Un obicei pentru 2016: A fi fericit

Pentru ultimele clipe ale anului 2015, un articol pe care imi propusesem de mult sa-l postez aici dar nu am mai reusit. Asa, pentru ca m-a starnit cineva si pentru ca imi doresc sa nu las ”codite” in anul care se incheie, in cateva postari care urmeaza va voi oferi o serie de 21 de lucruri pe care oamenii fericiti s-au obisnuit sa le faca.

Bine, oamenii fericiti nu au nevoie de astfel de liste. Iar cei mai degraba nefericiti se pot irita atunci cand le citesc si vor cauta contra-argumente. Articolul de fata este pentru cei care vor sa-si aduca aminte (si eu, uneori).

“Fericirea este un obicei. Cultiva-l!” ~ Elbert Hubbard

foto: Doxologia

Fericirea este o aspiratie pe care o impartasesc toti oamenii. Nimeni nu vrea sa fie depresiv ori trist*. 

Cu totii am vazut oameni care par intotdeauna fericiti - chiar si in mijlocul unor incercari grele ale vietii. Nu e ca oamenii fericiti nu simt tristete, durere, pareri de rau; dar nu le lasa pe acestea sa le copleseasca viata.  

Primele sapte lucruri pe care oamenii fericiti s-au obisnuit sa le faca

1. Oamenii fericiti apreciaza viata

Fii recunoscator ca te trezesti in fiecare dimineata. Dezvolta-ti un simt al minunii de a trai, fii ca un copil. Concentreaza-te pe frumusetea fiecarui lucru. Scoate ce-i mai bun din fiecare zi. Nu lua nimic automat, de ca si cum ti s-ar cuveni. Nu subaprecia lucurile marunte

2. Oamenii fericiti isi aleg cu grija prietenii

Inconjoara-te cu oameni fericiti, pozitivi, care iti impartasesc valorile si scopurile. Prietenii care au aceleasi valori ca tine te vor incuraja sa iti implinesti visele. Ei te vor ajuta sa te simti bine cu tine insuti. Ei sunt acolo sa-ti intinda o mana de ajutor cand ai nevoie.

3. Oamenii fericiti stiu sa aprecieze oamenii

Accepta pe ceilalti pentru cine sunt si pentru unde sunt in viata. Respecta-i pentru ceea ce sunt. Abordeaza-i cu blandete si generozitate. Ajuta cand poti fara a incerca sa obtii ceva in schimb de la persoana pe care o sprijini. Incearca sa infrumusetezi ziua oricui intalnesti.

4. Oamenii fericiti invata incontinuu

Fii la curent cu ultimele noutati in ceea priveste cariera sau hobby-urile. Incearca lucruri noi si indraznete pe care voiai sa le faci si nu ai mai reusit: dans, ski, surf etc.

5. Oamenii fericiti rezolva problemele in mod creativ

Nu te scufunda in plans de mila. De indata ce intalnesti o provocare, ocupa-te sa gasesti si solutia. Nu lasa piedicile sa-ti afecteze starea, ci urmareste in fiecare nou obstacol noua oportunitate de a face schimbari pozitive. Invata sa ai incredere in gandul interior care iti sopteste - intotdeauna are dreptate.

6. Oamenii fericiti fac ce le place

Unele statistici arata ca 80% din oameni isi urasc slujbele! Nu e de mirare ca sunt atat de multi oameni nefericiti. Petrecem o foarte mare bucata din timp muncind. Alege-ti o cariera care iti place - banii in plus pe care i-ai putea castiga la un serviciu pe care il detesti nu merita. Fa-ti timp si pentru hobby-uri si urmarirea unor scopuri deosebite.

7. Oamenii fericiti se bucura de viata

Fa-ti timp sa vezi frumusetea din jurul tau. Se poate trai mai mult decat serviciul. Fa-ti timp sa mirosi un trandafir, sa urmaresti un apus ori un rasarit cu cineva semnificativ ori singur, cand toata ziua iti e plina de persoane semnificative, plimba-te intr-o padure, la malul marii, pe munte etc. Invata sa traiesti in momentul prezent si sa-l pretuiesti. Nu trai in trecut sau in viitor.

Continuarea articolului, intr-o postare viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru acum, la cumpana dintre ani, va urez tuturor cititorilor, parafrazandu-l pe Lev Tolstoi, ca in anul 2016 si toti cei care urmeaza: 

Daca vreti sa fiti fericiti, fiti!

