale lor rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi pe toți.

Purtătoarea de Hristos Vriena, cu dumnezeiasca Fervonia să se cinstească, și Tomaida cu Ieria și Platonida să se laude cu credință; împreună cu acestea și Melania.

Laudă fie Eupraxiilor celor cu minte îngerească și celor două Teodore; Anastasiilor celor prea fericite, mărire și laudă neîncetată, care au servit minunat lui Dumnezeu. 

Maria Egipteanca a fost ca o lumină în lume, și cel ce s-a numit Marin, stea lumii s-a arătat, și Eufrosina ca un soare strălucind cu bunătățile. 

Luminoasă ca focul a fost Teodula în viață și a strălucit întru pustnicie Iulita, și împreună cu acestea luminează întru fapte prea fericita Isidora.

Cugetătoarea de cele cerești Marina acum să se cinstească cu Matroana cea mare; Singlitichia și Sarra cu Iusta, întru cântări, ca niște înțelepte să se laude.

Pelaghia, îngerul Domnului, Taisia, sfeșnicul pocăinții și oricare alta din femeile care au strălucit prin sihăstrii să se laude.”

Cu ale lor sfinte rugăciuni și ale tuturor sfinților, Doamne Iisuse Hristoase ajută-ne să punem început bun și acestui Sfânt și Mare Post care începe.

Viaţa, ca moarte

Una dintre dorinţele noastre de viaţă ca şi creştini e să fim mai buni. Atunci când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam ori, acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem mai buni un pic, de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.





Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la acea asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi - legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală, ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Lui“.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm de ca şi cum „de acum ştim“. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu“ şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac“ şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe El să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât înainte, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând, ştiind chiar că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru, pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Lui în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea, care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată e, atunci când nu lasă loc Duhului se transformă în zăbrele de aur.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti“. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel“, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii). Ca soţ/soţie suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire... (mai mult...)

Despre chip şi asemănare, la serile Talpalari

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu există în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Cuvântul Maicii Siluana Vlad referitor la om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, fragment din întâlnirea serilor Talpalari din 30 aug 2011
Moderator şi amfitrion a fost, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu
Invitat, dr. Andreea Hefco

Ce este un creştin adevărat?

Un creştin adevărat e un om care trăieşte în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos, pentru că numai Hristos are şi oferă Bucuria după care tânjeşte omul.

Bucuria este desfătarea pe care o simte sufletul omului când e plin de prezenţa vie şi iubitoare a unei persoane iubite şi dorite. Şi cum la oameni o asemenea prezenţă permanentă şi pe măsura dorului nostru infinit, nu este cu putinţă, rămâne să pricepem că singura bucurie posibilă este prezenţa lui Dumnezeu în noi aşa cum ni Se oferă El. Dacă vom face cele ce ni le cere El, cum ne învaţă Maica Domnului încă de la Nunta din Cana Galileii, El va transforma apa vieţii noastre diluate în vinul bucuriei Lui celei sfinte. Altă Cale nu există !
Există, desigur, fel de fel de surogate de bucurie, dar toate sfârşesc în marea amară a dezamăgirilor... Şi când omul, sfâşiat de durere, se hotărăşte să se lepede de plăcerea de a se bălăci în această mare, alege să-şi ia crucea şi să urmeze Lui Hristos, descoperă cu recunoştinţă că totul este extrem de simplu şi de uşor, exceptând perioada de sevraj! Apoi, mai descoperă ce uşor recădem în vechile obiceiuri, ce lipsiţi suntem de priceperea de a păstra harul pe care îl primim, şi învaţă să păstreze harul.

 ***
Apoi, un creştin adevărat ştie că este neputincios şi de aceea învaţă să atârne mereu de puterea lui Hristos care se dă "la cerere", epicleză, în limba Sfintei noastre Biserici, şi după o sfântă rânduială şi învaţă să păstreze şi să gestioneze această putere. Cred că multă suferinţă îndurăm, noi creştinii, pentru că nu vrem să urmăm cursurile "Facultăţii de Management al Harului" (numită Asceză în limba veche a Bisericii), sau credem că o putem absolvi ca pe cele din universităţile româneşti...
Aflăm ce înseamnă dragoste de Dumnezeu, frică de Dumnezeu şi celelalte simţiri duhovniceşti, numai şi numai trăindu-le şi nu citind despre ele. Că de le vom citi doar, le vom prelucra cu sinapsele cele vechi şi ştim, că vinul nou nu se păstrează în burdufuri vechi!
***
Fă cu simplitate şi răbdare cele ce ţi se cer şi vei primi după măsură lui Dumnezeu, nu pe măsura facerii tale. Dar fără această facere, nu primim nimic. Dumnezeu nu e o idee care să ne intre în cap! Şi, nu uita, orice idee despre Dumnezeu e un idol şi în idolii construiţi de noi se cuibăresc duhurile mincinoase ale întunericului!
***
Rugăciunea şi ascultarea de părintele duhovnic, pentru măsura ascezei, te vor învăţa mai multe decât orice carte. Şi tot ele te vor îndruma şi în lecturile de care ai nevoie! O lectură ne este de folos dacă ne face dor de rugăciune! Iar dacă nu simţi acest dor, lasă cartea şi sileşte-te la Rugăciune.
Nu lipsi de la Sfânta Liturghie pentru nimic în lume! Acolo e Viaţa şi Şcoala ei!
(Maica Siluana)