Primul lucru de
învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi
persoanele care au intrat în ea, cu tot ceea ce ar fi putut fi uneori sursă de
suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul
conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din
mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o
anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Îi spunem Domnului: „O, Doamne,
voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt:
„dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă...!” „Desigur, sunt gata
să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe
aproapele acesta, Doamne! Sunt gata
să accept tot ce-mi vei trimite, dar nu
ceea ce îmi trimiţi acum...”
... Dacă nu ne
primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca
venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie.
Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale
către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. (Mitrop.
Antonie din Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii)