La multi ani!

Citeste mai mult la http://www.pickthebrain.com/blog

____________

* Deschid acum o nota personala. Pentru crestini, uneori, a fi fericit poate parea un non-sens: Mantuitorul a murit pe cruce, pentru pacatele noastre, lumea traieste in aceasta mizerie, exista saracie, boli, sinucidere etc, lucruri care fac sa fie parca fara sens jertfa Lui - desi Mantuitorul ne-a zis clar: ”Bucurati-va!” - si mai degraba pot inclina sa-l ”citeasca” pe cel care chiar se bucura ca ar fi cam superficial ori ca nu stie cat de serioasa e treaba cu viata in ziua de azi, ori chiar cu mantuirea, de-i vine a se bucura. Si ne trezim ca intram in stari prelungite de tristete ori chiar depresie, coplesiti de propria importanta (da, da, a noastra, pentru ca daca am fi „coplesiti” cu adevarat de importanta Lui, L-am crede cand ne spune ”Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Mt. 11, 29-30) si am trai acel bun si usor. L-am asculta cand ne spune ”Bucurati-va” si am trai macar in ”bucuria nadejdii” (Rom. 12, 12)). 

despre 3 luni de recunoștință aici

Ganduri la sfarsit de an...

Anul 2016 vine in pas alergator. Ultimele pregatiri, bilanturi, vizite (de) la cei dragi.
Mi-a placut mult vremea primavaratica din aceste zile. Cred ca mai scriam si in trecut ca imi place, desi ”firesc” ar fi in aceasta perioada zapada cu troiene si geruri de sa inghete apele.
Zilele acestea am vazut un film pentru cupluri, pe care il recomand: ”War room”

Anul 2015 a fost cel mai bun an de pana acum. Cred ca la fiecare sfarsit de an scriu la fel.
A inceput cu o provocare pe care m-am straduit sa o urmaresc. Fiecare luna a avut un special al ei, care a cuprins lucruri pe care le-am invatat, calatorii, lucruri pe care le-am facut. Schimbari de directii, in ce priveste planuri anterioare.
Apucandu-ma de unele proiecte am vazut ca ele imi stimulau imaginatia atata vreme cat se aflau in faza de ”ce mult mi-ar placea sa...”, dar pornind realmente la a le face am putut vedea ca de fapt nu ma regasesc in ele, asa incat le-am abandonat si incheiat (incheiat adica si cu dorul lor) si m-am intalnit mai libera, mai bucuroasa (cum ar fi gandul de  a invata sa cant la chitara).
Alte proiecte care mi-au mijit in minte si carora nu le acordam prea multa credibilitate s-au implinit mai repede si la cote mai inalte decat m-am asteptat (cum ar fi calatoria-expeditie de dupa Pasti).
Si alte proiecte au ramas sa le continui si in anul care urmeaza, cu ajutorul Domnului (cum ar fi invatarea unei limbi straine).
Apoi, in acest an s-a materializat un vis care probabil ca astepta ”plinirea vremii”. Demararea unor intalniri cu sotii si tineri, alaturi de continuarea ”Clubului mamicilor” inceput inca din 2013. Deja suntem la a doua generatie de mititei care merg de-a busilea.
As putea spune ca anul 2015 a fost un an al regasirii. Si ca ma gasesc la acest sfarsit de an si inceput de nou an cu recunostinta, bucurie, energie, entuziasm si ganduri frumoase. Cu responsabilitate pentru fiecare clipa, stiut fiind faptul ca fiecare clipa ar putea fi si ultima. Da, gandul la moarte e un foarte bun energizant. Un foarte bun motor propulsor. Caci, cum spunea Sf. Antonie cel Mare, ”Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.”

La multi ani tuturor in pacea si in iubirea Domnului!
Sa ne regasim cu bucurie in 2016, cu forte proaspete si cu planuri din planul Domnului pentru noi, in care sa ”umblam” cu entuziasm, cum zice Apostolul intr-un verset pe care l-as putea numi ”motto-ul” vietii mele: ”Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gatit mai inainte, ca sa umblam intru ele.” (Efeseni 2, 10)

despre 3 luni de recunoștință aici

O duminică minunată!

”Când gândirea noastră se învârte în cerc și e zdruncinată în simțirile ei din pricina amenințărilor Scripturii și a osândelor ei la adresa păcatelor noastre, n-avem nici o scăpare de această teamă decât gândul că Dumnezeu S-a împăcat cu noi prin moartea Fiului Său pe când eram noi păcătoși (Rom 5, 8). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o vreme când nu era nici urmă de frică de Dumnezeu în lume; căci stă scris: ”Am fost găsit de cei care nu M-au căutat și M-am lăsat căutat de cei care nu întrebau de Mine.” (Is. 65, 1)”


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, p. 125)

Meditație duminicală

"Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om 

şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, 

pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. 

Este iubire divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. 

Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că 

El face din întreaga creaţie 

semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi al revelaţiei Sale. 

«Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Ps. 33,8)

... singura reacţie naturală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, 

este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, 

de a-I mulţumi, 

de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu 

şi-n acest act de recunoştinţă şi adorare 

- de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea".

(Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. rom. A. Jivi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 13)

Vă doresc o duminică în harul Lui!

La început de an 2014...

”În această clipă de trecere ce se cuvine oare? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Gândul serii

S-o spunem pe aia dreaptă: deși ar fi minunat ca familia să petreacă timp împreună... cât mai mult timp împreună; să desfășoare activități ca în filme, de tipul masă zilnică în familie, activități (re)creative comune, totuși multe, poate chiar majoritatea familiilor se confruntă cu absența (mai ales a) tatălui.
Că e din cauze de serviciu prelungit, de lipsă de interes ori pur și simplu pentru că nu mai există acel părinte prin preajmă, realitatea e că cea mai mare parte a timpului comun dintr-o familie (care și aceea e destul de restrânsă) se desfășoară doar cu un singur părinte.

 

Cu bărbați nu prea am discutat pe tema asta, dar știu că în cazul femeilor acest lucru este o piatră de încercare. Pe lângă durerea de a nu putea oferi copilului condițiile ideale, mai e și dorul personal de acel ”împreună”.

Pe mine m-a ajutat în problema respectivă gândul la o rugăciune de seninătate:

”Doamne, dă-mi seninătatea să accept ce nu poate fi schimbat

Curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat

și înțelepciunea să le deosebesc

fie voia Ta și nu a mea!”

 V-o recomand și vouă, s-o folosiți mai ales când vine lupta presupunerilor că vor crește copiii nenorociți pe viață pentru că nu au parte de mediul ideal de creștere și dezvoltare.

Și câteva întrebări ajutătoare:

• Soțul poate petrece mai mult timp în familie, împreună cu copiii? 
• Dacă nu poate (pentru că din punctul lui de vedere nu se poate), văd eu o soluție prin care s-ar putea, să i-o recomand?  
• Vrea (are disponibilitate) să petreacă acel mai mult timp în familie, împreună cu copiii?
• Dacă răspunsul la aceste întrebări este negativ, atunci pot să las în grija Domnului calitatea vieții pe care o va avea copilul meu, în condițiile date? 
• Mă pot ruga pentru el pentru ca să-i completeze Domnul lipsa părintelui? 
• Mă pot ruga să primesc liniștea pe care mi-o dă când prețuiesc fiecare clipă împreună pentru ceea ce este, fără reproșuri sau opintiri spre ceva ce nu este?

Să mă gândesc la pleiada de personalități care au reușit să ducă o viață excepțională, cu o contribuție deosebită la umanitate în ciuda unor condiții cumplite de trai.
Să mă gândesc la lista de sfinți care au dat traiul bun pe care l-au avut la casa părinților pe niște condiții groaznice, pentru a fi mai mult cu El. Pot eu să-i dau copilului meu darul de a fi cât mai mult prezentă în prezența Lui?

Mi-a plăcut un gând pe care l-am auzit recent. Că Domnul este Cel care ne cheamă și o face pentru/spre ceva (în vederea a ceva adică) nu pentru că am fi noi cumva mai... Domnul e cel care face rege din păstor și rob. Noi alegem dacă să răspundem sau nu la acea chemare. Și dacă răspundem, va fi cu toată inima, cu tot gândul, cu toată priceperea sau cu nesimțire? Să avem inimă curată și rugăciune fierbinte pentru copilul nostru și încredere că, indiferent de condițiile grele, nu se va împiedica Dumnezeu de acestea pentru a-l scoate spre a-și valorifica tot potențialul pe care mai dinainte l-a sădit în el.

Domnul să vă dea pace în inimă, să duceți viața, așa cum este ea, în prezența Lui!

P.S. Nu, aceasta nu este o invitație la a vă neglija copilul pentru că ”lucrează Domnul!”. Este doar o încercare de mângâiere pentru cei care sunt triști din cauză că ar oferi, dar nu pot (au) mai mult.

Stargate

Uneori mi se pare că sunt singură pe lume. Că vorbesc, dar nu sunt înţeleasă, că întreb dar nu mi se răspunde, că nu e nimeni care să fie pe recepţie atunci când am nevoie, ori dacă e, degeaba e, că oricum nu pricepe.
În vremea adolescenţei şi a tinereţilor mele, momentele acestea erau destul de dese şi mi se părea că nu vor lua niciodată sfârşit. Vedeam cum întâlnesc oameni, cum ne distrăm, cum ne simţim bine, cum împărtăşim experienţe dar ce rămânea după aceea era sentimentul ăsta de gol imens şi de deşertăciune.

Apoi, mi s-a descoperit că de fapt acestea sunt practic căi prin care eu Îl pot simţi mai direct pe Dumnezeu. Că acea stare, pusă şi trăită pe rugăciune este o poartă prin care pătrund către conştientizarea Prezenţei Lui în mine. Şi exersând să-mi aduc aminte de lucrul acesta în momentele mai sus amintite, precum şi nemaipunând eticheta de bine/rău pe starea respectivă, doar contemplând-o, cu El, se deschide o lume a acelor lucruri mari şi nepătrunse despre care vorbeşte proorocul, lume în care îţi doresc şi ţie să înveţi să intri, dacă nu ştii încă şi să intri mai des, dacă ştii.
Şi apoi, încet, încet, vei putea observa că nu mai eşti condiţionat de a te simţi bine/rău, liniştit/stresat, singur/cu cineva, ci  că orice clipă poate fi folosită pentru asta. Pe liniştea din tine, pe un sunet, pe o rază, pe un cuvânt...
O zi cu Domnul îţi doresc

gând de ducă

călătorului (pe cale) îi şade bine cu drumul

în drumul vieţii, îmi place câteodată (dacă s-ar putea, de mai multe ori), să dau pe speed: să mă urc în maşină adică şi să merg tot înainte, mult, mult. Un fel de buclă spaţio-temporală, în care într-o perioadă scurtă de timp parcurgem mii de km. Şi vacanţele de vară, cam aşa le petrecem. Apoi ne întoarcem la modul slow, al activităţilor obişnuite.
Nu, eu nu conduc (încă), dacă ar fi după mine, aş sta aşa, ca în poza asta, doar că nu-mi permit.

Până la călătoria aceea lungă din vacanţă, mă voi mulţumi deocamdată cu o oră jumătate, cât facem până la ţară. Şi am ales muzica, din care, o melodie:

Despre repetiţie

Repetarea in Fire pare uneori pasionata, asa cum un dascal staruitor repeta acelasi lucru pana la saturare.
Iarba pare ca imi face semne cu toate degetele sale deodata; stelele in duium se apropie pentru a se face intelese. Soarele imi da impresia de a se ivi de mii de ori. Intoarcerile inapoi ale universului ating ritmul covarsitor al unei uimiri, incantari, incantatiuni, un cantec uimit si eu incep a intrezari zamislindu-se o idee, un inteles...

(Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor)

Despre smerenie

 "Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie.

 Însă nu Dumnezeu dă acest dar.

Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. 

Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. 

Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. 

Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; 

ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească.

Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie?

Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. 

Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. 

Când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. 

sursa imagine

Dacă vei plânge pentru răutatea ta 

şi te vei mustra pentru nedreptate 

şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, 

atunci vei fi deja pe calea smereniei. 

Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. 

Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească."

(din Scrisorile Cuviosului Ambrozie de la Optina)

Perspectiva inversă

pe pământ

ajungi

prin Cer

 

la oameni

prin

Dumnezeu

 

şi

 

la tine însuţi

 

prin lepădarea

 

de tot

 

sinele.

 

Aceasta e Calea Vieţii veşnice.

(Marius Iordăchioaia)

Lumea ar trebui sa...

Din punctul meu de vedere, aceasta este una dintre expresiile (si presupozitiile) care daunează cel mai mult in relatiile dintre adulti.

Pe de o parte, datorita mesajului ascuns din spatele ei, pe de alta parte, datorita incarcaturii emotionale negative pe care o pregateste.

De ce?

Pentru ca, de (cele mai) multe ori, lumea din jur nu asculta de acest "ar trebui sa..." 

Cine spune si cu a cui putere ce "ar trebui" sa faca, sa spuna, sa gandeasca cineva?

E adevarat, suntem invatati, atunci cand suntem copii, ca "trebuie sa" - si aici urmeaza o lista intreaga de asemenea "trebuie": sa mananci frumos cu lingura si furculita, sa spui "sarut mana pentru masa", sa lasi frumos papucii in dulap cand intri in casa, sa asezi hainele in cuier, sa... si lista continua cu n astfel de "trebuie sa:", referitori la comportamente, atitudini, reactii, incat viata ar putea fi chiar perfecta

Nefericirea e ca intram in viata cu aceasta lista si o pretindem si celorlalti, fara a ne gandi daca acel "celalalt" a beneficiat de aceeasi familie, acelasi mediu, aceeasi educatie... acelasi bagaj genetic. Sunt o multime de factori care trebuie sa  e nevoie sa fie indepliniti pentru a asculta toata lumea de aceeasi lista de "trebuie sa";

• - unul, elementar, ar fi acela ca respectivii sa ajunga la a fi de acord asupra aceleiasi liste de trebuie (astfel de acorduri sunt cele 10 porunci, Drepturile omului, contracte si alte reglementari in rigoare, scrise; multa lume, in relatii particulare, alcatuieste astfel de "contracte" si voi mai reveni la ele daca e cineva interesat)

• - altul, la fel de elementar, ca in cazul unei situatii neprevazute (si de cele mai multe ori situatiile sunt neprevazute) sa se porneasca de la premisa de nevinovatie a celuilalt: "prin acest comportament/atitudine/vorba el n-a vrut sa te raneasca" si sa intrebe onest: "cand (n-)ai spus/facut asta, eu am inteles ca... dar tu, ce ai vrut sa spui cu asta?" S-ar putea sa descoperim ca celuilalt nici prin cap nu i-a trecut

1. ca "ar fi trebuit sa... ", odata ajuns in acel context si
2. in niciun caz nu a avut un gand malitios referitor la ce stiam noi ca "ar fi trebuit sa...". Pur si simplu, a avut propriul motiv pentru care s-a purtat altfel decat "ar fi trebuit" - conform canoanelor noastre, iar acest motiv tinea de bagajul lui si nu de al nostru.

Ceea ce am scris in aceste randuri ar putea scuti pe multa lume de conflicte nedorite la care se ajunge prin aceste expectante neacoperite (normal!) de realitate. 

Acum, cateva intrebari ajutatoare pe care sa ni le punem, atunci cand intalnim situatia in care gandim ca "cineva trebuie sa" ... pentru ca... "ar fi trebuit sa stie ca...", "sa se gandeasca la..." ori multe alte asemenea presupozitii care nu fac decat sa puna ganduri negre in suflet. 

1. respectivul stie de acest "trebuie" despre care stiu eu? am cazut de acord asupra lui?

2. daca nu stie, pot sa-i comunic? Care sunt argumentele pentru care ar trebui ar fi nevoie sa respecte acest "trebuie" pe care il simt eu? Doar pentru ca asa vreau eu? Doar pentru ca asa am invatat eu? Pot avea niste motive care sa fie agreate si de el?

3. daca nu pot sa-i comunic, cum m-as simti daca nu as mai avea acest imperativ fata de persoana respectiva? Daca, pur si simplu, accept ca acea persoana "n-ar trebui sa..." pentru ca nu stie, nu vrea ori cine stie ce alte motive personale (personal, insemnand ca nu au legatura cu mine) are?

Parca ar mai fi cateva de spus, dar voi continua probabil intr-o alta postare. Pentru acum, e suficient. Nu inainte de a scrie ca ... NIMENI NU TREBUIE SA...

Unde duc gândurile?

Se întâmpla în vremea copilăriei mele. Încercam să ajung la bunica mea, în cartierul Tătăraşi. Practic, era  singurul drum pe care aveam voie să-l fac la vremea aceea singură cu tramvaiul, pentru că eram destul de mică.
Am impresia că mă grăbeam, nu mai ştiu cum, n-am fost atentă la numărul tramvaiului sau am văzut greşit şi m-am urcat în fugă. Bucuroasă că am reuşit să-l prind, m-am relaxat aşteptând coborârea, privind absentă pe geam. Deodată, am simţit un gol în stomac. Tremvaiul cu pricina nu respecta drumul pe care eu îl cunoşteam. Pentru câteva clipe am intrat în panică. Deşi prinsesem tramvaiul, totuşi acesta nu se îndrepta spre destinaţia pe care o doream. Fusesem absorbită de gândurile mele, de graba mea de a ajunge în timp util, ca să mă întorc să-mi scriu şi temele. Şi, deşi atât de acaparată să nu întârzii, am pierdut din vedere să fiu atentă la destinaţie. Iar lucrul acesta se vede că m-a dus într-un loc în care chiar nu-mi doream să merg.

Pornind de la amintirea asta, mă gândesc de câte ori nu m-am lăsat dusă de gânduri, activităţi, griji şi am pierdut direcţia în viaţă şi am ajuns poate în locuri pe care nu mi le-aş fi dorit, dacă m-ai fi întrebat.  Cum spune Stareţul Tadei,  "cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa".
Dacă îmi petrec timpul gândindu-mă că soţul, ori copiii, ori prietenii... ori şeful nu mă apreciază, gândurile mă vor duce direct către o atitudine nepotrivită care poate că vor face să se adeverească acele idei.
Dacă îmi petrec timpul gândindu-mă la cât de mult muncesc eu şi cât de puţin observă ori apreciază ceilalţi, gândurile acestea mă duc spre resentimente, lipsă de răbdare şi dragoste.
Dacă mă gândesc întreaga zi la ceva ce soţul ori copiii au făcut, repetându-mi în gând ce le voi spune şi cum le voi spune, gândurile acelea mă vor duce către ceartă, răni şi deteriorarea relaţiilor.
Dacă mă gândesc de ce a îngăduit Dumnezeu anumite greutăţi în viaţa mea, proabil că mă voi trezi transportată într-un zonă de insecuritate şi nefericire, de vreme ce nu am încredere în El.
Dacă mă gândesc doar la cum să fac mai mulţi bani, o carieră, succes material, să.mi iau soţ/soţie, distracţii, mă voi pierde pe tărâmul frustrărilor şi al nemulţumirii.

Gândurile mele sunt nişte instrumente foarte puternice, care au nevoie de o orientare înţeleaptă. Dacă le folosesc neatent, concentrându-mă pe lucruri care mă îndepărtează de Dumnezeu, voi ajunge în locuri pe care nu le-am dorit şi nu le-am ales conştient. Am nevoie să-I cer Domnului să mă ajute să fiu atentă la El şi la gândurile mele. Am nevoie de curăţire permanentă, prin spovedanie cât mai deasă, prin mărturisirea lor unui duhovnic.
Aşa pot trăi în concordanţă cu planul Lui şi cu perspectiva Lui pentru viaţa mea, căutând să-mi păstrez atenţia trează asupra gândurilor şi asupra destinaţiei către care mă pot îndrepta acestea. Trezvia de care vorbesc sfinţii părinţi.
Cineva spunea că gândurile noastre au roţi. Unde m-au dus gândurile mele azi? M-au dus undeva unde n-aş fi vrut să ajung?

Despre chip şi asemănare, la serile Talpalari

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu există în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Cuvântul Maicii Siluana Vlad referitor la om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, fragment din întâlnirea serilor Talpalari din 30 aug 2011
Moderator şi amfitrion a fost, ca de obicei, pr. Constantin Sturzu
Invitat, dr. Andreea Hefco

pentru 2011

La mulţi ani în Bucurie tuturor! Un an frumos să aveţi!
2010 s-a încheiat într-o formă maximă. Am iubit fiecare clipă din anul care a trecut, deşi multe i-au fost încercările, multe lecţiile şi am avut momente în care îmi venea să fug. Am învăţat să iubesc lecţiile pe care le-am primit, să nu-mi mai fie frică de ce se ascunde în spatele lor. Da, am învăţat că e vorba de mine, de părţi din mine de care-mi era frică aşa, ca de nişte umbre în noapte. Fiind întoarsă de la ele (din cauza fricii), primeau consistenţă, dar privindu-le în lumina Domnului, le-am putut vedea aşa cum sunt: mai "bune" sau mai "rele", dar toate părţi ale mele şi toate cu folosul lor. Da, în lumina lui Dumnezeu, cu El de mână. Singură n-aş fi putut, n-aş fi avut destulă lumină să le luminez, să le scot din întuneric.
***
Sărbătorile au fost cu pace, în familie. Anul acesta, Anul Nou a venit tot în biserică, dar acum a fost şi Sfânta Liturghie, cu bucuria Împărtăşirii. Ce frumos să vezi atâţia oameni în biserică, alegând să-şi înceapă anul mulţumind Domnului!
***
M-am uitat la rândurile pe care le scriam în anii trecuţi, la început de ianuarie.
Despre anul care vine. Acum, dacă nu m-aş fi uitat în urmă, nu m-aş fi gândit să scriu despre "cum văd noul an".
Cum văd anul 2011? Ca pe un an al responsabilităţii. Nu că abia la vârsta asta m-a apucat responsabilitatea aşa cum e ea înţeleasă în mod curent, ci o responsabilitate care-i scoate pe cei din jur din rolul de "determinanţi" ai fericirii mele. Ce am învăţat la sfârşitul anului care s-a încheiat a fost că eu sunt singura responsabilă de ceea ce mi se întâmplă, nu ca formă (aici e şi libertatea fiecăruia dintre cei cu care vin în contact de a trăi aşa cum înţeleg ei) ci ca raportare şi ca atitudine. Eu sunt singura responsabilă de a mă bucura de viaţa pe care o am, indiferent cum e ea.
Anul acesta îmi propun să fiu bucuroasă. Atât.

Învredniceşte-mă, Doamne...

Zilele acestea am meditat asupra vredniciei. Am pornit de la un răspuns găsit în Meşteşugul bucuriei, dat la întrebarea „cum ştim dacă viitoarea preoteasă este vrednică pentru această postură”... M-a agăţat ideea: „de vrednic, nimeni nu e vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea poruncilor…”
Mă gândeam că noi ne punem întrebări asupra vredniciei în general în cazul „misiunilor deosebite” – mai ales spre preoţie; în rest, se vorbeşte mai mult de profesionalism: Faptul că eşti mai mult sau mai puţin calificat „te învredniceşte” să fii într-o anumită funcţie sau profesie. În limbajul comun, Dumnezeu „ne ajută”, dar noi suntem cei care muncim, lucrăm pentru a ne învrednici.
Dar nu numai spre latura profesională "ne învrednicim" singuri, ci şi în viaţa duhovnicească: tot "cu ajutorul" lui Dumnezeu: ţinem post, participăm la slujbe, ne spovedim, ne împărtăşim, ne rugăm... Uităm că "noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26)
În ultimele zile observam cum suntem învredniciţi în orice lucru bun pe care-l facem, chiar dacă asta e o mâncare pentru familie. „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi...” spunem în fiecare dimineaţă.
De fapt, cum zice Maica, Domnul e Cel ce ne învredniceşte să facem toate... şi nu numai în sensul că „ne face vrednici pentru”, ci în sensul că „ne dă putere”... iar puterea e un dar de care ne putem bucura prin împlinirea poruncilor.
"Învredniceşte-mă, Doamne, să fac porunca aceasta"
Învredniceşte-mă Doamne, să fac lucrarea aceasta - iată o scurtă rugăciune care, spusă la fiecare lucru pe care îl avem de făcut,  ne poate face să conştientizăm că ceea ce e nevoie să facem noi e să punem buna voire adică să ne învoim cu voia Domnului pentru noi şi prin noi.

Despre gânduri şi gândire la Canonul Sf. Andrei Criteanul

În seara asta am fost la Denie, la Canonul Sfântului Andrei Criteanul.
Ce mi-a atras atenţia ascultând cântările a fost mai ales importanţa acordată gândurilor.
În toată lucrarea ascetică ortodoxă, gândurile ocupă un rol important, fiind premergătoare păcătuirii cu fapta, astfel încât, e normală observarea şi încercarea curăţirii minţii, ca şi tăiere a răului de la rădăcină.
Dar cum se face această curăţire? Tot prin gânduri - căci gândirea, fiind pusă de la Doamne, e bună foarte dacă e folosită cu scopul pentru care a fost creată - prin întoarcerea şi oferirea acestora către Domnul, Singurul care le poate curăţi şi lumina şi le aduce la înălţimea pentru care i-a fost dată omului puterea gândirii.

Câteva exemple din Canon, despre gândurile prinse la nivelul material:

Gândurile pun "tâlhăreşte" păcatele - răni ale trupului şi ale sufletului - în sufletul omului
Gândurile sunt tâlhari - "Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele și plin de bube"
Gândurile sunt cele care împodobesc toate impulsurile naturale ale omului, transformându-le în păcat şi patimă: "Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor rușinoase"
Gândurile legate doar de viaţa şi satisfacţiile materiale ne fac să fim "grei la minte" ("ca şi Faraon cel cumplit")
Despre gândurile orientate doar spre trup în canon găsim expresia "Cu lut mi-am amestecat gândul".

Gândurile se curăţă în baia lacrimilor, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu Însuşi:

"Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ție, albă ca zăpada făcând haina trupului meu".
"Siloam să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl și eu luminile sufletului și să Te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci.

Iată şi lucrarea pentru care ne-a pus Domnul gândire:

"Priveghează, o suflete al meu, și te fă deosebit, ca cel mare între patriarhi; ca să dobândești fapta cu gândirea cea înaltă; ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, să ajungi în norul cel neapus cu gândirea, și să te faci neguțător de lucruri mari."
"Scara pe care a văzut-o de demult marele între patriarhi, suflete al meu, este arătarea suirii celei de lucrare și a înălțării gândului; deci, de voiești să viețuiești cu lucrarea și cu cunoștința și cu înălțarea gândului, înnoiește-te."
"Născătoare de Dumnezeu, roagă-te împreună cu Apostolii, Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Cel necuprins, Care S-a născut în chip de negrăit din tine mai presus de gând, să dăruiască lumii pace curată și să ne dea nouă iertare păcatelor mai înainte de sfârșit, și să învrednicească pe robii tăi împărăției cerești, pentru bunătatea Sa cea prea multă."

Să ne dea Domnul la toţi să răspundem chemării Sale de a ne înălţa cu mintea şi gândurile la El, adresată printr-o expresie scurtă: "Pocăiţi-vă!". A ne pocăi înseamnă a ne întoarce; a ne întoarce de la pământ, la Cer, şi a intra în Împărăţia Cerurilor prin lucrarea Poruncilor.
Doamne, miluieşte!

Fraţilor, se moare!

În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav.
Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul...
Acum, aud că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.
Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"...
Nu avem timp pentru a chibiţa cu privire la sfârşitul lumii.
Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut ca să ne putem măcar gândi la mântuire.
Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate.
Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?
***
Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă - de multe ori, ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.
Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam ... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba.
Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.
De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".
Este o parte de adevăr aici: ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.
Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!
Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie, să ne cerem iertare  (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă,  să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire, şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.
Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

Gânduri la început de an

Încă e 1 ianuarie. 2010.
Azi-noapte am fost la slujba de mulţumire pentru anul care a trecut şi binecuvântare pentru cel care începe. Cumpăna dintre ani - "cununa anului" cum i se spune în slujbă - a devenit, de la an la an, dintr-un moment de distracţie şi petrecere cu mese întinse, cu jocuri, muzică, TV o seară de bucurie în biserică. Cu un pahar de vin şi un pişcot şi urări de an bun într-o comuniune plăcută.
Iar ziua de azi a fost ziua de azi - Liturghia de dimineaţă, întâlnirea cu aceiaşi oameni dragi, căldură şi pace. La mulţi ani de Sfântul Vasile!
În Biserică, timpul parcă împrumută din veşnicie. Cred că am mai scris asta, trăiesc această uimire mereu şi mereu. "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" spune psalmistul. Când sunt în biserică mă conectez la o altă dimensiune temporală, încât am sentimentul realităţii faptului că aici se găseşte adevărata "soluţie" a tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.
Anul trecut am privit anul ce începea cu o curiozitate de copil aflat în faţa unui joc provocator. Şi a fost un an foaaarte ciudat, diferit şi în acelaşi timp viu. Sunt bucuroasă pentru fiecare zi care a trecut. Nu am niciun regret. Am călătorit mult, am citit mult, am învăţat mult. Am fost eu însămi. Am simţit lucrarea Domnului cu mine, cu cei din jur.
Anul acesta am sentimente diferite. Tocmai din cauza acestei percepţii a timpului, care e cumva nouă. Adică, pentru mine, cea de acum, în fiecare zi începe "anul nou". Fiecare clipă e momentul în care pun început. Să ne ajute Domnul tuturor să punem început bun în fiecare clipă a vieţii noastre!

Şi pentru că am amintit de un psalm, să termin cu o rugăciune potrivită pentru început de an, din acelaşi psalm:

"Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune. Întoarce-Te, Doamne! Până când vei sta departe? Mângâie pe robii Tăi! Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele. Caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale şi îndreptează pe fiii lor. Şi să fie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează." (Ps. 89, 14-19)

Sometimes...